vezi galerie foto (10 foto)
Pr. Daniil Sandu Tudor
  • 22 Decembrie 1896
  • București
  • ieroschimonah
  • 8 ani
  • Canal, Aiud
  • 17 Noiembrie 1962
  • Aiud, Râpa robilor
    • Taina Rugului Aprins. Scrieri si documente inedite
    • Caiete 3, Taina Sfintei Cruci
    • Caiete 1, Dumnezeu - Dragoste
    • Caiete 4, Ce e omul?
    • Imnul Acatist la Rugului Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, cu fotocopia manuscrisului definitiv și cu comentariile autorului
    • Caiete 2, Sfințita rugăciune
    • Acatiste. Prima ediție integrală
    • Ieroschimonahul Daniil - Sandu Tudor și Rugul aprins de la Mânăstirea Antim la Mânăstrea Rarău
    • Universalism românesc

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

În cele ce urmează [...] voi vorbi [...] cum l-am cunoscut pe Sandu Tudor, care au fost relaţiile mele cu el, ce amintiri mă leagă de el şi îl pot evoca, evident, din unghiul meu de vedere, care ar putea părea diferit de unghiul de vedere curent, poate chiar parţial şi părtinitor, dar în mod sigur complementar.

Fac această relatare cu ştiinţa că oamenii de seamă, şi Sandu Tudor a fost unul dintre aceştia, au cunoscut în viaţa lor, urcuşuri, însă şi coborâşuri, dar pe un drum ascendent spre perfecţionarea lor profesională, morală sau spirituală. Ştiind totodată că nu există om care să nu fie văzut de semenii săi fără scăderi, amintirea acestora în cazul lui Sandu Tudor o fac fără niciun resentiment. O fac pentru a reaminti că în suişul spre culmi sunt trepte ascendente, dar şi descendente, pentru orişicine.

L-am cunoscut cu foarte mulţi ani în urmă, şi pot spune mai precis că încă din anii copilăriei mele, deci înainte de marele cutremur din anul 1940. Venea la noi acasă în cartierul de locuinţe-tip din cartierul Drumul Sării, despre care memoria mea păstrează imagini luminoase, chiar idilice din acele timpuri. Locuiam într-o casă mică, intimă, cu arbori şi mici grădini împrejur cu vecinii civilizaţi şi prietenii legate pentru o viaţă cu copii extraordinari, cum au fost, de exemplu, cei ce au devenit poetul şi elenistul Al. Miran sau pianista Doina Soare. Cartierul acela era încă mărginaş şi foarte îndepărtat de centrul oraşului, nu pentru Sandu Tudor care venea la noi cu automobilul său personal, ci pentru noi, şi în special pentru tata. Drumul aproape zilnic până la Universitate şi laboratoarele de chimie era lung şi îi lua o bună parte din timpul pe care ar fi putut să îl acorde studiului, scrisului şi educaţiei copiilor săi; mijloacele de transport public de atunci erau precare, iar tata nu avea nici măcar o bicicletă. Şi ne-am mutat în clădirea Institutului de chimie, unde se găseau laboratoarele, situată pe Cheiul Dâmboviţei, deci mai aproape de Universitate, şi care avea locuinţe pentru personalul didactic care făcea acolo cercetări de laborator. Foarte bine pentru tata, mai puţin pentru mine; eram izolată de prietenii mei, nu mai aveam camarazi de şcoală şi de joacă în imediata vecinătate. Aşadar, spre a nu fi lăsată acasă, părinţii mei mă luau cu ei în vizitele ce le făceau, şi astfel am ajuns acasă la Sandu Tudor. Desigur că schimbul de vizite continua: Sandu Tudor, ca şi înainte, în automobilul său, iar noi, părinţii mei şi cu mine, cu mijloacele de transport public; un drum anevoios în tramvai, în autobuz către extremitatea nordică a Capitalei, lângă mănăstirea Caşin, unde era casa în care Sandu Tudor şi soţia sa ocupau un mare apartament.

Încă şi acum am în minte starea de nemulţumire ce mi-o provoca ruperea mea de la ocupaţiile mele de atunci, de la cântatul la pian, de la lecturile mele, de la întâlnirile şi plimbările cu copii de vârsta mea. Acea stare proastă o întreţinea, apoi, călătoria lungă şi plicticoasă cu tramvaiul şi autobuzul şi, în sfârşit, de ce să nu spun, chiar vizita în sine, unde conversaţiile tatei cu amfitrionul nostru sau ale mamei mele cu soţia acestuia nu mă atrăgeau. Pe de altă parte, mă obseda şi imaginea automobilului cu care Sandu Tudor şi soţia sa, ambii îmbrăcaţi cu eleganţă, asemenea unor „stele de cinematograf”, veneau la noi, ca într-o plimbare de plăcere, fără să cunoască, ca noi, vicisitudinile transportului public. Acestui calvar al vizitelor la Sandu Tudor i s-a pus capăt, pentru mine, desigur, printr-o întâmplare. Iat-o! Odată, fiind într-una din vizitele obişnuite acasă la Sandu Tudor, am părăsit salonul unde se ţineau conversaţiile şi am pătruns printr-o cameră învecinată, în dormitorul soţiei acestuia, în care era o păpuşă pe care o văzusem cândva, aşezată pe o măsuţă lângă o oglindă imensă care o reflecta şi o făcea şi mai atractivă. Nu era o păpuşă oarecare, ci una mecanică, care la atingerea unui buton aflat la picioarele ei se rotea, intona apoi un crâmpei de melodie şi oferea un mic jet de parfum, şi aceasta în mod neaşteptat! Era admirabil! Nu m-am bucurat însă mult timp de „jucărie”. De abia am apăsat pe buton, cred pentru a treia oară, când în cameră a intrat val-vârtej Sandu Tudor, ţipând şi chemând pe tata ca să vadă preocupările superficiale ale fiicei sale. Pe de altă parte, reproşându-mi, de faţă cu cei ce veniseră să vadă ce s-a întâmplat cu mine, că nu arăt nici măcar un pic de atenţie pentru discuţiile adulţilor, că nu citesc, nu scriu, nu fac nimic inteligent, că nu mă preocupă decât joaca cu păpuşa şi „farafastârcurile” femeieşti. În sfârşit, a încheiat, cerând tatei în mod drastic să nu mai tolereze situaţii inadmisibile pentru buna educaţie. Tata îngăduitor a încercat să-l liniştească, dar, odată pornit să moralizeze, Sandu Tudor se calma cu greutate.

Nu eram pentru prima oară ţinta reproşurilor sale, la care îi răspundeam fără jenă şi pe care el, probabil, nu le considera necesare într-un dialog educativ. Deseori era agasant şi chiar antipatic reamintindu-mi că nu citeam „cărţile esenţiale ale omenirii”, că îmi pierdeam timpul în plimbări şi jocuri cu copii stupizi, că irosesc banii primiţi în dar de la bunici şi nu cumpăr cărţi spre a-mi stimula discernământul etc. Aveam pe atunci 9-10 ani şi, recunosc, nu eram decât un copil obişnuit, normal dezvoltat, însă pentru Sandu Tudor eram cu mult sub nivelul exigenţelor sale educative.

Astfel s-a pus capăt participării mele la vizitele părinţilor mei, dar nu dojanelor lui Sandu Tudor, care au continuat pe alte teme şi în alte circumstanţe, mustrarea altora era în felul său de a fi.

Ne mutasem din nou. Eram deja instalaţi în str. Vasile Lascăr şi eu aveam o cameră personală, în care pusesem pianul pentru studiile mele zilnice. Cântam la el ore întregi, pentru că doream să obţin şi o diplomă de conservator, pe lângă diploma de bacalaureat. Această cameră dădea înspre salonul apartamentului, unde tata îşi găsise un refugiu pentru a-şi putea împlini treburile sale didactice, pentru a scrie şi a citi, iar muzica, chiar şi aceea a exerciţiilor tehnice făcute de mine la pian, nu îl deranja, dimpotrivă, după spusele lui, îl stimula să se concentreze şi să lucreze. Ca urmare, uşa despărţitoare a celor două încăperi rămânea mai tot timpul deschisă. Toţi ai casei se obişnuiseră cu muzica cântată la pian de mine, până în ziua când Sandu Tudor ne-a făcut o vizită care a schimbat starea de lucruri. Învăţam la pian „Studiul op. 10 în do minor” de Chopin, iar în salon se conversa, şi deodată a apărut Sandu Tudor în pragul uşei camerei mele şi m-a interpelat sec şi cu asprime că altceva mai nepotrivit nu am găsit să studiez decât această muzică a unui nevropat care nu auzea decât melodii funebre, defilări de morţi şi de stafii, iar muzica pe care o compunea era o muzică a disperării şi a dezagregării sufleteşti. M-am oprit din cântat înmărmurită. Credeam că aiurează. Oare nu vorbea el, Sandu Tudor, cu câtva timp în urmă despre poezia muzicii lui Chopin, de geniul său melodic? Oare nu mergea el, Sandu Tudor, la concertele publice împreună cu tata? Oare nu se ducea el, Sandu Tudor, să asculte muzică la audiţiile de discuri organizate acasă la celebrul domn Apostol? Şi oare nu îşi făcuse chiar el, o colecţie de discuri cu muzică clasică ce includea chiar Chopin în interpretarea lui Alfred Cortot?

Ce puteam să înţeleg? îşi schimbase radical preferinţele muzicale pentru că devenise în răstimp monah? Şi da, şi nu. Felul său de a fi rămăsese acelaşi; era acelaşi interlocutor agresiv. Da, se schimbase, într-adevăr, ceva. Avea acum alte preferinţe muzicale, şi anume, muzica liturgică bizantină. Poate pentru că se lăsase influenţat de părintele I.D. Petrescu, bizantinolog renumit, şi de compozitorul Paul Constantinescu, prietenul său? Răspunsul corect şi adevărat l-am găsit mult mai târziu; voi reveni şi mă voi explica. Oricum, intrarea lui Sandu Tudor în cinul călugăresc a fost marcată şi de desfiinţarea colecţiei sale de discuri, precum şi a bogatei şi valoroasei sale biblioteci, fie prin donarea, fie prin vânzarea lor. Mie mi-a dăruit, bineînţeles la alegerea sa, cărţi de analize muzicale şi biografii de compozitori celebri. Cărţile din fosta sa bibliotecă se distingeau şi prin faptul că erau legate în pânză gri, iar pe cotor aveau o etichetă albastră pe care era scris cu litere aurite titlul lor.

Şi acum să mă reîntorc la felul său de a fi în a căuta motive de indignare şi de a o exprima într-un mod violent, fără menajamente şi independent de împrejurare. Două situaţii sau, dacă vreţi, două întâmplări îmi vin în minte, care se plasează în aceeaşi perioadă de timp, aproximativ înainte de anul 1950, când Sandu Tudor a fost arestat şi deportat pe şantierul canalului „Dunăre-Marea Neagră”, şantier de exterminare a deţinuţilor politici, din perioada guvernării lui Gh. Gheorghiu-Dej.

Eram în acelaşi decor: eu la pian, tata la masa de lucru, unde scria şi fuma, ca de obicei, din pipă, iar mama în fotoliu răsfoia o revistă. Soneria de la intrare, şi brusc îşi face apariţia Sandu Tudor. De abia intrat în casă şi simţind fumul de tutun, fără niciun salut de intrare, a început să facă tatei un scandal monstru, spunându-i că nu poate fi un adevărat exemplu de creştin şi de profesor cel care pufăie din pipă şi pozează în acelaşi timp că citeşte sau scrie, asemenea aşa-zişilor intelectuali de stânga din Occident. Şi multe alte reproşuri grave, făcute cu glas ridicat, care ne-au pus pe toţi cei din casă într-o dispoziţie neagră.

Nici mama, care era mereu atentă să nu greşească cu ceva şi să nu supere musafirii, nu a scăpat de a nu fi dojenită pe un ton iritat de către Sandu Tudor, ceea ce, ca şi în cazul precedent relatat, s-a petrecut în prezenţa mea. Dacă au mai fost şi alte situaţii conflictuale, presupun că da, au mai fost, însă părinţii mei şi Şerban, fratele meu, erau discreţi. Deci, iată a doua întâmplare. Părinţii mei se pregăteau să meargă la un spectacol teatral; pregetau, nehotărâţi cum să se îmbrace, fiindcă aveau bilete într-o lojă centrală, ca invitaţi ai regizorului, iar pe de altă parte, era o vreme de toamnă. Ca de obicei, în mod neaşteptat, şi-a făcut apariţia Sandu Tudor care rămăsese în pragul uşii şi privea lung şi iscoditor pe părinţii mei. Aflând că se duc la un spectacol de teatru în premieră, a continuat să îi chestioneze şi să le facă observaţii: de ce se duc la o piesă teatrală bulevardieră, de ce Maria, mama mea, este într-o ţinută vestimentară necorespunzătoare (mama nu avea un „deux pieces” cum el pretindea) de ce şi tata şi mama au uitat că ziariştii presei de scandal vor fi prezenţi la spectacol şi vor lua în derâdere prezenţa prof. Univ. Al. Mironescu şi a soţiei sale la un spectacol „deocheat” etc. Mama în lacrimi, spectacolul şi seara ratate.

Foarte adevărat că el, Sandu Tudor, acorda o atenţie excesivă ţinutei, atât la alţii, dar şi pentru sine însuşi; chiar el ca monah fiind, vestmântul său, confecţionat special pentru el, era impecabil, întotdeauna călcat, curat şi uşor parfumat şi încheiat cu o centură lată la care avea o pafta artistic lucrată. Susţinea, nu numai prin exemplul pe care el îl dădea, că un călugăr trebuie să fie tot atât de respectabil, ca un ministru prin aspectul său exterior, atât din punct de vedere igienic, cât şi estetic. Revenind la predispoziţia sa de a contraria, aceasta a rămas o constantă a comportamentului său şi care s-a manifestat chiar în anii de închisoare şi după arestarea sa din anul 1958. Sociologul Ernest Bernea care l-a întâlnit, mi se pare, în închisoarea de la Aiud, a redat-o în scris. Era incorigibil şi atunci este de înţeles de ce toate cele trei femei cu care a fost căsătorit l-au părăsit.

Care era „motorul” acestui comportament este o întrebare pe care mi-am pus-o în repetate rânduri şi cu mulţi ani în urmă. Oare avea un complex de superioritate şi se considera, el personal, fără defecte? Oare avea un simţ de observaţie prea dezvoltat şi care îl punea în situaţia de moralist care vrea să îndrepte greşelile aproapelui său? Oare se simţea neputincios ca să privească cu îngăduinţă şi să ajute cu răbdare îndreptarea semenilor? Sau poate în sinea lui era hărţuit de prea multe gânduri, aspiraţii, iar lumea exterioară sieşi îi dispersa atenţia şi forţele şi se descărca emoţional fără să mai judece, fără să îşi mai cântărească cuvintele! În mod sigur era un veşnic neliniştitor care se exterioriza în mod coleric, dar care în tot ceea ce spunea şi chiar în ceea ce făcea nu era nicio urmă de răutate şi nu păstra în sinea lui nicio ranchiună.

În legătură cu cele spuse mai sus, vreau să mai fac o ultimă remarcă, şi anume, era un om lipsit de orgolii şi în vorbire, şi în ţinută. Experienţele de viaţă pe care le-a trăit, inclusiv aceea de a fi la un pas de moarte, nu i-au dat sentimentul că ar fi un om de excepţie şi nu a dobândit nici alura norocosului căruia îi reuşesc toate. Dimpotrivă, i-au aprofundat credinţa şi umilinţa creştină ce apar mai clar în scrierile sale şi totodată i-au întărit hotărârea de a se consacra slujirii lui Dumnezeu intrând în cinul călugăresc. Un fragment dintr-o glosă din „Acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou” exprimă în mod pertinent umilinţa sa întru Domnul şi credinţa sa sinceră. Iată-l:

„Mintea lor înmărmurită n-a înţeles, cum se cuvine, că minunea mea îşi are tâlcul dincolo de mine”.

Cu toate acestea, exista o barieră nevăzută şi inexplicabilă care m-a împiedicat să mă ataşez de el, aşa cum eram faţă de blajinii călugări de la „Antim”, părintele Benedict şi părintele Sofian.

După cum fusesem educată de către părinţii mei şi de către duhovnicul meu, părintele Benedict Ghiuş, ştiam că modul de viaţă creştinească se exprimă nu numai prin maniera de a vorbi, ci în primul rând prin maniera de a trăi, de a lua în serios cerinţele creştineşti şi a le pune pe acestea ca temelie a sentimentelor şi faptelor noastre cotidiene.

Şi cred că pentru un adevărat creştin, şi mai ales pentru un călugăr, viaţa este un exerciţiu zilnic al regulilor de convieţuire şi de trăire în spirit creştin, şi nu un discurs care ar putea să pară demagogic, dacă nu este susţinut de fapte. Nu îl judec, şi ceea ce fac acum, scriind aceste rânduri, nu este o judecată, ci o punere în contrast a felului său de a fi, de a se comporta şi de a reacţiona cu felul meu de a vedea, de a gândi şi de a accepta sau de a respinge.

O singură dată l-am judecat cu asprime, şi cu glas îndurerat am spus tuturor cunoscuţilor mei că Sandu Tudor este vinovat de eşecul vieţii fratelui meu, Şerban. Şi aceasta s-a petrecut după arestarea şi condamnarea la ani mulţi de temniţă a tatei, a fratelui meu şi a lui Sandu Tudor, adică în anul 1958. Atunci Şerban împlinea 23 de ani, era în pragul examenului de licenţă la universitate şi mărturisise dorinţa de a se căsători cu fata unui foarte bun prieten al familiei noastre. Totul s-a năruit prin vizita inopinată la noi a lui Sandu Tudor, vizită supravegheată însă de-aproape de către organele de securitate şi de poliţie.

Sandu Tudor era apreciat în cercul prietenilor noştri nu numai ca jurnalist sau ca om deosebit şi curajos care se dedicase vieţii monahale, dar şi pentru talentul lui de poet. Versurile sale din volumul Comornic, dar şi ineditele care circulau în copii bătute la maşină pe foi de hârtie obişnuită erau bine cunoscute şi ştiute unele chiar pe de rost. Îmi amintesc de performanţele prietenei mele, Claudia Dumitriu, fiica profesorului de logică matematică de la Universitatea din Bucureşti, performanţe de memorizare, pentru că putea să recite pe dinafară zeci de poezii. Nu însă eu. Din păcate aveam o atitudine de respingere faţă de tot ceea ce făcea Sandu Tudor, fără să fac niciun discernământ, deci şi faţă de creaţia sa poetică, şi afişam o preferinţă exclusivă pentru Arghezi, Blaga şi Voiculescu, din care cunoşteam pe de rost nenumărate versuri, pe care le reciteam prietenilor şi prin care demonstram independenţa mea de judecată artistică.

Şi totuşi poezia lui o apreciam, iar „Imnul-Acatist la rugul aprins al Maicii Domnului” era şi a rămas pentru mine o capodoperă, deseori citită şi recitită, care nu a lipsit din puţinele lucruri puse de mine în geamantanul cu care am plecat în anul 1980 în Elveţia. Mai mult, acolo, într-o vizită la o veche cunoştinţă a soţului meu, dr. Ana-Maria Marin, lectura acestui acatist de către mine a trezit o bucurie entuziastă, încât mi s-a cerut o fotocopie, a exemplarului meu spre a îl trimite la tipărit. Ceea ce s-a şi făcut; în 1983, în colecţia „Cetăţuia” la Madrid acesta a apărut, din păcate cu multe greşeli de tipar. Era prima versiune a „Imnului-Acatist” scrisă în anul 1947 la Mănăstirea Antim din Bucureşti.

Istoria operei poetice a lui Sandu Tudor nu se opreşte aici. El a continuat să scrie, monah fiind, la început sub numele de Agaton, apoi cel de Daniil. La mănăstire avea întotdeauna cu el un caiet şi un creion alături de o carte bisericească, puse într-o traistă agăţată de un umăr, asemănătoare traistelor pe care le poartă colindătorii de Crăciun în Bucovina. Un vers, un gând, o rugăciune, tot ceea ce îi venea în minte şi credea că este important de notat, indiferent de locul unde se afla, scotea caietul şi creionul şi scria. Cele scrise şi care se închegau într-o poezie, rugăciune sau cugetare erau rescrise şi, când „cobora” de la mănăstire la Bucureşti cu treburi mănăstireşti şi sub impulsul de a comunica cu vechii săi prieteni, le dădea acestora spre lectură, iar unora chiar spre păstrare. Tatăl meu avea asemenea poezii şi rugăciuni inedite, aduse lui de către Sandu Tudor. Presupun că şi la ceilalţi vechi prieteni pe care îi vizita, cum erau părintele Benedict Ghiuş, Paul Sterian, Anton Dumitriu, Zaharia Stancu, a lăsat textele creaţiei sale concepute în liniştea şi reculegerea din mănăstirile în care a slujit. Cu prilejul descinderii securităţii la noi acasă în 13-14 iunie 1958, toate manuscrisele tatei, atât cele personale, cât şi cele primite de el în dar de la V. Voiculescu, P. Sterian, Sandu Tudor ş.a. au fost confiscate pentru motivul că ele ar fi conţinut şi ascuns probe ale „crimei de uneltire împotriva statului democrat”. Mult mai târziu, şi numai parţial, ele ne au fost restituite. Aşa se face că tata, la eliberarea sa din închisoare, nu a mai găsit jurnalele sale de însemnări zilnice din perioada anterioară datei arestării, care se refereau la întreaga istorie a cenaclului „Rugul Aprins” de la Mănăstirea „Antim Ivireanu”, dar nici poeziile manuscrise pe care le avea de la Sandu Tudor ş.a.

În 1956, la sugestia lui Sandu Tudor şi cu asentimentul părintelui Ghiuş, tata m-a îndemnat să merg pentru 2-3 săptămâni şi să trăiesc la maici într-o mănăstire din Moldova, pentru a cunoaşte modul lor de vieţuire, rigorile tipicului monahal, şi mai ales spre a înţelege cum se face rugăciune. După cum spunea Sandu Tudor cu această ocazie, în felul său caustic, trebuia să înţeleg că gesticulaţia, genoflexiunile, mişcările în sus-în jos, făcute în biserică, pot ascunde, de obicei, un vid sufletesc, chiar o conduită religioasă prefăcută. Acest ritual care arată respect faţă de locul de cult nu exprimă adevărata adeziune la credinţă şi nu poate înlocui rugăciunea care se petrece în inimă şi devine o punte intimă către Dumnezeu. Pregătită astfel, am înţeles acolo, la mănăstire, lucruri tainice, inclusiv sensul discursului ţinut de Sandu Tudor, cu ani în urmă despre preferinţa sa pentru muzica liturgică. Dacă altă dată vedeam în aceasta o ambiguitate şi chiar o opinie lipsită de profunzime, stând împreună cu călugăriţele, i-am dat dreptate; am simţit în cântul liturgic o eliberare a inimii, a minţii mele, de orice povară, trăire sporită în a mă ruga. Ascultam susurul şoptit al vocilor ce era o muzică care pornea din inimă şi se adresa inimii, asemenea unei rugăciuni, purificată de orice gând pământesc, de orice sentimentalitate ieftină. Totodată, mi-am dat seama, ca muziciană, că în muzică, unde sunt nu numai trepte ale tehnicii muzicale, dar şi trepte, mult mai importante, cele ale expresiei care tind spre subtil şi sublim, cântul liturgic ocupa o poziţie de vârf. Am ajuns, cu timpul ce a trecut, să-l privesc altfel pe Sandu Tudor, în întreaga sa complexitate de om neliniştitor pentru semenii săi, creator inspirat şi de căutător al isihiei.

Exemplul, său personal a arătat că într-o lume bolnavă de ideologii şi pradă urii şi conflictelor fratricide, salvarea nu poate veni decât de la Domnul.

În februarie 1963 Şerban, fratele meu, a fost în mod neaşteptat eliberat din închisoare. Acasă, primit cu o explozie de bucurie, primele cuvinte spuse de el au fost veştile despre tata şi părintele Daniil (cum el îl numea pe Sandu Tudor); tata era în viaţă, însă părintele Daniil murise în urma unui atac cerebral în anul 1962. întrebat, când de mama, când de mine, dacă nu a fost îngrijit medical, dacă nu a avut pe cineva alături de el în momentele de agonie, dacă un preot dintre cei deţinuţi nu l-a însoţit în obştescul sfârşit şi dacă nu a aflat unde a fost îngropat, Şerban nu ştia mai mult de atât, fiindcă veştile, spunea el, circulau greu în închisoare, în şoaptă de la un deţinut la altul. Nu ştia cu exactitate nici când murise, şi nici în ce circumstanţe se petrecuse atacul cerebral. Eram cu toţii, inclusiv el, profund tulburaţi de acest sfârşit inuman şi necreştinesc al părintelui Daniil, iar revolta împotriva celor care l-au desconsiderat şi maltratat m-a făcut să ţip şi să plâng. Am plâns cu hohote durerea pierderii sale; prin pierderea sa de prigonit pentru crezul său creştinesc, dispăruse dintre noi un mărturisitor autentic al credinţei ortodoxe, iar eu pierdusem un în drumător spiritual incomparabil, care sub aparenţa exigenţei, chiar a severităţii, vibra de afecţiune sufletească deosebită pentru semeni.

(Ileana Mironescu - În preajma lui Alexandru Mironescu, ediție îngrijită de pr. Benedict Vesa, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2015, pp. 85-102 apud Revista Tabor, nr. 8, anul VIII, august 2014)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori