vezi galerie foto (10 foto)
Pr. Daniil Sandu Tudor
  • 22 Decembrie 1896
  • București
  • ieroschimonah
  • 8 ani
  • Canal, Aiud
  • 17 Noiembrie 1962
  • Aiud, Râpa robilor
    • Taina Rugului Aprins. Scrieri si documente inedite
    • Caiete 3, Taina Sfintei Cruci
    • Caiete 1, Dumnezeu - Dragoste
    • Caiete 4, Ce e omul?
    • Imnul Acatist la Rugului Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, cu fotocopia manuscrisului definitiv și cu comentariile autorului
    • Caiete 2, Sfințita rugăciune
    • Acatiste. Prima ediție integrală
    • Ieroschimonahul Daniil - Sandu Tudor și Rugul aprins de la Mânăstirea Antim la Mânăstrea Rarău
    • Universalism românesc

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Trebuie să-l numim pe acela care, de la primul început, a însuflețit și a călăuzit, în felul lui inimitabil, căutările și așteptarea celor ce descopereau Antimul: Sandu Tudor. Cu el, venea un stil; pentru el, se împlinea un destin. La prima întâlnire (chiar și la următoarele...), lăsa adesea impresia unei prezențe paradoxale (mai cu seamă pentru cei proveniți dintr-un mediu diferit).

Tipul său temperamental excesiv, nu departe de a prezenta uneori aparențele violenței verbale, învăluia de fapt o sensibilitate excepțională, aproape de ”fragilitatea” celor capabili de adevărata compătimire, a celor conștienți, iarăși, de prețul fiecărui om: cu cât mai umil, cu atât mai respectabil. ”Dragul meu, ai fi insuportabil, dacă nu ai fi extraordinar”, îi spune adesea, afectuos, vechiul său prieten, Alexandru Mironescu. Totodată, el aducea cu sine, în cercul de la Antim, un dar de mult confirmat ”în lume”, darul de organizator inventiv și tenace. [Cu un fel de calmă exentricitate, își rânduise chilia de ”frate” în chiar tutela clopotniței, deasupra bolții de intrare. Obiecte, puține, de veche și hieratică frumusețe – icoane, sfeșnice, cădelnițe, câteva mii de cărți elegant legate în pânză beige-sable-, obligau la deferență.]

O dată fixat, așadar, în noua sa incintă de viață, Sandu Tudor (în 1948, la Antim: monahul Agaton; apoi, la Sihăstria Neamțului, în 1952, după prima perioadă de închisoare: ieroschimonahul Daniel) continua să-și exerseze pasiunea ”poetică”, am spune, de căutare sub – și peste – evidențe, a ceea ce așteaptă, ascunsă să iasă la lumină. […]

Despre oameni ca el, nu pot scrie (eventual vorbi) cei ce i-au fost apropiați prin contingențe, cunoaștere exterioară, relații formale. Mult prea complex (la început) și, lăuntric, tumultuos, rafinat până la discretă sofisticare încântând pe unii și deconcertând pe alții, dispus să provoace stări de criză cu prieteni scumpi și definitiv acceptați1, omul avea o privire necontenit ațintită spre nevăzut ce dă sens realului nostru prea vizibil. Când ”revenea” de acolo și împărtășea cele întrevăzute, fie prin conversație, fie prin citirea rândurilor tocmai scrise2, ascultătorii primeau întâi, vast și încântător, simțământul ineditului. Sub chipul poemului, al eseului sau al unui foarte original tip de meditație, condusă între reflecția strictă și intuiție sub călăuzirea inteligenței simbolice, venea înspre noi neașteptatul. Sau ”prea-așteptatul”, îndelung dorit dar încă nebănuit: o dată cu această venire, realitatea se lumina.

Să aducem totuși la arătare câteva fragmente – nefigurative – ale ”imposibilei” biografii a lui Sandu Tudor.

Născut Alexandru Teodorescu, fiu al Sofiei și a lui Alexandru Teodorescu3, a avut și un frate mai tânăr, pictorul Mircea Teodorescu. Fiecare asumându-și drumul propriu în existență, relațiile dintre frați nu erau necesarmente strânse. […] Bătrânul domn Teodorescu (trecuse de 76 de ani în 1946) fermeca de la prima întâlnire prin distincția lui neostentativă, bine temperată, ceva – cum să spunem? De vieille Europe. Fiul său, Sandu, i-a fost până în ultima clipă apropiat, atent, plin de o afecțiune, și ea, aparte. Din mijlocul acestei familii bine rânduite avea să izbucnească destinul literalmente ”extravagant” al lui Santu Tudor. Nemaisuferind plictisul Facultății de Filosofie și Litere unde se înscrisese (1919-1920), o părăsește pentru... Școala de ofițeri de marină civilă. Ofițer brevetat, cutreieră mări și chiar oceane pe modestele nave ale Marinei Naționale. […] În 1926, dacă nu ne înșelăm, a făcut o îndelungată ședere la Muntele Athos, menționată, în felul său, și de G. Călinescu în Istoria literaturii române. Comunitatea agiorită română era încă relativ numeroasă la epoca aceea și, duhovnicește, creatoare. Încă prezentă, o figură de înălțimi, a cărei amintire dăinuie până astăzi: părintele Antipa. Convorbirile lor ample, prelungi, adevărate Collationes Patrum contemporane, erau imediat transcrise de Sandu Tudor și păstrate cu grijă în nenumăratele lui manuscrise rigoros clasate4: ni le-a împărtășit în repetate rânduri5.

Anii '30 îl vor vedea pe Santu Tudor deja poet și scriitor recunoscut, angajat în viața publică. În 1932, lansează revista săptămânală Floarea de Foc ce va dura până în 1936. La 1 decembrie 1933, apare primul număr al cotidianului Credința – ziar independent de luptă politică și spirituală, director Sandu Tudor. Colecția, păstrată la Biblioteca Academiei Române, se întinde până în 1938. O atare ieșire în arenă nu putea trece fără polemici și controverse: omul, însă, își continua impasibil calea ce, se pare, îi era proprie. Statornic ”închinător” la mănăstirile peisajului românesc, cititor fin, am mai spus-o, al manuscriselor și scrierilor vechi românești, își achiziționase, pe de altă parte, un avion personal de turism. Își descoperea, pe atunci, pasiunea zborului. Într-o zi, îndreptându-se spre aterizare, s-a angajat într-o vrilă din care nu a putut redresa; aparatul s-a zdrobit la pământ. Trecându-mi fotografiile accidentului, nu rămânea decât să te uimești ”peste fire” că cineva a putut scăpa de acolo nevătămat. Ne-am înșela crezând că accidentul a pus capăt aventurii lui aviatice: a doua zi, s-a urcat într-un aparat similar, și-a luat zborul și, la aterizare, a refăcut condițiile accidentului din ajun – ieșind de data asta bine. (De altfel, aceasta era un fel de tehnică adoptată printre aviatori, pentru a-și elimina frica ce rămâne undeva ascunsă în adâncul subconștientului, după asemenea întâmplări.)

Neobișnuit se dovedea și genul colaborărilor reunite de Sandu Tudor în cadrul celor două publicații de sub direcția lui. Oamenii ziși ”de stânga” la acea vreme, precum Alexandru Sahia6, Ion Călugăru sau Eugen Ionescu își alăturau numele cu un Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Emil Cioran sau chiar Nae Ionescu. Dacă vivacitatea temperamentului său trecea în ochii unora drept violență sau intoleranță, omul uimea până la urmă prin respectul fundamental ce îl arăta față de toți și oricine. Sandu Tudor dăinuie în amintirea noastră ca unul dintre rarii oameni naturali lipsiți de vulgaritate. Nu – din fericire! - și de scăderile unanime firii. Luate laolaltă, toate aceste trăsături7 au dus uneori la pretexte de ponegrire sau, mai simplu, la neînțelegeri rezultând din ”diferența” lui față de mediu. În Apoftegmele Părinților Pustiei se pune undeva în cumpănă starea celui întemeiat în lucrarea lăuntrică ascunsă și, în afară ”disprețuit”, cu cazul celor slăviți exterior, dar ascunzând tristețea neautenticității. […] Sandu Tudor a avut până la capăt eleganța desăvârșitei discreții a unei vieți spirituale adevărate, dobândită pe cale.

În 1948 are loc ierurgia monastică: noul monah Agaton ia ființă la Antim. Un an mai târziu e arestat pentru prima oară, sub învinuirea – devenită pretext pase-partout la acea epocă – de ”fascism” (sic!), ”atitudine ostilă regimului”, ”activitate împotriva ordinii stabilite”. Alături de Alexandru Codin Mironescu, am asistat la fazele procesului, desfășurat în clădirea Palatului de Justiție din București, în fața unui tribunal de tip nou: complet surd la cuvinte, mărturii, evidențe, aplicând mecanic normele ”justiției populare”, preocuparea de căpetenie fiind, fără nici o îndoială, trimiterea în detenție a unei cote de suspecți dinainte destinată lichidării. Și totuși, o umbră de ezitare a intervenit parcă în timpul pledoariei apărării. Sandu Tudor era apărat de un avocat evreu ce s-a propus el însuși, grațios, ”în amintirea anilor `30”. Cum știam locul unde, în chilia de la Antim, își păstra colecția editorialelor din Credința, avocatul a fost în stare să producă în înstanță două articole din 1936, unde ar fi fost într-adevăr greu de descoperit orice iz de fascism: ”Gorila cu cască și mască” (polemistul Sandu Tudor comentând agresiunea lui Mussolini împotriva Etiopiei) și ”Bestia blondă, bestia brună” (despre Hitler și Mussolini la apogeul lor). Tribunalul a fost silit să ia act de argumentele apărării depuse la bară. Sentința însă nu s-a resimțit: cinci ani de detenție grea, între altele la Canal Dunăre – Marea Neagră. Eliberat după aproape trei ani, ne-a împărtășit inutila oroare a închisorilor regimului, fără să-și fi pierdut liniștea interioară, nici ascuțimea cuvântului. Părintele Agaton a revenit la Neamț, unde, așa cum vom vedea, o primă dispersiune strămutase cea mai mare parte a Grupului de la Antim. În 1952, primește la mănăstirea Sihăstria Neamțului ”chipul” de schimonah sub numele de Daniel. Ceva mai târziu, se stabilește la Schitul Rarău, unde va fi arestat a doua oară, în 1958.

(Andrei Scrima - Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2000, pp. 106-107, 122-128)


1. Episodul extrem a fost cearta cu Mircea Vulcănescu. Destul de bizar - deși asemenea accidente surveneau adesea, se pare, în ”republica scriitorilor” epocii -, conflictul nu a dus la ruptură definitivă, nici la pierderea afecțiunii reciproce. M. Vulcănescu îl pomenește, el însuși, într-un text publicat postum.

2. Aproape nu era timp și loc în care să nu aștearnă pe hârtie fragmente ale necontenitului său dialog interior.

3. Consilier și, ulterior, președinte al Înaltei Curți de Conturi. 

4. Încă o dovadă a utilității ”grafismului” său complusiv. Ne imaginăm ușor ce nedumerire reprobatoare putea stârni la unii neîntrerupta ”febrilitate” grafică a părintelui Daniel: ”scrie și în sfântul altar”, auzeam ușor șoptindu-se. Lucrurile sunt în fond mult mai simple. Sandu Tudor aparținea unui ”tip psiho-motor” nu numaidecât rar ce are, obiectiv, nevoie de actul scrierii pentru a-și structura gândirea. [...] La sfârșitul anilor 70, începutul anilor 80, profesorul Mircea Eliade suferea de o artrită deformantă a degetelor, handicap serios pentru scris. Cum îl sfătuiam, ca mulți alții, să recurgă la dictare (studenții săi nu așteptau decât asta) sau la înregistrare, ne-a răspuns că se simte practic incapabil să gândească fără stilou în mână.

Revenind la Sandu Tudor, ni s-a întâmplat să-l vedem scriind în altar: era momentul imediat următor intrării lui în viața monahală, la Antim. Am citit ce era pe cale să scrie: dădea formă, sub chip de rugăciune, noii sale stări, încercând parcă să interiorizeze numele primit - Agaton - pe care îl scria la persoana a treia...

5.

6. Despre care vorbea pe urmă cu multă apreciere și pe care îl ajutase la începuturile lui.

7. La care am adăuga refuzul total al compromisurilor: în închisoare, șubrezit, supus presiunilor fizice și morale pentru a semna compromisurile naționaliste, patriotice, avantajoase, cu jalnicul regim politic al timpului, se cutremura la gândul că ar putea ceda din simplă slăbiciune. Moartea l-a găsit în această stare de rezistență.

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori