În 1960-1961, după ciorovăieli cu occidentalii, stăpânirea se gândea să ne elibereze, și așa ne-am trezit iar la Aiud. Am ajuns în celulă cu trei preoți. Părintele Toma Gherasimescu fusese misionar al Bisericii Ortodoxe Române, a cutreierat țara prin orașe și sate și a scris multe cărți și broșuri cu conținut teologic și moralizator. Părintele Grigorie Băbuș a fost stareț la mănăstirea Cheia-Prahova, apoi bibliotecar la Patriarhie și duhovnic la Facultatea de Teologie din București.
Părintele Dimitrie Bejan era de pe la Hârlău și avea în jur de cincizeci de ani. Fusese profesor de Religie în București și apoi confesor militar, plecat cu unitatea pe front. Era un encicloped, mai ales în materie de istoria Bisericii. A fost luat prizonier la Stalingrad și a stat prin lagăre până în 1952. Întors în țară, se afla într-o zi în fața Gării de Nord, în București, când de el s-a apropiat cineva și i-a cerut un foc pentru țigară. N-a vrut să-i dea și era gata să plece, când individul i-a spus poruncitor să între în mașina oprită lângă ei. Și intrat a fost, dus la MAI, condamnat și închis la Aiud. La eliberare, i s-a dat domiciliu forțat în Bărăgan. Putea să se miște condiționat, pe distanțe mici. Din Bărăgan a fost iar adus la Aiud, de data aceasta cu o condamnare de 25 de ani. Dacă s-ar scrie o carte despre viața lui, ar fi un adevărat roman de senzații tari.
În închisoare el ne povestea scene lipsite de orice urmă de morală și umanitate, scene petrecute în Rusia în lagărele de prizonieri și pușcăriași de la Vorkuta sau din alte localități, dintre care unele nu erau trecute nici pe hartă.
(Pr. Ioan Bărdaș - Calvarul Aiudului. Din suferințele unui preot ortodox, Editura Anastasia, 1999, Bucureși, pag. 78-79)
