vezi galerie foto (10 foto)
Pr. Daniil Sandu Tudor
  • 22 Decembrie 1896
  • București
  • ieroschimonah
  • 8 ani
  • Canal, Aiud
  • 17 Noiembrie 1962
  • Aiud, Râpa robilor
    • Taina Rugului Aprins. Scrieri si documente inedite
    • Caiete 3, Taina Sfintei Cruci
    • Caiete 1, Dumnezeu - Dragoste
    • Caiete 4, Ce e omul?
    • Imnul Acatist la Rugului Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, cu fotocopia manuscrisului definitiv și cu comentariile autorului
    • Caiete 2, Sfințita rugăciune
    • Acatiste. Prima ediție integrală
    • Ieroschimonahul Daniil - Sandu Tudor și Rugul aprins de la Mânăstirea Antim la Mânăstrea Rarău
    • Universalism românesc

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Pentru a ajuta la îndepărtarea oricărei confuzii şi spre o lămurire cât mai desăvârşită, în ceea ce mă priveşte, socotesc necesar să aduc acest scurt itinerar autobiografic:

În anul 1896, Decembrie 24, în Bucureşti am văzut lumina zilei. Fiu de intelectual sărac, tatăl meu nefiind decât un simplu şi cinstit magistrat, care trăia numai din mica sa leafă, din copilărie am cunoscut lipsurile şi rigorile unei familii numeroase.

Cele dintâi studii mi le-am făcut la Liceul din Ploieşti, susţinându-mă din meditaţii, muncind intens, fiind printre fruntaşii generaţiei mele. Faţă de scepticismul şi conformismul burghez, care stăpânea totul în epoca celor dintâi ani ai copilăriei şi şcolăriei mele, Credinţa şi clarităţile ei mi s-au descoperit ca un suport nezdruncinat şi ca un adevărat eroism a cărei pildă vie mi-o înfăţişa bătrânul şi vestitul, în vremuri, profesor de istorie şi filosofie Ion Niculescu Dacian, cel dintâi îndrumător al meu. El mi-a pus în mână evangheliile şi m-a făcut să înţeleg că trăirea lăuntrică, evlavia, pe care mulţi o poartă şi o înfăţişează ca o slăbiciune, este dimpotrivă o îndrăzneală şi o încercare puternică în Viaţă.

Înrâurirea lui asupra mea a fost puternică şi pentru toată viaţa. Din creştinismul său social, care punea în lumină legea dreptăţii imanente în istorie, am învăţat să iubesc pe cei mulţi, lipsiţi şi obişnuiţi şi să înţeleg lupta cauzei lor.

Războiul m-a luat de pe băncile şcolii, ca să-i plălese birul, în ultimul an de liceu. În 1916, la vârsta de 20 ani eram sublocotenent pe front. Am stat sub arme până la începutul anului 1921 când am fost în sfârşit demobilizat. Cu mult avânt vin în Bucureşti pentru a continua studiile universitare. În acest timp încep viaţa de publicist şi încerc să fac şi pictura, urmând Academia de Arte Frumoase. Lipsa totală de mijloace mă sileşte să mă întorc la casa părintească la Constanţa. Aici, ca fost ofiţer pe front, pot să intru în Serviciul Maritim Român îmbarcându-mă ofiţer asistent (1922 - 1924).

După un număr de călătorii, năzuinţele mele literare şi o adevărată foame de carte mă întorc la Bucureşti. Reuşesc să fiu numit profesor suplinitor la liceul rural din Pogoanele, unde pentru a face faţă lucrurilor stau trei zile pe săptămână, iar restul în Bucureşti pentru a nu pierde legătura cu mediul necesar de studiu şi emulaţie.

În Bucureşti, pe lângă activitatea literară, lucrez activ ca director al Operei de Ajutorare studenţească, însă cu totul dezinteresat şi gratuit, această activitate în cadrul Asociaţiei Studenţilor Creştini. În 1927 realizez în versuri un poem religios, Acatistul Sfântului Dimitrie Basarabov, care are succes şi este aprobat şi de Sfântul Sinod. Efortul însă mă depăşeşte, astfel că, în 1927, când decanul Facultăţii de Teologie din Chişinău, Părintele Gala Galaction, care-mi cunoştea preocupările teologice şi activitatea pe acest tărâm, mă cheamă, primesc postul de subdirector al Internatului Teologic din Chişinău, unde desfăşor o activitate spirituală bine cunoscută.

În 1928, Universitatea din Bucureşti, în urma activităţii mele mă numeşte secretar al Oficiului Universitar pentru a lucra mai intens la opera de ajutorare studenţească. În tot acest timp nu întrerup studiul şi preocupările mele teologice, astfel că în 1929 reuşesc să mi se dea o bursă şi să fac o călătorie la Sfântul Munte Athos, de unde mă întorc cu o bogată experienţă care va avea puternice urmări în viaţa mea de mai târziu. În 1930, creştinismul activ şi deschis spre problemele din cugetare filosofică şi socială de stânga mă hotărăşte să scot „Floarea de Foc” în jurul căreia se grupează un număr de tineri scriitori, atât creştini cât şi ...

O întreagă luptă dialectică se desfăşoară în coloanele acestei reviste. Aici colaborează între alţii Al. Sahia, Ghiţă Ionescu, Lezpezeanu, Alfons Adania, etc., care-şi pot mărturisi în toată libertatea crezul lor de stânga. Revista este un adevărat şi îndrăzneţ organ de avangardă. Mai mult încă. Fără a mă abate deloc de la convingerile mele creştine, dar de stânga, colaborez activ la lupta clandestină, cu care am legături directe. Sunt printre primii care împreună cu Constantinescu-Iaşi şi Alexandru Mihăileanu au întemeiat gruparea şi lupta antifascistă.

Urmăriţi de siguranţă scoatem clandestin Buletinul Antifascist pe care-l redactez scriind articole de fond pe care le semnez. Doritor să cunosc amănunţit tot ceea ce se petrece în universul sovietic, sunt printre cei dintâi ai delegaţiei române care trebuie să meargă la Congresul Teatruluidin 1933 de la Moscova. Siguranţa Generală nu-mi dă însă viza paşaportului, aşa că nu pot pleca. Mă văd totuşi peste o săptămână publicat în Journal de Moscou ca sosit acolo cu restul delegaţiei române.

În 1933-38 îmi apare ziarul „Credinţa” cotidian popular, în acelaşi spirit ca şi Floarea de Foc şi la care am colaborator principal pe Zaharia Stancu, Al. C. Constantinescu, Cicerone Teodorescu, Jebeleanu, etc. Toate problemele şi nevoile muncitoreşti găsesc loc în coloanele acestui ziar. Iar când, de pildă profesorul Constantinescu Iaşi e arestat, subsemnatul îi ia apărarea în articol de fond. Lupta antihitleristă este dusă acum cu mai multă putere şi succes. De asemenea lupta împotriva antisemitismului. Ziarul Porunca Vremii ne este cel mai înver şunat duşman. Din iniţiativa acestor huligani ziarul „Credinţa” este ars în pieţe ca vândut „jidanilor”. Octavian Goga venind la putere ne suspendă ziarul, care după puţin trebuie să-şi suspende total apariţia fiind apoi definitiv radiat şi declarat în stare de faliment de către organele guvernului.

Din 1939 sunt concentrat aproape necurmat. În 1941 întors de pe front sunt trecut la o şcoală tehnică de Moto-Mecanizare ca comandant şi profesor al acelei şcoli. Fiind astfel încă sub arme în ziua de 12.11.1942 sunt arestat de Siguranţa Generală, fără nici un motiv, împreună cu alţi iscriitori şi ziarişti de stânga, pentru a fi internat la Târgu-Jiu. Sunt eliberat însă, la Intervenţia Ministerului de Război, Direcţia Superioară a Mote-Mecanizării care avea nevoie de mine la Şcoala tehnică. Rămân sub arme până în 1942.

În 1942 am încercat să scot din nou „Floareade Foc”şi să reîncep activitatea scriitoricească, dar vechiul regim nu mi-a îngăduit aceasta.

Liberat şi întors acasă constat ca urmare directă a războiului că viaţa mea de familie era falitară pentru a treia oară, într-o formă care nu mai îngăduia nici un compromis. Nimic nu mă mai poate hotărî să mai reîncep vreo experienţă de viaţă nouă casnică. De acum, toate puterile le voi închina numai chemării celei mai puternice şi mai adânci a vieţii mele. M-am hotărât să slujesc numai lui Hristos şi adevărurilor lui veşnice. Sunt sătul de vremelnicie.

În 1945 am intrat ca frate în Mânăstirea Antim. Sufleteşte mă dăruiesc noii vieţi cu o putere şi intensitate care-mi dă bucurii şi mă face alt om. Sunt plin de nădejde că voi ajunge acum să pot realiza mai mult şi mai rodnic din ceea ce-mi este înţelegerea şi dorinţa de a fi de folos semenilor şi mai ales celor în suferinţă. Lucrez cu râvnă şi spor pe toate tărâmurile. Pot contribui astfel, cu succes la restaurarea întregii mânăstiri, atât a turlelor bisericii cât şi la renovarea şi înzestrarea trapezii şi bibliotecii, etc.

De asemenea printr-o întreagă activitate spirituală încerc să fac să se întregească şi restul. Un simţ al măsurii mă opreşte să vorbesc mai mult despre mine în munca şi urmările dăruirii mele totale pe care am făcut-o în Mânăstirea Antim.

Trebuie însă să închei subliniind că intrarea mea în monahism nu a fost pentru mine decât cea mai firească şi dreaptă împlinire a vieţii. Prin urmare, dacă sinceritatea şi consecvenţa mi-au fost întotdeauna un principiu nu putea tocmai acum să mă tăgăduiesc de prinos şi în chip absurd transformându-mă fără nici un motiv într-un reacţionar susţinător al unor mişcări falimentare în care niciodată nu am crezut şi împotriva cărora am luptat mai ales atunci când ele erau în floare şi-mi puteau atunci fi de vreun folos. Aceasta pentru a sta drept un răspuns la toate informaţiile şi insinuările răuvoitoare sau calomniatoare.”

(Ieromonah AGATHON TUDOR - Rugul Aprins, de Acad. o. Dr. Antonie Plămădeală)


*Memoriul-biografie este adresat autorităților comuniste cu scopul de a se apăra în procesul ”Rugului Aprins”, fiind scris într-o notă de a câștiga simpatia anchetatorilor. Totuși este foarte grăitoare îndrăzneala cu care părintele și-a expus sensibilitățile sufletești și crezul de viață în fața opresorilor.

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori