Prietenul meu Sandu Tudor e un mare poet, și a scris câteva acatiste, al Sfântului Dimitrie Basarabov, al Rugului Aprins, care e nu numai de o mare frumusețe literară, dar acoperă o întreagă teologie a Rugăciunii Inimii, acatistul Sfântului Calinic de la Cernica și, în pușcărie, acatistul Sfântului Ioan Evanghelistul, pe care întâmplător lam auzit acolo, și când m-am întors l-am așternut pe hârtie; e monumental!...
Acestea nu sunt vorbe prietenești. Prietenia, dimpotrivă, mă stânjenește în elogiul pe care aș fi vrut să-l aduc. Acatisul Rugului Aprins a ajuns la Paris, unde a produs o atât de puternică impresie încât s-a făcut propunerea să fie publicat imediat, text românesc și text franțuzesc. Iar într-o revistă, sub semnătura unei personalități bine cunoscute, a apărut pe tema acatistului articolul intitulat: L'ortodoxie, ou le Buisson Ardent.
Pentru cei care nu l-au cunoscut bine, Sandu Tudor a fost mereu un element de scandal și un interminabil prilej de defăimare. Dar el era, în intimitatea sa, exact altceva decât ceea ce se spunea despre el. Era însă, e adevărat, un om greu, foarte greu, uneori, de suportat, și pentru unii profund dezagreabil, printr-un fel direct de a vorbi, fără menajamente, și aș zice fără nici o ipocrizie. Ferice însă de cei care îl puteau suporta: era atunci un prieten neprețuit și un om admirabil, de o nesfârșită delicatețe sufletească, de o mare originalitate. Știa multe lucruri, și în anumite domenii era un învățat, avea o informație de savant. Dar se și ascundea, iar printr-un fel dur de a fi, se apăra de oameni și – curios! - de admirația lor, pe care sigur ar fi putut-o avea.
Toată viața lui a abordat un număr mare de probleme, iar dacă manuscrisele lui s-ar păstra, ele ar oferi un material de o valoare excepțională.
(Alexandru Mironescu - Florea de foc, Editura Elion, București, 2001, pp. 193-194)
