vezi galerie foto (2 foto)
Blondina Gobjilă
  • 24 Februarie 1906
  • Grușeni,
  • învățătoare
  • 15 ani
  • Orlovo Rozovo, Siberia
  • 24 Mai 1971
  • Iași, cimitirul Eternitatea
    • Suferințele mamei Blondina. O martiră a Siberiei

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

A doua zi dimineaţă la ora 5 m-am prezentat la postul meu.

Colectivul de acolo, toţi fiind deţinuţi care au trecut prin aceleaşi greutăţi ca şi mine, m-au primit cu o dragoste frăţească. A venit doctoriţa şi mi-a spus că lucrul meu este să spăl halatele doctorilor. Desigur, această situaţie era o fericire în comparaţie cu celelalte colege venite cu mine.

Cele care erau în barăcile de moarte zăceau acolo, fără ca cineva să vină să le dea ceva, nu zic mâncare, că ele nu puteau să mănânce, ci măcar un pahar de apă. Stăteau până ce mureau, iar noaptea le scoteau din lagăr şi le aruncau într-o groapă numită „frăţească”, lungă şi adâncă. Le acopereau cu puţin pământ, pentru ca în noaptea următoare să nu se obosească prea mult ca să dea la o parte pământul, ca să bage altele, cărora le venea rândul. Mureau multe, 30-40 persoane pe zi.

Povesteau oamenii din satele învecinate lagărului că de multe ori câinii lor aduceau în sat câte un picior sau o mână de om...

Cele care au fost cazate în barăci de viaţă trebuiau să se apuce de lucru. Tinerele torceau vată pentru şosete şi mănuşi. Norma era un kg pe zi. Cele bătrâne şi bolnave făceau şosete şi mănuşi cu un cârlig de lemn. Norma era de patru perechi de mănuşi ori ciorapi pe zi.

Eu n-am avut nici o normă, dar nu aveam nici putere să lucrez. Când m-am uitat în oglindă, după un an şi patru luni, prima dată m-am îngrozit; am văzut o faţă de culoare vânătă, zbârcită ca un măr copt în cuptor şi cu ochii anormali.

La serviciul meu trebuia să umplu un cazan de 20 de căldări cu apă, pe care o aduceam de la o fântână, de la vreo 300 de metri distanţă de spălătorie, să tai lemne, să încălzesc apa şi apoi să spăl şi să calc vreo 15 halate pe zi. Mă forţam din toate puterile să-mi fac datoria, dar îmi era peste putinţă.

Dar orişiunde vine ajutorul lui Dumnezeu!

Toţi bărbaţii şi toate femeile, care lucrau acolo, au trecut prin această perioadă în care eram eu, adică între moarte şi viaţă. Ei fiind refăcuţi, mi-au sărit în ajutor, cărând apă, tăind lemne, iar femeile la spălat, frecat şi stors halatele.

Mâncarea era mai bunicică decât la închisoare; dimineaţa două polonice dintr-o supă limpede, cu câte un cartof. La amiază, ciorbă rusească felul întâi, iar felul doi un polonic de „caşă din grâu”, o zi, iar a doua zi un polonic de mazăre. Seara o supă ca dimineaţa. Ce e drept, mâncarea la amiază avea câte o steluţă prin ea.

Pâinea - 500 grame pe zi.

În primele zile eu nu am putut mânca nimic, dar cei din jurul meu mă sileau să mănânc. Peste vreo două săptămâni mi-a venit o poftă de mâncare de plângeam de foame. Atunci colegii mei puneau din farfuria lor câte o lingură la mine, mai mult nu puteau, fiind flămânzi şi ei. Încetul cu încetul m-am acomodat la viaţa cea nouă, am prins puteri şi făceam toată treaba singură, în cel mai conştiincios mod. Mă mângâia mult şi anturajul; toţi erau cu mine, întâi compătimitori, apoi buni tovarăşi. Doctoriţa era şefa spitalului; în fiecare zi venea pe la mine, mă încuraja că mă voi reface şi, de multe ori, când nu o vedea nimeni, îmi băga câte ceva în buzunar: o pârjoală, o bucăţică de pâine cu unt... toate acestea îmi dădeau puteri să mă lupt cu greutăţile.

Într-o seară vine la mine o soră de caritate şi-mi spune: „Du-te în salonul 5, acolo este un român care vrea să te vadă”.

Am alergat. Pe un pat stătea culcat un bărbat în vârstă de vreo 60-65 de ani, cu o faţă blândă şi duhovnicească. M-am apropiat şi l-am întrebat dacă m-a chemat. Mi-a spus în româneşte: „Da, am auzit că eşti româncă”. M-am recomandat şi atunci el mi-a spus: „Sunt episcopul catolic din Ismail, Hondru Ioan”. I-am sărutat mâna, spre mirarea ruşilor care erau cu el în salon. Am stat de vorbă aproape o oră; mai mult am vorbit eu, căci lui îi era foarte greu să vorbească. M-a rugat să vin în fiecare zi la el, măcar cinci minute.

Aşa am făcut, când aveam timp fugeam la el făcându-i mare plăcere şi mare bucurie, dar numai seara, căci ziua eram foarte ocupată. Era în ultimele zile ale vieţii sale. Nu putea să mănânce nimic şi de aceasta profitau colegii lui de salon, care erau mai tineri; porţia lui era mai consistentă: un pahar de lapte, 10 grame de unt, o pârjoală sau o bucăţică de carne pe zi. Se băteau chiar, care să apuce porţia lui. El atunci a rugat-o pe sora care era cu distribuţia mâncării, să nu aducă masa lui de prânz în salon, ci să mi-o dea mie. Eu am refuzat şi i-am spus că nu pot face această crimă, să iau de la bolnavi mâncarea. Dar el cu lacrimi mi-a spus că el nu poate mânca şi „decât să mănânce bandiţii, mai bine mănâncă mata”.

Aşa a ţinut prietenia noastră două săptămâni, ca într-o dimineaţă, tot sora aceea să mă cheme să mă duc repede la el. Murea, dar foarte conştient şi foarte liniştit şi fericit. Îl admiram pe patul de moarte; după multe chinuri, murea cu o credinţă tare, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate şi încurajându-mă şi pe mine, ca să duc toate greutăţile cu răbdare şi mulţumire. Mi-a zis: „Pomeneşte-mă şi pe mine în rugăciunile matale”.

Eu sărutându-i mâna, el a închis ochii. L-au îngropat, desigur, la fel ca pe ceilalţi. Mult timp după moartea lui eu am simţit un gol în suflet. Era o mare mângâiere duhovnicească pentru mine; era foarte înţelept şi cu credinţă tare.

M-a întărit mult pentru lupta cu viaţa.

Au trecut trei luni în calitatea mea de spălătoreasă. M-am refăcut trupeşte şi sufleteşte. A dispărut deznădejdea şi trăiam cu speranţa că Dumnezeu mă va ajuta să trec cei opt ani şi să mă duc acasă. Nu aveam dreptul la corespondenţă, de aceea nu ştiam nimic de nimeni, nici chiar de soţul meu dacă este şi el în Siberia.

Într-o zi mă cheamă doctoriţa şefă şi-mi spune: „După multă stăruinţă am reuşit să fac o bucătărie separată pentru spital. Te-am supravegheat aceste trei luni şi m-am convins că eşti conştiincioasă şi cinstită. De mâine vei lua postul de administratoare a bucătăriei”. Îmi dă instrucţiuni cum să o conduc, îmi dă registre de primirea şi ieşirea alimentelor, şi-mi doreşte succes sărutându-mă. Desigur că această schimbare în situaţia mea îmi convenea din mai multe puncte de vedere; mai întâi era încrederea în cinstea mea, al doilea că nu trebuia să lucrez, decât să supraveghez, să conduc contabilitatea, ceea ce era mult mai superior decât munca de spălătoreasă. Apoi toate alimentele erau pe mâna mea, puteam să mănânc ce voiam şi cât voiam.

În prima zi când m-am dus să iau alimentele de la depozitul lagărului, m-am izbit de o mare nenorocire. Când am scos registrul alimentelor şi am vrut să scriu, am constatat cu groază că nu ştiam să scriu; uitasem să scriu şi să socotesc.

M-am abţinut faţă de responsabilul depozitului şi am rugat pe un bucătar care venise cu mine, să scrie el, că eu prima dată nu ştiu cum.

După ce am lăsat toate alimentele la bucătărie, am alergat disperată la doctoriţa şefă şi intrând în cabinetul ei în hohote de plâns, i-am spus că am înnebunit. Ea, speriată, m-a întrebat ce s-a întâmplat şi eu i-am spus că nu mai ştiu nici să scriu, nici să socotesc. Ea m-a sărutat şi mi-a spus: „Linişteşte-te! Nu e nebunie, ci pelagră se numeşte asta. Din cauza foamei ţi s-au uscat creierii şi nu mai ştii să scrii. Noi toţi am trecut prin ea. Aşa am fost şi eu şi acum vezi că scriu.

Trebuie să mănânci bine - acum ai de unde - şi ai să-ţi revii. Am să spun unui bucătar să facă el contabilitatea şi aprovizionarea o vei face mata”.

Eu plângeam de durere şi de ruşine. Totodată îmi era frică să nu pierd acest serviciu atât de convenabil.

Într-adevăr, m-am pus pe mâncare şi cu bucurie am văzut că în două luni mi-a revenit memoria şi am ajuns la normal. Zilele treceau foarte repede, fiind ocupată toată ziua cu bucătăria, iar seara cu contabilitatea. Scularea era la ora 4 dimineaţa şi până la 12 noaptea nu aveam odihnă.

În lagărul acesta se ţineau deţinuţii numai până deveneau capabili de muncă. După ce se refăceau, îi trimiteau la muncă grea. Mai mult de un an nu putea nimeni să stea acolo. La fiecare 3 luni venea o comisie de doctori securişti şi pe cei mai tari îi trimitea în lagăre de muncă grea.

Când veneau aşa comisii, doctoriţa mea ştia dinainte şi mă ascundea în locuinţa ei, până ce pleca controlul. Aşa că în loc de un an, care era cea mai mare limită de stat în acest lagăr, eu am stat doi ani. M-am refăcut complet, adăugând 45 de kg în greutate. M-am obişnuit şi mă simţeam foarte bine şi puteam să mai stau mult dacă nu venea o năpastă pe capul meu.

Şeful lagărului era un locotenent securist, ajutorul lui un sublocotenent. Din partea partidului era o UTM-istă de 22 de ani, restul şefilor erau deţinuţi. Şeful, ajutorul şi UTM-ista aveau voie să vină în control peste tot, mai ales la bucătăria spitalului, a cărei şefă era doctoriţa deţinută şi unde puteau să mai ciupească ceva din mâncare, care se făcea mai gustoasă decât la bucătăria lagărului. Primii doi şefi veneau foarte rar şi, intrând în bucătărie, controlau să fie curat - se cerea să fie curăţenie exemplară -, mai gustau din mâncare şi plecau.

Dar tovarăşa UTM-istă, Mahova Valentina, a prins gustul mâncării şi, cu ocazia controlului, stătea la masă zilnic, ceea ce n-avea voie să facă. Până la urmă s-a obrăznicit în aşa hal, că mai lua şi acasă smântână, unt şi altele din ce îi era poftă. Toate acestea puteam să le dau numai eu, căci eram responsabilă. Cu această lăcomie se micşora porţia bolnavilor, care şi aşa era destul de mică: 10 grame de unt, 50 grame de carne pe zi. I-am făcut apropouri ei, dar întotdeauna primeam în obraz că ea este şefa liberă şi eu sunt duşmanul poporului şi să-mi ştiu lungul nasului. Simţeam o remuşcare că nu procedez cinstit şi atunci i-am spus şefei spitalului să-mi spună cum să procedez mai departe.

Doctoriţa s-a revoltat grozav şi tot timpul când venea UTM-ista după ceva, venea şi ea. A găsit-o cu un pachet în mână, i-a luat pachetul, iar pe mine m-a certat tare faţă de ea, dar de formă, apoi ei i-a spus că îi face raport la comandament. Din momentul acela, UTM-ista căuta să mă înlăture din postul meu. La oricine a spus din conducere, nici unul n-a ţinut cont de vorbele ei, ştiindu-mă cinstită şi conştiincioasă în serviciul meu.

Dar iată că i-a venit momentul! Când a venit comisia din Moscova, ca să aleagă pe cei care trebuia să-i trimită în alt lagăr, m-a trecut prima pe listă.

M-au consultat, au văzut că sunt sănătoasă şi a doua zi, împreună cu vreo 300 de bărbaţi şi femei, am fost trimisă în lagărul Orlovo-Rozovo, tot din ţinutul Chemerovo. Un proverb rusesc spune: „Când vezi în jurul tău atâţia nenorociţi ca şi tine, parcă nu simţi nenorocirea”. Am dorit să las bunei mele ocrotitoare, doctoriţei, un bilet de mulţumire, căci ea a fost aceea care m-a întors la viaţă, dar pe ea au trimis-o atunci cu o delegaţie în alt lagăr, ca să nu mă mai ascundă.

(Blondina Gobjilă - Suferințele mamei Blondina, o martiră a Siberiei, ediția a III-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010)

Comments   
  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#1 Avofeo » 24-05-2014 12:14

Pentru ce, cu ce drept au supus ruşii la chinuri basarabenii noştri!? Și cînd vor răspunde ei pentru tot răul adus de ei pe pămînt?!

Avofeo

  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#2 Avofeo » 24-05-2014 12:30

Eu sunt basarabeancă, familia era din ţărani înstăriţi, cum li se zicea, li s-a luat tot ce mai aveau, deşi n-au fost "ridicaţi" şi exilaţi au îndurat multe de la ruşi, dar, în comparaţie cu chinurile groaznice descrise, măcar au fost lăsaţi pe loc. Pâmînturile Siberiei sunt pline de sîngele şi ofturile poporului român.

Avofeo

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii