vezi galerie foto (2 foto)
Blondina Gobjilă
  • 24 Februarie 1906
  • Grușeni,
  • învățătoare
  • 15 ani
  • Orlovo Rozovo, Siberia
  • 24 Mai 1971
  • Iași, cimitirul Eternitatea
    • Suferințele mamei Blondina. O martiră a Siberiei

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Peste câteva zile, soţul a plecat la Chişinău ca să vadă ce mai este pe acolo, căci de acolo se formau trenuri cu repatriaţi. Eu, fiind acasă, am început să împachetez lucruri în baloturi. Soţul a venit peste o săptămână din Chişinău, bucuros că au plecat două trenuri în România cu repatriaţi.

În 15 ianuarie am fost chemaţi la miliţie ca să luăm buletinele sovietice. Ne-am dus amândoi. Eu fiind mai curajoasă, le-am spus: „Ce rost are să ne încurcăm cu cetăţenia sovietică, când noi în mod legal plecăm în România, având cetăţenia română?”. Atunci miliţianul i-a dat soţului numai livretul militar, care era valabil până la 5 mai.

Din când în când soţul pleca la Chişinău ca să vadă ce mai este cu plecarea, şi de acolo primea acelaşi răspuns: „Mai aşteptaţi puţin!”.

Într-o zi vine la mine la şcoală secretarul sfatului popular, un evreu tinerel, fost elev de-al meu, şi-mi spune: „Doamnă învăţătoare, cu mare părere de rău vă previn în modul cel mai secret că pe soţul dumneavoastră vor să-l aresteze. Trimiteţi-l undeva de acasă!”.

Am venit acasă, dar în mod diplomatic, să nu simtă soţul meu realitatea, am spus că am auzit că pleacă în România cei ce stau permanent la Chişinău şi l-am convins că pentru a pleca mai repede e mai bine să stea acolo tot timpul, iar când va veni momentul plecării să nu vină aici, ci să-mi dea telegramă să merg şi eu cu bagajele şi cu băiatul. Avea şi unde să stea, că am avut rude acolo.

El a plecat, dar eu am rămas acasă într-o stare deprimată, de nu ştiam ce e cu mine. La şcoală făceam pe artista, arătându-mă liniştită şi chiar veselă, ca să nu observe nimic colegii mei care erau ruşi, iar directoarea adjunctă - chiar soţia şefului securităţii. În timpul acesta, la postul de agronom raional al soţului meu, a fost numit soţul nepoatei mele şi eu l-am luat în gazdă.

Timpul trecea foarte greu, în emoţii şi nervi acasă, în încordare permanentă şi făţărnicie la şcoală, dar de chemare pentru repatriere nu se mai auzea nimic. Mulţi dintre cunoscuţii care veneau cu trenul îmi spuneau că la gară erau miliţieni care întrebau dacă nu l-au văzut pe soţul meu.

În oraşul nostru era un inspector securist rus, spaima oamenilor, care aresta pe cei nevinovaţi, foştii chiaburi, oameni politici, care toată viaţa au trăit din munca lor cinstită. Era brutal, sadic, încât de el se temea toată lumea numai văzându-l trecând pe stradă. Îl chema „Jmur”.

Într-o zi, directorul şcolii, un ucrainean foarte cumsecade, m-a rugat ca eu să rămân după lecţii şi să lipesc o hartă. Când m-am dus în cancelarie, am găsit harta României peste care trebuia să lipesc harta Uniunii Sovietice. Eram singură în cancelarie, am început să sărut harta României şi să plâng şi aşa a trecut o jumătate de oră. Nu mă înduram să pun harta Rusiei peste harta României. A intrat directorul şi văzându-mă plânsă, m-a întrebat: „Ce s-a întâmplat?”. Şi atunci eu i-am răspuns, arătându-i harta României: „Asta este scumpa noastră patrie, de ce nu ne lăsaţi să ne ducem acolo, doar avem dreptul?”. El nu mi-a spus nimic şi a plecat.

Peste câteva zile după această întâmplare, seara a venit omul de serviciu şi mi-a spus că mă cheamă directorul la şcoală. M-am mirat, căci ştiam că nu am treabă la şcoală în acest timp, dar m-am dus. Directorul m-a aşteptat la poarta şcolii şi mi-a spus zâmbind: „Bine ai venit”, şi m-a invitat la locuinţa lui. Eu şi mai mirată, l-am întrebat: „Ce să fac la dumitale acasă?”. El mi-a răspuns: „Nu te speria. Totul este spre binele matale”.

Am intrat în casă şi am încremenit. În cameră era „Jmur”. Primul gând mi-a fost că sunt arestată, dar directorul, văzând emoţia mea, mi-a spus: „Uite, stai de vorbă cu cel mai bun prieten al meu” şi a ieşit afară. Jmur mă invită să stau jos şi-mi spune: „Ştiu că sunt sperietoarea raionului, dar cu dumneata vreau să vorbesc în modul cel mai prietenesc. Directorul cu tot colectivul sunt mulţumiţi de dumneata ca învăţătoare şi colegă. M-au rugat să vă conving să renunţaţi la plecarea în România şi să rămâneţi cu noi”.

Auzind asta, eu m-am liniştit şi chiar am prins curaj, dar hotărât am spus: „Aceasta nu pot să fac. Pe soţul meu l-aţi desconsiderat. Având facultatea, a fost dat afară fără nici o vină. Sunt sigură că aceeaşi soartă îl aşteaptă şi pe copilul meu aici. Eu care am terminat şcoala românească îmi vine foarte greu să predau după metode complet necunoscute; apoi crescuţi, educaţi, învăţaţi de România, suntem datori să slujim României. De ce nu ne daţi voie să plecăm, aşa cum au plecat mulţi, doar în mod legal ne cerem dreptul?”.

El era agitat, nervos, revoltat, dar se stăpânea şi cu o voce chiar blândă, a zis: „Au plecat oameni de care noi nu avem nevoie, pensionari, bolnavi, mame cu copii mici, dar oamenii de care avem nevoie îi reţinem”. Şi, apropiindu-se de mine, a pus mâna pe umărul meu şi mi-a spus: „Uite, cererea e gata, numai să semnezi. Poţi semna şi pentru soţul dumitale şi mâine va fi numit unde vrea el şi vom rămâne prieteni pentru totdeauna”.

Au trecut 5 minute de tăcere, nu pentru că eu şovăiam, ori nu aş fi fost hotărâtă, ci pentru că mă întăream, ca să dau ultimul răspuns hotărât. O putere lăuntrică m-a ridicat de pe scaun şi cu îndrăzneală i-am spus: „Nu semnez nimic!”.

Ochii lui au sticlit ca la vultur şi mi-a zis: „Ai să mă ţii minte!”. Şi cu tonul lui de om sadic a strigat: „Pleacă de aici!”. În timpul acesta a intrat directorul în cameră şi, plin de siguranţă că planul lui a reuşit, a spus zâmbind: „Aşa-i că v-aţi înţeles?”, însă Jmur, ieşind pe uşă, i-a răspuns directorului din mers: „Cu încăpăţânaţii de ţigani nu poţi să te înţelegi, dar vor regreta mult”.

Nu ştiu cum am ieşit de acolo, nici nu ţin minte cum am ajuns acasă.

Eram bucuroasă că am găsit copilul şi nepotul dormind şi că nu m-au văzut în ce hal am venit. Nu le-am spus nici un cuvânt, nici mai târziu, despre întâmplarea aceasta. Din seara aceea nu am mai dormit nici o noapte liniştită, aşteptând să mă aresteze. Credeam că şi directorul îşi va schimba atitudinea faţă de mine, dar el a rămas cum a fost şi niciodată nu a discutat cu mine cele întâmplate. Aceasta a fost în luna martie 1941.

În ziua de 24 aprilie m-am dus la Chişinău să văd ce face soţul meu, care nu fusese de trei luni acasă, dar acolo n-am aflat nimic precis de repatriere, decât numai promisiuni false. Pe 25 seara m-am întors acasă şi am găsit băiatul speriat şi casa răscolită. Băiatul m-a îmbrăţişat şi mi-a spus că Vitali, nepotul, este arestat. L-au luat de la serviciu, desigur „Jmur”, l-au adus acasă şi în prezenţa lui au făcut percheziţie, dar n-au găsit nimic. În dormitorul meu n-au căutat. Am înţeles că Jmur a început să pună în aplicare răzbunarea lui. A doua zi, după lecţii, m-am dus la miliţie, dar am aflat că în dimineaţa aceea l-au expediat la închisoarea oraşului Tighina.

Se apropia 5 mai, termenul când soţul meu trebuia să schimbe livretul militar. Eram într-o stare sufletească groaznică. Cât am vrut să ascund starea, n-am putut. Adjuncta directorului, o rusoaică afurisită, soţia şefului securităţii, a observat că eu în ultimul timp sunt foarte necăjită şi, precum s-a prefăcut diavolul în şarpe ca s-o ducă pe Eva în păcat, aşa şi ea s-a prefăcut în înger. A venit la mine acasă într-o după amiază şi, foarte binevoitoare, cu un ton mângâietor de mamă, m-a întrebat ce am de sunt aşa de schimbată. Eu, care eram tânără, de 35 de ani, obişnuită cu sinceritatea şi cinstea românească, mi-am deschis inima, căci ea îmi promitea să mă ajute.

După ce m-a ascultat mi-a spus cu compătimire: „Cheamă pe soţul matale în seara de 4 mai, dar să nu vină la gara mare, ci la haltă, a doua zi să se ducă la miliţie, să schimbe livretul militar şi să plece imediat din localitate. Dacă nu va veni, îţi spun un mare secret: Basarabia este în stare de asediu şi va fi căutat de securitate şi unde-l vor găsi, îl vor împuşca pe loc, ca dezertor. Eu aranjez cu soţul meu tot, să te ajute”. Ea era soţia şefului securităţii.

Totodată, văzând în casa mea multe perne, covoare, a spus că ei nu au pe ce dormi. I-am dat 2 perne, un covor, o faţă de masă, prăjituri, cozonac şi aşa încărcată a plecat acasă, iar eu am rămas mai liniştită, crezând minciunilor şi vicleniilor ei.

(Blondina Gobjilă - Suferințele mamei Blondina, o martiră a Siberiei, ediția a III-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii