vezi galerie foto (1 foto)
George Manu
"Trăim într-un veac al ştiinței şi credem că totul se rezolvă prin ştiință. Vă spun eu, un om care am stat pe microscop: nu prin știință, nu prin laborator, ci prin credință."
  • 13 Februarie 1903
  • București
  • profesor
  • 13 ani
  • Aiud, Baia Sprie, Gherla
  • 02 Aprilie 1961
  • Aiud
    • George Manu - monografie
    • În spatele Cortinei de Fier. România sub ocupație rusească
    • George Manu și țara lui. Eseu subiectiv

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

L-am cunoscut pe profesorul Manu într-o dubă care ne transporta de la Aiud la Gherla. Participaserăm la greva foamei din Aiud din primăvara anului 1957. În urma acelei greve, o bună parte din deținuții de pe Zarcă a fost trimisă disciplinar la Gherla.

Auzisem de el cu un an în urmă când fusesem adus în Zarcă. Când se pomenea numele profesorului Manu, toți cei ce-l cunoșteau personal sau din auzite, simțeau parcă nevoia să se îndrepte din spate și să asculte cu respect.

M-am întrebat de multe ori, cărui fapt se datora acest imens respect? Era condamnat pe viață pentru că fusese legionar1, dar era respectat de toți deținuții indiferent de apartenența lor politică.2 Deasupra calităților de om politic, avea ceva care îl impunea în fața tuturor. Era totodată un mare om de știință. Doctor în fizică și matematică, fusese timp de zece ani asistent al savantei Marie Curie la Sorbona. Învățasem înainte că cel mai mare specialist român în domeniul fizicii nucleare era Horia Hulubei. Mi s-a explicat în închisoare că Hulubei s-a impus în lipsa lui Manu, îndepărtat de la catedră și din cercetări încă din anul 1945.

În afara marilor sale specialități, fizica și matematica, profesorul Manu putea preda cu ușurință chimie, istorie, istoria artelor, biologie, geografie și alte discipline, cu excepția muzicii. Nu se punea problema că n-ar fi cunoscut marii compozitori și principalele lor creații, dar note și tehnică muzicală nu cunoștea, și mărturisea cu regret că era afon.

Nu a existat nici un om care să treacă prin închisoare și să nu dorească să stea cu el în celulă. Când am venit eu în Zarcă, el se afla de șapte ani acolo. De șapte ani nu făcea altceva decât să împartă altora cultura pe care o acumulase de-a lungul unei vieți dedicate științei. Era o enciclopedie cu suflet, într-adevăr cu suflet. Era profund conștient de misiunea pe care o avea de îndeplinit în închisoare, și o făcea cu tot sufletul.

Prin inactivitatea la care eram supuși de administrația închisorilor, toți deținuții eram condamnați la mutilare psihică. Personalitățile intelectuale din Aiud erau însă conștiente de scopul urmărit de Securitate, și atât cât a fost posibil s-au opus cu abnegație și dăruire înfăptuirii acestui țel diabolic. Dintre aceste mari personalități ale gândirii românești, profesorul Manu era poate cel mai marcant. Multilateralitatea și neobosita sa activitate găseau ecou în sufletul fiecăruia dintre noi. Prin ținuta, exemplul, și mai ales activitatea sa, profesorul Manu s-a opus ca o stâncă mutilării sufletești a deținuților.

Muncea, de când se scula dis-de-dimineață până seara târziu, pentru a trimite în fiecare celulă tot ceea ce i se cerea, căci nu cred că a existat un singur om în Zarcă, în acea perioadă, care să nu-i fi pus măcar o singură întrebare. Muncea cu toată convingerea și tot devotamentul să salveze deținuții pe care Securitatea voia să-i ducă la disperare și nebunie. Și munca profesorului Manu nu a fost zadarnică.

Cât a trăit în închisoare, a ținut adevărate cursuri universitare de limbi străine (engleză, franceză, germană), istorie (a României, Franței, Rusiei, Americii), geografie (a Americii de Nord, Chinei, etc.); istoria artelor, istoria descoperirii și evoluției energiei atomice, și multe altele.

Era mândru de franceza învățată de la el de Duță Costin care avusese ”noroc” să stea trei ani în aceeași cameră cu profesorul.

Cursurile sale erau scrise pe mici tăblițe de săpun și transmise celorlalți deținuți de cele mai multe ori prin așa zisa cameră de baie și W.C., sau uneori chiar sub ochii orbi ai gardienilor. Această permutare continuă de tăblițe era riguros planificată, o tăbliță rămânând, în general, numai o singură zi în aceeași celulă. Descoperirea unei asemenea tăblițe putea să ne coste 10-14 zile de izolare cu regim sever. Primejdia nu ni se părea mai grea însă decât idiotizanta inactivitate întelectuală la care ne supunea conștient administrația. Noi, deținuții de pe Zarcă și alte secții ale Aiudului, le-am înfruntat cu curaj, iar el, profesorul Manu, cel mai grav vizat dintre noi toți, nu a ezitat nici o clipă să-și continue munca de apostol.

Când transmiterea informațiilor și a lecțiilor pe plăcuțele de săpun a devenit cunoscută Administrației și gardienilor, și am început să fim controlați și supravegheați cu strictețe, s-a renunțat la această cale, dar activitatea intelectuală a continuat neabătută. Profesorul Manu a creat atunci cel mai nebănuit mijloc de transmitere a informațiilor: sistemul de morse pe ață... un fir lung de ață scoasă din saltea... un noduleț pe acest fir însemna un punct, două nodulețe apropiate însemna o linie. A fost poate cel mai ingenios și mai eficace mijloc de comunicație între deținuți, creație a gândirii și inteligenței marelui profesor. Cui putea oare să-i treacă prin minte că un ghemotoc de ață aruncat la gunoi conținea cea mai înălțătoare hrană sufletească transmițându-se sub ochii incapabili să vadă lumina ai brutelor de pază. Ceea ce se putea scrie pe hârtie într-o oră, se ”înnoda” pe ață în două zile de muncă încordată, dar Manu nu s-a plâns niciodată. Făcea acest lucru cu plăcerea profesorului care își pregătește elevii, cu dragostea Apostolului care își îndeplinește misiunea.

George Manu nu era numai un intelectual de mare clasă, ci și un neîntrecut artizan. În tot ceea ce făcea, tindea spre perfecțiune. Scrisul său, de exemplu, era mai frumos și mai ordonat decât cel de tipar. Nodurile de pe ață erau de o regularitate de neimaginat. Când două ațe trebuiau înnodate, nodul de legătură nu era niciodată în plus, ci făcea parte din cod, încât niciodată nu-ți dădeai seama care era nodul de legătură.

A fost scos din zarca Aiudului după opt ani de penitență ca să poposească apoi în zarca Gherlei. Cu această ocazie ne-am întâlnit în duba care ne transporta acolo. La Gherla am stat trei săptămâni în aceeași celulă cu alți trei camarazi de suferință. Am fost un fericit că am avut prilejul să stau cu Profesorul chiar și atât de puțin. Împreună cu ceilalți trei deținuți eram numai ochi și urechi să nu pierdem nimic din ce spunea și transmitea George Manu.

Adeseori, îl priveam admirativ și-l studiam pe furiș. Avea pe atunci 54 de ani. Purta ochelari cu lentile foarte groase, nu era prea înalt și părea foarte modest, prea modest pentru ceea ce era. O singură dată, vorbindu-ne despre un curs ținut la Paris, a ridicat capul, și-a îndreptat spatele și a aruncat o privire peste celula transformată pentru o clipă în aula Sorbonei, cuprinzând cu ochii ”sutele” de studenți care îi umpleau sala până la refuz...

Atunci am văzut în el ”proferosul”.

Nu avea nimic din temeritatea luptătorului revoluționar, și nici ascunzișurile sau cinismul oamenilor politici. Era profesorul calm, stăpân pe cunoștințele sale, și gata oricând să le comunice altora. Avea parcă ceva din măreția familiei din care se trăgea. După mamă era Cantacuzin, dar nu familia îi dădea strălucire, ci el făcea să lucească încă o floare pe arborele genealogic al familiei de bazilei Bizantini.

Era sănătos la trup, la minte și la suflet, și avea o mare memorie gata să-l servească în orice clipă. Întrebându-l odată de câte ori a citit lucrările pe care ni le prezenta, a răspuns: ”O singură dată, dar atunci m-am confundat cu cartea.”

Ne-a vorbit odată despre o lucrare la lui M. Roller în legătură cu Răscoala din 1907, în care erau reproduse telegramele dintre Ministerul de Război și unitățile militare care participaseră la reprimarea răsculaților; precum și între Ministerul de Interne și prefecturile de județ, și răspunsurile acestora. Cu acest prilej, profesorul a făcut următoarele remarci:

”Am fost foarte măgulit când am citit ordinele date de bunicul meu (generalul George Manu, ministru de război la acea vreme), de a nu se trage în răsculați. Am studiat toate aceste telegrame și am calculat numărul persoanelor împușcate de autorități. Acest număr nu depășește 400, din care aproximativ 40 erau o bandă de tâlhari care operau pe malurile Oltului. Aceste telegrame constituie singurul document istoric despre cei morți la răscoală. De unde scoate presa comunistă numărul de 11.000 de țărani împușcați în 1907? Nu am înțeles niciodată de ce regimurile democratice din trecut nu au publicat aceste telegrame care le-ar fi desvinovățit de o cifră atât de apăsătoare.”

Printre alte lucruri importante, pe care mi le-a spus profesorul George Manu, demn de reținut este cartea pe care a scris-o nu mult înainte de a fi arestat. Se intitula ”Behind the Iron Courtain”. Fusese expediată pe căi ascunse în Apus și tipărită deja în lumea liberă. Autorul ei nu se cunoștea.

În ancheta profesorului Manu a reieșit că autorul acestei cărți era el. Unul dintre ofițerii anchetatori i-a spus: ”Domnule!... și cât ne-am bătut noi capul ca să aflăm cine a scris-o. Și conține numai date bazate pe documente, care nu pot fi combătute.”

Multe din aceste documente, a complectat profesorul, mi le-a pus la dispoziție Anton Golopenția, pe atunci director general la Institutul Central de Statistică. Mai târziu a fost și el arestat și ucis în timpul anchetei.

La Gherla a continuat aceeași muncă începută la Aiud. Am stat trei săptămâni împreună, după care eu am fost transferat la București. Am regretat enorm despărțirea de el. De atunci nu l-am mai văzut nici o dată. Am aflat că a fost readus la Aiud după un an și jumătate, unde cu aceeași grijă a continuat preocuparea sa cu viața spirituală a condamnaților.

George Manu avea o sănătate de fier care i-a impresionat pe mulți. Ne mărturisea că în închisoare nu suferise nici o boală. ”Mi-e rușine să spun că sunt închis de zece ani”, afirma uneori.

În cadrul ”reeducării”, la care au fost supuși toți deținuții din Aiud, a avut o atitudine conformă cu sufletul său: demnă, dârză, constantă, fără nici un fel de înclinare. A fost un exemplu pentru toți ceilalți. Toți cei din Zarcă l-au urmat în tăcere. Binele a fost infestat însă de rău.

Printre oamenii căliți acolo, au fost introduși agenții administrației. Curând s-a aflat, dacă mai era nevoie, cine este creierul și sufletul rezistenței din Zarcă. I s-a aplicat un regim foarte sever, și a avut nenorocul - el, omul sănătos - să se îmbolnăvească de T.B.C.

Colonelul Gheorghe Crăciun, Comandantul închisorii Aiud, i-a refuzat orice fel de tratament medical. Când se știa sigur că moare, a fost transportat la Spitalul închisorii.

Și, pe dealul din preajma Aiudului, la Cimitirul Trei Plopi, în gropi neștiute de nimeni, uitate chiar și de cei care le-au săpat, unde zac mii de trupuri desuflețite în chinurile Aiudului, se află și profesorul Manu, un mare savant și un adevărat erou al neamului nostru.

La aflarea tristei vești, a fost o consternare generală în sufletele deținuților din Aiud, cu atât mai mult, cu cât treceau prin grele vremuri ale reeducării.

Dar, așa cum se întâmplă cu oamenii de măreția lui, Profesorul Manu nu a murit de tot. Sufletele, care au primit tot timpul hrana spirituală prin neobosita lui strădanie, continuă să-l poarte cu ele și-l vor purta de-a pururea.

(Ion Dima - George Manu. Monografie, ediție îngrijită de Gheorghe Jijie, Editura Babel, Bacău, 2010, pp. 317-321)


1. George Manu nu a fost condamnat pe viață pentru că fusese legionar ci pentru că a fost unul din membrii de bază ai Mișcării Naționale de Rezistență și mai ales pentru că a editat cartea ”Behind the Iron Courtain”, sinteză în care U.R.S.S. era demascată ca țară care jefuia sistematic patrimoniul națiunii române.

2. În acest sens este elocvent exemplul profesorului de psihologie Nicolae Mărgineanu, a cărui aversiune față de Mișcarea Legionară este de netăgăduit. Cu toate acestea, profesul Mărgineanu îl va evoca la modul cel mai frumos pe George Manu, cu care a avut ocazia să facă schimb de experiență în zarca Aiudului.

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori