vezi galerie foto (2 foto)
Blondina Gobjilă
  • 24 Februarie 1906
  • Grușeni,
  • învățătoare
  • 15 ani
  • Orlovo Rozovo, Siberia
  • 24 Mai 1971
  • Iași, cimitirul Eternitatea
    • Suferințele mamei Blondina. O martiră a Siberiei

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Ziua de 21 iunie s-a arătat o zi frumoasă. Dimineaţa era soare, peste noapte pământul s-a zvântat. Noi ne-am pregătit să plecăm. Era ora 9 dimineaţa, băiatul meu a înhămat caii la trăsură, cumnata a ieşit să aranjeze ce trebuia, iar eu închideam uşa. Când am vrut să mă urc în trăsură, vine femeia de serviciu de la securitate şi-mi dă un bilet semnat de şeful securităţii, DARDOR, în care scria:

„Stimată tovarăşă, vă rog să veniţi la securitate după masă la ora 4, pentru a primi relaţii despre soţul şi nepotul dumneavoastră”.

Femeia a plecat. Am rămas nedumerită. Cum să plec?

Ne-am sfătuit toţi şi am hotărât să rămân, ca să aflu rezultatul. Eu încă am spus: „Ce om de treabă e instructorul de la Tighina! A spus peste 10 zile şi iată că ne comunică peste trei zile”.

Am deshămat caii, am făcut mâncare şi abia aşteptam ora patru, ca să mă duc. La trei şi jumătate mă duc. Era cald şi bine, eram îmbrăcată în fustă străjerească, bluză de mătase, un batic de mătase şi în picioare tenişi albi. Când am ajuns la securitate, era patru fără un sfert. Şeful mă invită la el în birou şi îmi propune să stau jos pe scaun.

Eu spun că n-am timp să stau mult la ei, să-mi spună repede despre soţul meu. El a zâmbit sarcastic şi m-a întrebat cine este la mine acasă. I-am spus că este cumnata mea şi băiatul. El spune: „Asta e bine, căci trebuie să vă facem percheziţie”, şi atunci mi-am dat seama că sunt arestată.

Am întrebat: „Sunt arestată?”, şi fără ca să vreau am căzut pe scaunul care era lângă mine. Atunci el cu un ton mulţumit îmi răspunde: „Da, sunteţi reţinută”. Apoi a chemat femeia care m-a convocat de dimineaţă şi i-a dat ordin să mă caute peste tot şi el a ieşit. Femeia nu s-a atins de mine, decât mi-a spus că dacă am bani să-i pun pe masă. Am avut la mine 5 ruble, le-am pus pe masă.

După un timp a intrat şeful cu un miliţian şi a dat ordin să mă ducă în celulă. Cel mai groaznic moment a fost când am auzit zăvorul care s-a închis după mine, răpindu-mi libertatea.

În celulă mai erau două femei arestate pentru speculă şi, fiindcă nu era nici o bancă, stăteau jos pe ciment. Eu am rămas în picioare, ca un stâlp de lemn, fără ca să pot grăi sau simţi ceva. Peste o jumătate de oră se deschide uşa şi intră verişoara mea cu care noi am stat la Tighina. M-a întrebat dacă m-a prins tot mişeleşte, eu am spus că da. Ea a avut o pătură, a aşternut-o jos şi ne-am aşezat.

N-am putut vorbi nimic. La ora 6 a venit şeful la noi şi ne-a întrebat: „Ei, cum vă simţiţi?”.

De abia m-am abţinut să nu plâng şi i-am spus: „Cu grija dumneavoastră, foarte bine”. La ora şapte miliţianul mi-a adus mâncarea care i-a dat-o băiatul meu şi a spus că a mai adus o pernă, o pătură şi un pardesiu, dar nu i le-au primit. Zicea că tare mai plângea băiatul, dar nimeni nu s-a uitat la el.

Desigur, toată noaptea n-am dormit nici un minut, fiind într-o stare sufletească grozavă, aproape de nebunie.

La ora 4 dimineaţa a venit miliţianul şi, cu o bucurie mare, a spus: „A început războiul, să vedeţi că o să scăpaţi”. Într-adevăr, de afară se auzea zgomot de avioane germane. Aşteptam din moment în moment să vină cineva şi să ne elibereze. Dar nici o mişcare. La ora 10 dimineaţa vine „Jmur”, de data asta cam speriat şi el, şi ne spune: „Ieşiţi după mine”. Am ieşit. Afară ne aşteptau două căruţe cu cai, într-una m-a aşezat pe mine cu verişoara, iar în alta pe celelalte două femei. Cu noi mergea un miliţian cu revolverul în mână, în cealaltă căruţă era „Jmur”. Pe drum am văzut o mulţime de avioane germane zburând. Am mers vreo 20 de km sub zgomotul avioanelor, care ne încuraja şi ne bucura.

Am ajuns la porţile de fier ale închisorii, sub care mai stătusem două săptămâni pentru soţul meu. Eram vreo 300 de oameni. S-au deschis porţile, am intrat în curtea închisorii, care era plină de arestaţi. Era o forfotă şi o grabă mare.

Au început formalităţile: fotografiatul, luatul semnelor figurii, amprentele, dar toţi eram plini de speranţă că avioanele care zburau ne vor elibera. Eram bine dispuşi, spuneam chiar şi glume.

La ora 10 seara ne-au băgat într-o cameră unde erau femei, dar aşa de multe că nu aveai unde să stai jos, decât în picioare, şi un aer aşa greu, că te ameţea. Era un haos de nedescris; unele plângeau, altele se certau, altele înjurau.

Toate s-au năpustit asupra noastră să le spunem ce este nou. Am spus şi noi ce am ştiut, dar interesant faptul că în ziua aceea nimeni nu s-a gândit că suntem şi noi oameni şi că avem nevoie de mâncare.

La ora 12 au venit mai mulţi miliţieni şi ne-au scos din închisoare, ne-au aşezat în camioane şi ne-au dus la gară. Acolo ne-au băgat în vagoane de marfă murdare, dându-ne câte două pâini negre şi tari, iar la ora 5 ne-am pornit, dar unde, nimeni nu ştia, şi nici nu aveam pe cine să întrebăm, căci ne-au închis în vagoane. Trenul se oprea foarte rar, numai ca să ia apă şi cărbuni pentru locomotivă.

Plânsete, strigăte, leşinuri îi stăpâneau pe majoritatea, dar eu eram încremenită fără nici un sentiment. Trenul nostru nu se oprea la gări, decât acolo unde lua apă şi cărbuni pentru locomotivă. Era compus din 90 de vagoane. În timpul călătoriei, în vagonul nostru au murit trei femei şi, când noi dădeam alarma, bătând cu picioarele în uşa vagonului, la oprire veneau miliţienii şi ne certau că de ce îi deranjăm. Morţii se descompuneau. Îi luam şi-i aruncam în câmp spre mâncarea păsărilor sau a fiarelor.

Am mers aşa două săptămâni. Trenul s-a oprit noaptea într-o gară.

Dimineaţa la ora 5 ne-au scos din vagoane şi am dat de o privelişte îngrozitoare! Sute de securişti şi o mulţime de câini lupi. Am văzut că scria gara Kazan. Eram în centrul Rusiei, pe apa Volgăi. Ne-au urcat în camioane şi ne-au dus spre oraş. Eram murdare şi obosite, de două săptămâni nespălate, căci nici apă de băut nu ne dădeau de ajuns. Când am coborât, am observat că închisoarea seamănă cu o biserică. Mai târziu am aflat că era catedrala „Maicii Domnului” din Kazan, care era cea mai frumoasă şi bogată catedrală din Rusia şi acuma a ajuns să adăpostească pe nenorociţii arestaţi fără vină.

(Blondina Gobjilă - Suferințele mamei Blondina, o martiră a Siberiei, ediția a III-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii