vezi galerie foto (6 foto)
Constantin Oprișan
"Să nu te-ntorci din cale, prin a Sodomei carceri
Când duhul tău te minte.
Prin foc, prin fier, prin ape, dar numai înainte!
Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri."
  • 16 Martie 1921
  • Oncești, Tecuci
  • student
  • 11 ani
  • Buchenwald, Rostok, Pitești, Gherla, Târgu Ocna, Văcăreşti, Jilava
  • 26 Iulie 1959
  • închisoarea Jilava
    • Cărțile Spiritului și alte poezii

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Am fost foarte norocos deoarece am fost printre cele şaisprezece persoane pe care Securitatea le-a dus la închisoarea Jilava, unde vindecarea mea spirituală a început. În Jilava ei au construit o celulă specială în formă semicilindrică. Era ca un cilindru tăiat în două. Eram sub pământ; Jilava este construită sub pământ. Deasupra celulei erau şapte metri de pământ. Nu poţi vedea Jilava - întreaga închisoare este sub pământ. În acest cilindru ei au construit patru celule, fără ferestre, numai o uşă. Ardea un bec electric ziua şi noaptea. Ne-au pus câte patru în fiecare celulă. În fiecare celulă era sau un om foarte bolnav sau un om înnebunit.

În celula mea, se afla Constantin Oprisan - ai cărui plămâni erau complet vlăguiți de tuberculoză. De doua ori pe zi expectora lichid din plămâni. Noi trebuia să-l ajutăm dându-i o pălărie sau ceva și el putea să dea afară tot ce se desprinsese din plămâni - sânge și tot restul. Era ingrozitor să-l vezi. În prima zi în care am intrat în celulă, erau cu mine Constantin Oprisan, prietenul care mă salvase de la sinucidere și un alt student mai tânăr ca noi.

Constantin a început să expectoreze lichid din plămâni. Am rămas ţintuit cu spatele la uşa - surprins deoarece nu mai văzusem niciodată ceva asemănător. Omul se sufoca. Probabil un litru întreg de flegmă şi sânge dăduse afară, şi stomacul meu se întorsese pe dos. Eram gata să vomit. Constantin Oprisan observând asta, mi-a zis: "Iartă-mă!" Mi-a fost atât de ruşine! Deoarece eram student la medicină, am decis să am grijă de el.

Aşa am hotărât să am grijă de el şi am spus celorlalţi că eu voi avea grijă de Constantin Oprișan. El nu se putea deplasa şi am făcut tot ce era nevoie pentru el. Îl puneam pe găleată să urineze. Îi spălăm corpul. Îl hrăneam. Noi aveam un castron pentru mâncare. Luam acest castron şi i-l puneam în dreptul gurii.

El era ca un sfânt. Era pentru prima dată când eram în contact cu un astfel de om.

- Ne puteţi spune mai multe despre el? Cum vă învăţa şi vă întărea?

El nu vorbea mult. Ne vorbea în fiecare zi în jur de una-două ore, deoarece nu putea să vorbească foarte mult. Dar fiecare cuvânt care ieşea din gura lui era un cuvânt sfânt - numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. El îşi rostea rugăciunile, şi auzindu-l cum spune aceste rugăciuni, ştiind cât de mult suferea, eram profund impresionaţi. Nu era deloc uşor. Pe lângă delicateţea lui sufletească, el încerca să ne protejeze - să nu expectoreze prea mult ca să nu împrăştie bacili în atmosferă. Era ca un sfânt în celulă cu noi. Simţeam prezența Duhului Sfânt în jurul lui; îl simţeam pe el. Chiar şi în timpul ultimelor sale zile când nu mai era în stare să vorbească, el niciodată nu şi-a pierdut bunătatea faţă de noi. Puteam citi în ochii săi lumina spirituală şi dragoste. Faţa lui era ca o revărsare de dragoste.

- V-a povestit despre momentul în care a fost şeful "Frăţiilor de Cruce"?

Da. Ne-a spus despre cum a lucrat cu tinerii. Sunt sigur că iubea foarte mult tinerii şi că şi el era iubit de ei. Era complet dedicat omului. Era un om foarte inteligent - uluitor de inteligent. A fost atât de binevoitor cu noi. Nu a vorbit mult despre el însuşi. Vorbea despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Ştiţi, nu e aşa de uşor să stai într-o celulă tot timpul cu aceiaşi oameni. Când izbucneau anumite conflicte între noi, el se ruga. Şi rugăciunea lui era lucrătoare. Ne era ruşine, pentru că el se ruga şi noi ştiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar faţa lui era complet transformată. Noi înţelegeam că se roagă pentru noi şi ne opream din ceartă.

Era într-o stare fizică atât de proastă pentru că fusese torturat în Piteşti vreme de trei ani. L-au bătut peste piept, peste spate până i-au distrus plămânii. Dar el se ruga toată ziua. El niciodată nu a spus ceva rău împotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos. Pe atunci nu mi-am dat seama cât de important a fost Constantin Oprișan pentru noi. Era justificarea vieţii noastre în acea celulă. În timpul acestui prim an, el a devenit din ce în ce mai slab. Simţeam cum se apropie de sfârşitul vieţii pământeşti şi că va muri.

Odată pe săptămână eram obligaţi să ne radem. Eu îl vegheam pe Constantin Oprișan şi prietenii mei se bărbereau. Pe urmă eu mă bărbeream şi unul dintre ceilalţi îl veghea, deoarece îl vegheam zi şi noapte. Când ceva se întâmpla, ei îmi spuneau să merg la Constantin Oprișan, deoarece le spusesem că eu voi fi singurul care voi avea grijă de el, fiindcă l-am rănit în prima zi. Sunt sigur că l-am rănit şi de aceea mă simţeam foarte, foarte vinovat. În timp ce mă bărbeream, Marcel, studentul care era mai tânăr decât noi, a văzut cum Constantin Oprișan era gata să moară. A spus, "Mergi şi vezi de Constantin Oprișan; el moare." M-am uitat la el. Faţa sa era complet vlăguită.

Ochii îi erau deschişi, dar am văzut că peste ochii săi părea să fie o perdea de ceaţă. Ochii i s-au întors peste cap. Am fost atât de speriat, mi-a fost aşa de teamă. Am simţit că va muri şi că voi fi singur în celulă. Am pus mâna pe el şi am zis: "Constantine nu muri; nu muri! Vino înapoi; vino înapoi!" Am ţipat cu voce tare! Imediat s-a întors. Ochii i-au devenit clari. Nu ştiu ce s-a întâmplat în sufletul său, dar am văzut o imensă groază pe faţa sa. Am simţit că era gata să intre în lumea cealaltă şi că eu i-am cerut să se întoarcă înapoi în celulă. Ochii săi erau plini de groază şi a început să plângă. Lacrimi îi curgeau din ochi. Faţa sa devenise faţa unui copil, un copil nou născut. El plângea ca şi un copil ce se născuse, tocmai ieşit din pântecele mamei sale. Constantin Oprisan plângea pentru că-l forţasem să se întoarcă. În câteva minute a murit.

- Cât aţi stat cu el în acea celulă?

- Un an. După ce a murit, fiecare a simţit cum ceva din el a murit. Am înţeles că, bonav cum era şi în grija noastră ca un copil, el a fost stâlpul nostru de susţinere în celulă. Atunci am devenit singuri, fără Constantin Oprișan.

Am luat un prosop şi am spălat corpul său pentru a-l pregăti să fie îngropat în pământ. Apoi am ciocănit la uşă şi am spus gardienilor că a murit Constantin Oprisan. Au venit după trei ore. Noi niciodată nu am părăsit acea celulă mai-nainte. Acea celulă care nu avea nici lumină, nici ferestre. Apa se prelingea pe pereţi; salteaua de paie era putredă sub corpurile noastre. Astfel, după încă două ore, pentru prima dată, gardianul mi-a comandat mie şi prietenilor mei să iau corpul lui Constantin Oprișan şi să merg afară.

Afară era atât de frumos. Flori şi copaci şi cerul albastru. Atâta timp cât am stat în celulă am uitat despre frumuseţea lumii. Când am ieşit am văzut că lumea nu s-a schimbat. Această vegetaţie, aceste flori - ne loveau. Erau ca o insultă pentru noi, deoarece noi sufeream, muream... dar universului nu-i pasă de noi! Soarele apunea şi era o lumină aurie. Fiecare strălucea ca aurul. L-am pus pe Constantin Oprisan pe pământ. Era complet dezbrăcat deoarece a trebuit să dăm hainele sale de închisoare înapoi. Corpul său era complet vlăguit. Nu ne venea să credem că a fost o fiinţă vie. Era complet slăbit, numai piele şi os. Şi m-am gândit că fierea trebuie să-i fi intrat în momentul morţii în sânge deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare şi i-a pus-o pe piept - o floare albastră. Gardianul a început să ţipe la noi şi să ne forţeze să ne întoarcem în celulă. Înainte de a intra în celulă ne-am întors şi am mai privit odată la Constantin Oprișan - trupul său galben şi floarea albastră pe piept. Aceasta e imaginea pe care o păstrez în memorie - corpul lui Constantin Oprisan complet vlăguit şi floarea albastră pe pieptul său. El nu era decât piele şi os - fără muşchi. Nimic altceva... corpul sau zăcând pe pământ cu o floare albastră.

După aceea a fost foarte dificil. Poate am păcătuit deoarece Constantin Oprișan, înainte de a muri, a spus "Voi muri, dar după moarte, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugăciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau ca să muriţi în această celulă." Şi sunt sigur că s-a rugat pentru noi, deoarece toţi trei am reuşit să părăsim această închisoare şi să mergem la Aiud. Sunt sigur că Constantin Oprișan s-a rugat pentru noi. Păcatul pe care l-am comis a fost că tot timpul m-am gândit şi am chemat sufletul lui Constantin Oprișan să vină şi să ne dăruiască lumina. Mă gândesc că am comis un păcat, deoarece poate i-am tulburat odihna. Sunt sigur că a fost foarte binevoitor cu mine pentru că am avut grijă de el. Sunt sigur că m-a iubit foarte mult. El îi iubea pe toţi. Dar cred că pentru mine a avut o dragoste specială, deoarece eu am avut o dragoste specială pentru el.

- Era mai bătrân ca dumneavoastră?

Da, era mai bătrân cu aproape şase sau şapte ani. Şi nu am mai avut nici o repulsie faţă de el după acel prim moment. Am avut grijă de el cu dragoste şi respect. Era ca un copil în mâinile mele. Îl puneam pe closet, îl spălăm - făceam totul pentru el. Mă gândeam că pentru această dragoste prin care eram legaţi, trebuia să vină la noi şi să ne dea lumina lui Dumnezeu.

- Sunt sigur că se roagă pentru dumneavoastră. Dumneavoastră probabil că vă rugaţi pentru el tot timpul.

Da, tot timpul. La fiecare Sfânta Liturghie, îmi amintesc de el şi de toate persoanele care au murit în închisoare. Dar pentru el am o rugăciune specială...

Nu există bariere pentru rugăciune. În celula mea - în timpul celei de a două detenţii - din când în când alţi deţinuţi treceau pe sub fereastra mea şi ţipau: "Oamenii vă ştiu; oamenii se roagă pentru dumneavoastră."

Câteodată aveam momente de o deosebită bucurie spirituală în închisoare. Ştiţi, nu există explicaţie pentru asta. Eram torturat, eram izolat, eram singur, nu aveam legătură cu lumea. Mă simţeam câteodată complet pierdut în închisoare. Nu aveam nici o perspectivă a eliberării. Singura perspectivă era să mor în închisoare. Dar am avut unele momente de bucurie spirituală. Nu râdeam - era ceva în interiorul meu - o bucurie în mine. Nu tot timpul, dar din când în când. Apoi am auzit că sunt grupuri de oameni care se roagă pentru mine în toată lumea, şi sunt sigur că această fericire erau momente de comuniune în rugăciune cu aceşti oameni, pentru că nu există bariere, nu există gardieni care să oprească rugăciunea. Astfel am avut momente de bucurie spirituală.

- Toţi care au vorbit cu persoane care au fost în închisoare spun acelaşi lucru.

Este imposibil pentru cineva din afara închisorii să înţeleagă. Suntem liberi şi suntem foarte fericiţi că suntem liberi, dar avem un fel de nostalgie pentru închisoare. Şi nu o putem explica altora. Ei spun că suntem nebuni. Cum îţi poate lipsi închisoarea? Deoarece în închisoare am avut cea mai spirituală viaţa. Am atins niveluri pe care nu suntem în stare să le atingem în lumea aceasta. Izolaţi, ancoraţi în Iisus Hristos, am avut bucuria şi iluminarea pe care lumea nu le poate oferi. Nu există cuvinte să exprime exact sentimentul pe care l-am avut acolo. Aceia care nu au avut experienţa noastră spirituală nu pot înţelege că am putut fi fericiţi în închisoare. Când aveam grijă de Constantin Oprișan în celulă, eram foarte fericit. Eram foarte fericit deoarece simţeam spiritualitatea sa penetrând sufletul meu. Am învăţat de la el să fiu bun, să iert, să nu blestem pe cei care mă torturau, să nu consider nimic din această lume o bogăţie. De fapt el trăia într-o altă lume. Numai corpul său era cu noi - şi dragostea sa. Vă puteţi imagina? Noi eram într-o celulă fără ferestre, fără aer, umedă, murdară - dar încă mai aveam momente de bucurie pe care niciodată nu le-am mai întâlnit în libertate. Nu pot explica aceasta.


(Interviu dat de părintele Gheorghe Calciu, in 6 Noiembrie 1996, California, editat în Revista "Taina Dragostei", numarul 2, anul 1, aprilie 1998 și în cartea ”Hristos te cheama!”)

Acest text a aparut și în revista "Cuvântul ortodox" ("The Orthodox Word"), publicatie bilunara editata prin grija calugarilor de la Manastirea Ortodoxa din Platina situata in California, foarte aproape de San Francisco. In urma acestui interviu si a altor discutii despre Constantin Oprisan, el este considerat de acesti calugari americani ca fiind un martir al timpurilor noastre. Fotografia lui este pusa alaturi de icoanele sfintilor si venerata cu cinste. Ca in timpurile primare, martirii sunt venerati simplu, viata lor si suferinta pentru Hristos fiindu-le deajuns pentru a fi cinstiti cum se cuvine. Este cutremurator cum, desi in tara inca anumite nume sunt tavalite in noroi de cei care nu ne iubesc neamul si credinta, aici in America sufletul sincer proaspat convertit al celor de la manastire ii cinstesc pe martiri dupa jertfa lor pentru Hristos. Fie ca rugaciunile lor sa ne indrepte pe caile credintei pentru a duce mai departe lupta inceputa cu dragoste de Hristos si neam.

Comments   
  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#1 Cătălin Chirilov » 29-07-2014 21:51

CUVINTELE SUNT DE PRISOS, NU POT EXPLICA ÎN CUVINTE ȘI ÎN ACELAȘI TIMP NU MĂ POT OPRI DIN PLÂNS

Cătălin Chirilov

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori