vezi galerie foto (1 foto)
Dumitru Bordeianu
"Eu cred nelimitat în Dumnezeu. Orice fac, gândesc şi vorbesc eu raportez la Adevărul absolut care este Dumnezeu."
  • 28 August 1921
  • Drăgușeni, Suceava
  • student
  • 16 ani
  • Galata, Suceava, Piteşti, Gherla, Aiud
  • 16 August 2002
    • Mărturisiri din mlaștina disperării

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Mitică Bordeianu avea altfel de fire. Era mic de stat, cu o mustaţă lungă, de unchieş, şi sfătos la vorbă ca un moldovean din cei ai lui Creangă şi Sadoveanu. Încet, încet s-a lăsat la vorbă şi ne umplea zilele cu povestirile lui. Era mai în vârstă decât cumnatul său (căci aşa se socotea Mircea), deşi la facultate erau colegi de an. Cauza întârzierii şcolare a fost războiul. Mitică făcuse şapte clase primare şi apoi a mers la liceu.

Cum amânarea de studii nu se da decât pentru clasele a 7-a şi a 8-a (ultimele două, din liceul de pe atunci), l-a luat la armată şi a mers până la Cotul Donului ca soldat. Şi ce frumos povestea el, nu ca alţi foşti combatanţi, care te omorau cu geografia, redându-ţi sat cu sat, tot itinerarul străbătut. Mitică povestea numai episoade umane, în care omul era numai om. Şi acum, după mai bine de 40 de ani, ţin minte cele petrecute de el, de parcă eu le-aş fi trăit. Cum în retragerea aceea, în fuga de la Cotul Donului, se furişa spre casă, pe întinderile îngheţate şi fără de sfârşit ale Ucrainei. Se nimerise în anul acela o iarnă aspră, cum n-a mai fost de mult. Flămând şi obosit, a întâlnit un alt soldat, mergând şi acesta către ţară. Se vedea că soldatul are sacul de merinde plin şi a bănuit că are pâine. Era mai mare de stat şi mai voinic, mai spătos, şi Mitică s-a ţinut după el, chipurile, ca să taie mai uşor vântul îngheţat, la adăpostul aceluia. Şi a mers, tot a mers până a reuşit să-i desfacă sacul şi să scoată una din cele două pâini. Foamea şi dorinţa de supravieţuire l-au făcut să calce camaraderia, dar îi era frică să ceară celuilalt, căci şi acela voia să supravieţuiască şi poate că nu i-ar fi dat. Şi a ales mai bine prima cale, cea nedreaptă. În primul sat s-au despărţit, soldatul neobservând până atunci lipsa pâinii. Apoi s-a însoţit cu alt soldat, continuându-şi drumul către soare apune, prin stepa îngheţată şi vrăjmaşă. N-aveau hartă, n-aveau busolă, singuri în imensitatea albă, au ajuns pe noapte în alt sat. Unde să tragă pentru masă? S-au oprit la o clădire mai mare, şcoala.

Unul dintre ei a intrat tiptil în casă, apoi a ieşit şi l-a chemat să vină şi celălalt, că înăuntru sunt soldaţi care dorm pe jos. Când s-a făcut ziuă, să îngheţe şi ei, dar de frică, aşa ca soldatul îngheţat şi mort de lângă ei. Încăperea era plină de trupuri îngheţate de soldaţi morţi, stivuiţi ca lemnele dintr-un depozit. Numai unul, cel pe care îl pipăiseră ei pe întuneric, era singur lângă stivă, de i-a făcut să creadă că înăuntru dorm de-ai noştri. Dormeau, săracii de ei, căci ceilalţi, în retragerea grăbită, nu i-au putut îngropa, pământul fiind îngheţat adânc, nepermiţând săparea gropilor până la dezgheţul din primăvară. Ajuns aproape de ţară, a dormit la o bătrână rusoaică, bătrână ca mama lui de acasă. Avea şi aceasta un fiu plecat tot la război, dar la ruşi. Se apropiau partizanii de sat şi bătrâna l-a condus pe cărări ferite până la marginea satului şi i-a arătat drumul către casă. Mitică a sărutat cu respect de fiu mâna bătrânei, iar aceasta, mama soldatului advers, a lăcrimat poate gândindu-se la copilul ei, poate la mama soldatului acestuia, căruia i-a însoţit multă vreme calea, cu privirea. Doi duşmani...

În primăvara '44 moldovenii fugeau din calea ruşilor, de la casele lor, ca de atâtea ori în zbuciumata noastră istorie. Mai cu seamă tineretul. Mitică i-a găsit pe ai lui adăpostiţi într-un sat din Olt. Cum scăpase pentru un timp de armată, nu reţin din ce motiv, ca să-şi câştige traiul s-a băgat slugă la curtea unui boier. Mai era în curte cu el încă un flăcău. Acela era mai şugubăţ. Cum bătătura era plină de orătănii, iar ei se ţineau numai cu mămăligă şi cu ciorbă, îi zice hâtrul:

- Ia să vezi tu, măi Mitică, ce de carne o să mai mâncăm şi noi.

Şi nici una, nici două, îi dă unei păsări din ogradă, pâine înmuiată în rachiu. Curca a mâncat şi s-a îmbătat ca un gospodar, apoi s-a pleoştit ca de boală. I-a arătat-o bucătăresei şi aceasta a dat fuga la stăpână, mama boierului:

- Sai, coană mare, cred că dă boleşniţa în orătănii.

Iar aceea, rea de pagubă din fire, i-a zis s-o taie, până nu se întinde molima. A doua zi altă pasăre s-a îmbătat. Azi aşa, mâine aşa, ba curci, ba găini grase, ba gâşte, până când făcându-li-se lehamite la boieri de atâta carne de pasăre, le-a ajuns carnea şi slugilor. S-a împăcat Mitică la o astfel de slujbă, de voie, dar mai abitir de nevoie, dar una i-a căzut mai greu. Avea boierul tânăr, venit şi el la moşie, o boieroaică tânără pe care o iubea, în satul vecin. Pe înserat îl punea pe argatul de Mitică să înhame caii la faeton şi să-l ducă la dragostea lui. Apoi să-i plimbe aşa pe lună, printre lanuri, până noaptea târziu. Ei se iubeau, iar argatul mâna caii. Cum să nu ţi se facă rău, când aveai şi tu 23 de ani, chiar dacă erai la stăpân. Când eram în Săptămâna Mare, pe prietenul meu l-a năpădit nostalgia pentru cele din sat, amintindu-şi de pregătirile ce le fac moldovenii pentru praznicul Paştelui. Ne-a povestit acum nouă, celor doi bănăţeni din celulă, cum se fac renumiţii şi delicioşii cozonaci moldoveneşti. Când a ajuns cu reţeta la frământat, s-a aprins, de parcă-l vedeam suflecat şi, dăi:- Îl frămânţi, măi doctore, îl frămânţi, îl frămânţi, înţelegi? şi iar dăi cu frământatul, cu glas din ce în ce mai tare, de s-a auzit şi la vecinii de alături, pe fereastra deschisă. Când ne-am întâlnit cu aceia, ne-au întrebat:

- Măi, ce cozonaci a tot frământat Bordeianu de Paşti, de ne-a lăsat şi nouă gura apă? Dară-mi-te lui, săracul, că veneau Pastile.

(Ioan Munteanu, La pas prin ”reeducările” de la Pitești, Gherla și Aiud sau Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane, Editura Majadahonda, București, 1997, pp. 77-79)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii