vezi galerie foto (8 foto)
Pr. Benedict Ghiuş
"Cea mai cumplită persecuție împotriva Bisericii este nevrednicia propriilor ei slujitori"
  • 21 Octombrie 1904
  • Domnești, Vrancea
  • monah
  • 6 ani
  • Jilava, Aiud, Galați, Ostrov
  • 12 Iunie 1990
  • Mănăstirea Cernica
    • Benedict Ghiuș, duhovnicul inimii
    • Taina răscumpărării în imnografia ortodoxă
    • În ce condiții ne putem împărtăși?
    • Scrieri I. Predici și îndrumări omiletice

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Părintele Benedict Ghiuș meditândDespre Părintele Benedict Ghiuş auzisem, cu mult înainte de a-l vedea pentru prima dată la chip, de la Mihai Urzică, care avea pentru el o imensă preţuire, ca de altfel mai toată lumea curat implicată a Bisericii. Din toate cele ce ni le spusese Mihai, doar de două-trei lucruri, notorii de altfel, îmi amintesc.

Părintele făcuse ani mulţi de închisoare politică sub comunişti. Fusese, pentru lung timp, unul dintre părinţii cei mai duhovniceşti, strălucitori, de la Patriarhie.

Şi ne mai spusese Mihai cum, la un moment dat, după ieşirea din închisoare, se pusese problema să fie făcut arhiereu, i se întocmise chiar "dosarul" în vederea acestui act, totul era pregătit, dar maşinaţii externe (Securitatea!) şi interne (gelozia de breaslă!) îl feriseră de aceasta corvoadă. Spun "corvoadă", pentru că după ce l-am cunoscut, atât cât puteam eu să-l cunosc, mi-am dat seama că pentru un om atât delicat şi, într-un fel, atât de fragil (în sensul cel mai bun al cuvântului), cum era el, acest lucru ar fi constituit mai degrabă o povară.

Un episod, pe care chiar Părintele ni l-a povestit o dată, are şi o notă de haz. În perioada imediat următoare lui ’64, după eliberarea generală a deţinuţilor politici, s-a pornit un mare scandal în legătură cu biserica româneasca din Saint Jean de Beauvais de la Paris, a cărei "recuperare" sub jurisdicţia Patriarhiei noastre era dorită mult de puterea comunistă. Cum Părintele Benedict fusese în tinereţe prieten cu preotul acelei biserici, iar statura sa morală şi duhovnicească, aureolată şi de anii de temniţă comunistă, era extrem de impunătoare, i s-a impus Părintelui, în ciuda tuturor încercărilor de împotrivire, să meargă la Paris şi să "acţioneze" în consecinţă. A plecat în cele din urmă, dar hotărât să nu dea curs "misiunii" încredinţate. Odată ajuns acolo, românii locului, pentru care biserica era mai degrabă un bastion de rezistență anticomunistă decât unul de întâlnire cu Dumnezeu, oameni pentru care, pe deasupra, Părintele era necunoscut şi nu reprezenta un reper, l-au tratat ca pe un emisar al regimului comunist şi puţin a lipsit să nu fie scos din biserică molestat. Noroc că părintele paroh, prietenul său din tinereţe, l-a luat sub protecţie, a garantat pentru el şi atunci a fost lăsat în pace. N-a schiţat nici cel mai mic gest pentru a încerca să-i convingă pe acei oameni să revină la Biserica Mamă, deoarece a realizat rapid cum stăteau lucrurile şi că orice întreprindere mai mult ar fi tulburat lucrurile. După o lună de petrecere pariziană s-a reîntors în ţară, primind reproșurile previzibile din partea celor care-l trimiseseră, dar cu o conştiinţă la fel de curată ca la plecare. Povestindu-ne această întâmplare zâmbea uşor amuzat, ca şi cum ne-ar fi mărturisit vreo şotie din tinereţe. "Ăştia, în ţară, mă închiseseră pentru atitudini anticomuniste, iar aceia vroiau să mă ia la bătaie că aş fi comunist!"

Un mare trăitor al Ortodoxiei

A fost, se pare, tot mai marginalizat şi până la urmă a fost obligat să se retragă la Cernica.

Cred că însoţindu-l pe Mihai Urzică am fost acolo prima dată şi am bătut împreună la uşa Părintelui. Locuia pe malul lacului, într-o căsuţă vecină cu cea în care locuise cu un veac înainte Marele Calinic. Inima mi se făcuse mică şi eram de tot pierit de emoţie. Mihai reuşise să-mi transmită toată evlavia lui şi să mă facă să conştientizez că mă voi afla în faţa unuia dintre vârfurile monahismului românesc. Ştiam că Părintele Benedict era nu numai un mare trăitor, dar şi un om deosebit de cult, care făcuse studii în Franţa, care citise mult – nu numai teologie –, ceea ce-i conferea printre monahi o faimă de erudit. Mi-am dat seama atunci că, la rândul lui, Părintele avea pentru Mihai Urzică o dragoste şi o preţuire egală cu a acestuia pentru Sfinţia Sa. Considera că el este cel care trebuia să ceară învăţătură şi sfat de la Mihai şi nu invers.

Mi s-a întâmplat să am de câteva ori în viaţă prilejul să asist la întâlniri din acestea, "de gradul zero" duhovnicesc. Lucrurile se petrec extrem de simplu, nu se spun mari cuvinte, dar în aer pluteşte o tensiune sufletească de o intensitate greu de suportat de cei mai slăbănogi din punct de vedere duhovnicesc. Atmosfera este deplin "energizată" (energii din cele necreate odihneau peste marii preoţi şi se reflectau). Avem de-a face cu un fel de icoană a Taborului, cu o transfigurare evidentă a persoanelor respective (pentru că Hristos era prezent între ele), o lumină nematerială coborând peste ele, şi toate acestea îţi dădeau o dorinţă certă şi intensă de a face colibe în preajma lor şi de a petrece veşnic cu ele.

Smerenia îţi oprea cuvintele de folos

La chip, Părintele nu era deloc chipul clasic de călugăr mare duhovnic. Barba îi era puţină, rară, tunsă foarte îngrijit, scurt de tot. Pielea îi era subţire, aproape transparentă, dar un trandafiriu foarte diluat îi înviora vag paloarea obrajilor. Când l-am cunoscut, suferea deja de Parkinson. Trebuia să-şi ţină o mână cu cealaltă pentru a-i mai potoli tremuratul. Era tot numai fragilitate şi părea în toată clipa că se va frânge în scurt timp.

Privirea îi era de o nesfârşită candoare şi de o blândeţe binefăcătoare. Numai infinită milă şi iubire înţelegătoare. În faţa lui te simţeai complet dezbrăcat de toate minciunile tale oportuniste, descoperit şi acoperit în acelaşi timp.

Zâmbetul îi era schiţat fin. Râdea mai mult cu ochii, care îi erau din când în când invadaţi de o lumină care se revărsa în afară. Era în ochii săi aţintiţi asupra ta, totdeauna, o anumită uimire şi curiozitate, o întâmpinare timidă, o încercare sinceră de a-L descoperi pe Hristos în tine.

Noi, intrând în Biserica la o vârsta... matură, învăţasem una şi bună: cum dăm de un duhovnic, să-i cerem imediat cuvinte de folos. De la Părintele nu prea căpătai. Abia dacă, pe parcursul discuţiei, apărea câte unul şi trebuia să fii foarte atent ca să-l reţii. Şi poate că nu ne-ar fi mirat atâta, dacă nu i-ar fi mers duhul în legătură cu nivelul său intelectual şi cultural. El era cel care începea să te întrebe. Ce mai era prin oraş? La asta mai răspundeai cum mai răspundeai, dar când te întreba ce mai faci, amuţeai. Se interesă de evenimente, dar mai ales de persoane. Cred că a fost în mod real unul dintre cei mai smeriţi oameni din câţi am cunoscut. Părintele era şi el un om destul de timid. Pentru mine, asta făcea întâlnirea cu el cu atât mai dificilă, cu cât timiditatea lui se întâlnea cu timiditatea mea. Nu plecai totuşi niciodată cu mâna goală de la el. Bucuria sa era contagioasă şi o purtai îndelung cu tine.

Părintele tăcea mult. La început, aveam cumva impresia că e din cauza mea, pentru faptul că sunt un intrus păcătos care tulbură comunicarea. Aveam sentimentul micimii mele, din toate punctele de vedere, dar şi o stare de bucurie neînţeleasă şi negrăită. Mai târziu aveam să dau de mărturia unor persoane de a căror statură duhovnicească nu mă îndoiesc, dar care trăiau aproximativ aceleaşi sentimente şi stări. Din această cauză e destul de greu de transmis ceea ce trăiai lângă Părintele Benedict. Aflai în preajma lui mai mult trăire decât discurs, iubirea era prezentă mai mult sub formă de flux energetic decât de corpuscul-cuvânt. Vorbea puţin şi cu mult tâlc. Numai cei care i-au stat mai mult în preajmă au ajuns să se smulgă cât de cât acestei tensiuni şi să mai noteze câte ceva din cuvintele lui de folos. Avea dreptate şi Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard când observa că datorită tăcerilor prelungi şi încărcate de semnificaţii se crea o tensiune spirituală atât de intensă încât aveai sentimentul că toată casa tremura cu tine şi te însoţea un anumit sentiment de disconfort. Căci creştinismul nu este, în fond, un fotoliu confortabil în care te aşezi liniştit spre a-ţi savura credinţa şi a judeca distant lumea.

Dincolo de cuvintele care se spuneau, puţine şi întrerupte de pauze lungi, care nouă ni se păreau şi mai lungi, rămânea predica aceea atât de puternică şi de subtilă, cu prezenţa. Plecai încărcat şi cu o bucurie nemărginită care-ţi umplea fiinţa, chiar dacă nu adunai prea multe cuvinte.

A suferit îndelung

La început, încă ne primea într-un fel de cameră destinată special acestui scop, aflată în dreapta culoarului de la intrare. Nu o dată a trebuit să-l aşteptăm, pentru că avea în alta cămăruţa pe cineva la spovedit. Între timp, priveam în tăcere rafturile pline de cărţi, multe dintre ele în franceză şi aparţinând multor domenii ale culturii. Cred că am zărit pe-acolo, mai la început, în camera de primire, şi un pick-up şi discuri de muzică clasică.

Părintele era foarte bine îngrijit şi protejat de o maică, al cărei nume nu mi-l mai amintesc. Ea ne aducea, câteodată din proprie initiaiva, câteodată la solicitarea Părintelui, câte o farfurioară cu dulceaţă de cireşe amare, de un parfum şi un gust cum nu mi-a fost dat să regăsesc în altă parte. Şi paharul cu apă rece de fântâna era la fel de bun.

Mai târziu tot mai bolnav, ne primea în camera din stânga, unde şi dormea. Dar nu o dată, atunci când i-am bătut la uşă, maica ne spunea că Părintele era slăbit şi nu putea să ne primească. Se pare că a suferit mult în ultimii ani din cauza a tot felul de boli. Mulţi ne mirăm cum de poate să reziste atâta un părinte atât de plăpând şi aproape dintotdeauna suferind, în timp ce alţii mai voinici se tot duceau.

Pe birou, în parte răvăşite, pe mijloc, în parte stivuit, pe la colţuri, numeroase cărţi şi hârtii. Cred că primea destul de multe scrisori. Mai târziu apăruse, la capul patului, şi un radio, destul de bun pentru acea vreme, primit cadou de la vreun fiu duhovnicesc. Era fixat pe Europa Liberă.

Cel mai adesea, după ce ieşeam de la el, simţeam nevoia să mai hălăduim prin mănăstire şi ne îndreptam spre ostrov, în cimitir. Îl puteam vedea de departe cum îşi făcea plimbarea de seara în amurgul stins al Cernicai, străbătând în lung şi-n lat balconul căsuţei, ce dădea spre lac şi spre insulă. Se gândea, se ruga, privea minunile întocmite de Dumnezeu... Uneori aveam impresia că ne însoţeşte cu privirea binecuvântător.

(Costion Nicolescu - Revista Rost, anul V, numărul 47-48 din ianuarie-februarie 2007, pp. 23-25)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori