vezi galerie foto (10 foto)
Pr. Daniil Sandu Tudor
  • 22 Decembrie 1896
  • București
  • ieroschimonah
  • 8 ani
  • Canal, Aiud
  • 17 Noiembrie 1962
  • Aiud, Râpa robilor
    • Taina Rugului Aprins. Scrieri si documente inedite
    • Caiete 3, Taina Sfintei Cruci
    • Caiete 1, Dumnezeu - Dragoste
    • Caiete 4, Ce e omul?
    • Imnul Acatist la Rugului Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, cu fotocopia manuscrisului definitiv și cu comentariile autorului
    • Caiete 2, Sfințita rugăciune
    • Acatiste. Prima ediție integrală
    • Ieroschimonahul Daniil - Sandu Tudor și Rugul aprins de la Mânăstirea Antim la Mânăstrea Rarău
    • Universalism românesc

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Nu mai purtam lanţuri la picioare. Ni se dase jos la sosirea în Aiud. În cele zece zile de carantină avusesem timp să ne refacem oarecum, dar mai cu seamă să ne adunăm gândurile, să-şi întocmească fiecare în sinea lui bilanţul suferinţelor [...]. Îmi amintesc vag că n-am avut în afară de programul de cameră nici un fel de alt program. La aer n-am fost scoşi. Izolarea care ni s-a aplicat reuşise perfect în intenţia conducerii penitenciarului de a păstra secretul.

Boala comuniştilor, o boală a copilăriei, de a da oricărei acţiuni, chiar şi celor de importanţă minoră, un aspect de mare secret a ieşit în evidenţă prioritar în puşcării. Această boală organizată minuţios n-a avut alt rost, la urma urmelor, decât acela de a folosi cât mai multe metode, şi cât mai variate şi diabolice, de chinuire a oamenilor.

lată şi anomalia, nu numai la Aiud: ni se punea haina (zeghea) pe cap (ca să se păstreze secretul). Când eram scoşi, de pildă, la infirmerie, la grefă sau anchetă spre camera de izolare şi odată la 4-5 săptămâni în drumul către lavabău (camera de baie), ieşeam însă la vedere, fără nici un secret, când ne scoteau la plimbare. Plimbarea se făcea, câte zece celula odată într-o serie, în spaţiul din stânga celularului între zidul sentinelelor de pază şi latura T-ului dinspre acest zid şi puteam fi văzuţi prin toate ferestrele celulelor cu vederea spre “ţarcul plimbărilor".

Ajunși în noua noastră „etuvă” de la etajul întâi, nu mică ne-a fost uimirea când, identificându-ne în mod sumar am constatat că toți dar absolut toți erau sau foști legionari sau condamnați pentru ceva legături cu Garda de Fier. [...]

Nu trecu nici cinci minute, după plecarea lui Lixandru Latiş, şi plutonierul Biro ne-a anunţat că ne aduce un nou “muşteriu”. Aşa se face că ne-am pomenit intrând în cameră cu un fel de om, păşind greu, asemenea unui orb. Avea capul acopent cu zeghea (ca să se păstreze secretul). Şi, după plecarea lui Biro, şi-a descoperit capul. Eu am fost primul care l-am identificat pe ”muşteriul” plutonierului Biro: era stareţul schitului Rarău, părintele Daniel.

Despre acest nefericit “muşteriu”, cu care Constantin Noica (am înţeles din spusele filozofului) “încheiase” un contract: să transforme “Rugul Aprins” într-o citadelă a “traieriştilor” Iui Nae lonescu: aceasta, bine înţeles, într-o Românie fără comunişti şi într-o deplină libertate, se pot scrie volume întregi. Noi, însă, ne vom mărgini a-i face o scurtă prezentare:

Părintele Daniel, cu mulţi ani în urmă, numindu-se Alexandru Teodorescu, s-a afirmat în literatură, mai ales ca poet şi eseist, scriind cu pseudonimul literar Sandu Tudor. În această calitate a editat revista “Credinţa”, printre colaboratori numărându-se (zice Zaharia Stancu în “Zile de lagăr) şi “temuţii legionari Cosma, Banu, Noica şi Victor Medrea...”.

Pe părintele Daniel l-am cunoscut la schitul Rarău. Încât a fost foarte uşor să leg o discuţie cu el, doream să cunosc adevărul din afirmaţiile romancierului. Pe această chestie discuţia noastră s-a limitat la o întrebare şi un răspuns.

“Vreau să ştiu, părinte Daniel, după ceea ce spune Stancu este fabulaţie sau adevăr”.

Stareţul Daniel mi-a răspuns:

“într-adevăr la “Credinţa" şi-a început activitatea literară Zaharia Stancu. În ceea ce priveşte colaborarea lui Ştefan Cosma, Dumitru Banu, Constantin Noica şi Victor Medrea (am spus-o şi o mai spun) aceştia făceau parte din elita condeierilor din acele vremuri şi mie personal mi-a fost o mare cinste să-i am colaboratori. Cât priveşte pe Stancu, am spus-o şi atunci (Dumnezeu să mă ierte) o spun şi acum, Zaharia Stancu (odihnească-se în pace) a fost un mare farsor literar...”

Eram lămurit. I-am mulţumit părintelui Daniel şi cum era obiceiul (un obicei de temniţă) în zilele următoare ne-am făcut o sumedenie de planuri literare de viitor. Planuri care pentru mine au rămas visuri, căci, cu ceva mai mult de un an înaintea slobodnei din anul 1964, curajosul fost stareţ al Schitului Rarău s-a oprit, alături de Lixandru Latiş, în ţintirimul fără cruci a Aiudului, pentru vecie...

De la părintele Daniel am rămas cu multe amintiri frumoase, dar şi cu un precept din filozofia lui Noica:

“Nevinovăţia este o chestiune de vocabular. Trebuie să eviţi a numi răul. Omul nu vede răul pentru că refuză să-i înveţe numele, să-l inviduaiizeze, să-l ştie. Există răul şi în el, dar intră, nu ştiu cum, în altă compoziţie...”

Părintele Daniel a evitat să spună mai mult despre Zaharia Stancu. Spre a se încadra în metafora celui care dorea transformarea “Rugului Aprins” într-o citadelă a “naiştilor lui Nae Ioneseu...

Dumnezeu să-l odihnească în pacea şi liniştea schitului de pe muntele Rarău!...

(Vasile Blănaru Flamură - Mercenarii infernului. Blestemul dosarelor. Incredibile întâmplări din Gulagurile românești, Editura Elisavaros, 1999, pp. 244-245, 247-248)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori