vezi galerie foto (18 foto)
Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa
"Închisoarea e ca un purgatoriu care te curăță de păcate și mai ales te înalță spiritual. Niciodată n-am fost, nici măcar acum, mai aproape de Dumnezeu decât am fost în închisoare!"
  • 23 Noiembrie 1925
  • Mahmudia, Tulcea
  • student
  • 21 ani
  • Piteşti, Gherla, Jilava, Aiud, București, Galați
  • 21 Noiembrie 2006
  • Mănăstirea Petru Vodă
    • Șapte cuvinte către tineri
    • Christ is calling you. A course in catacomb pastorship
    • Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şi meditaţii religioase
    • Războiul întru Cuvânt. Cuvintele către tineri și alte mărturii
    • Homo americanus. O radiografie ortodoxă
    • Mărturisitorul prigonit. Predici, eseuri și meditații religioase
    • Suferinţa ca binecuvântare
    • Testamentul părintelui Calciu. Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic și șapte evocări
    • Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora
    • Cuvinte vii
    • Introducere în omiletica Părintelui Gheorghe Calciu
    • Fiți jertfelnici! De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare
    • Dezgroparea Părintelui Calciu. Dosarul unui abuz

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Dialog cu părintele Gheorghe Calciu:

– Care au fost etapele revenirii, cum aţi reluat legătura cu Dumnezeu?

– La mine întoarcerea n-a fost dintr-o dată. Refacerea mea a fost mult mai grea decât a altora, pentru că ruptura mea a fost mai mare. Eram un tânăr destul de naiv, un copil de ţăran cu o credinţă puternică, cu o mare încredere în oameni. Eram foarte simpatizat. Chiar după ce am căzut se spunea despre mine “îngerul căzut cu ochii albaştri “, pentru că toată lumea m-a socotit că pe un înger. Acum eram un înger căzut. Şi suferinţa mea a fost aşa de dură şi ruptura mea a fost aşa de totală, încât eu mi-am revenit mult mai greu.

– Aţi rămas la Piteşti până la sfârşitul reeducării?

– Da, şi apoi am fost dus la Gherla, unde am stat un an şi ceva.

– Atunci aţi reînceput, ca să zic aşa, relaţia cu Dumnezeu?

– Nu. Schimbarea mea totală a fost când au înscenat procesul reeducării, în ’56. Până atunci a fost aşa, o scăldare. În momentul când ei au spus că acţiunea de reeducare a fost opera legionarilor, am spus: “Nu!”. Tot ce au încercat să mai facă apoi a fost zadarnic, eu am rămas pe poziţia mea. Şi la proces tot aşa, am fost pe poziţia mea.

– Şi înainte de proces, când încercau să vă pregătească, să vă convingă să-l acuzaţi pe Oprișan de reeducare, aţi fost tot pe poziţie de respingere?

– De la început, din prima clipă am fost împotriva! Am fost pe poziţie, nu m-au scos din decizia asta a mea.

– Ei însă v-au băgat în proces sperând că veţi declara ce vor ei, nu?

– Nu, nici n-au sperat!

– Bine, dar aranjaseră toată povestea cu înscenarea, tot teatrul pe care voiau să-l filmeze ca să arate şi în Occident: “Uite ce au făcut legionarii!”…

– De la mine ştiau la ce să se aştepte. Pentru că eu tot timpul am fost împotrivă. Ajunsesem chiar că mă punea anchetatorul să fac semnătura după fiecare frază. Şi ziceam: “Eu semnez după fiecare frază, dar să nu puneţi acolo minciuni!”. Şi când punea altceva decât spuneam eu, scriam: “nu semnez!”.

– Scriaţi “nu semnez”?!

– Da, scriam. Pentru că în clipa când am zis o dată “nu”, mi-am dat seama că dacă zic altădată “da”, sau fac o cât de mică concesie, s-a terminat cu mine.

– Atunci a fost momentul de har, când v-aţi hotărât să spuneţi “nu”?

– Da, absolut! Şi am ştiut că dacă îmi pierdeam această hotărâre, picam în străfunduri, pentru că eram deja slăbit.

– Şi în momentul acela aţi început să vă rugaţi? Atunci aţi reluat legătura cu Dumnezeu?

– Nu, începusem mai înainte încă, dar nu era o legătură stabilă, era laxa. Cădeam, iar mă ridicam… Acum însă se vedea că această putere vine de la Dumnezeu şi că trebuie să o menţin.

– Deci acesta a fost harul care vi s-a dat atunci, să spuneţi “nu” şi prin aceasta, menţinându-vă poziţia, să vă salvaţi. Asta v-a ales Dumnezeu ca şi cale de ridicare…

– Da. Dacă eu semnam o singură acuzaţie, mă duceam la fund de tot. Şi am înţeles lucrul acesta şi m-am agăţat de el.

(…)

– Aceasta întărire o socoteaţi ca un ajutor de la Dumnezeu, ca un har?

– Era o putere extraordinară! Nici nu ştiu de unde venea, că îţi închipui că eu eram slab, eram descurajat. Eram din bucăţi, nu eram un perete întreg!

– Aveaţi şi momente de îndoială, de încercare?

– Nici un moment nu mi-am îngăduit lucrul acesta! Dacă îmi îngăduiam, dacă intrăm iarăşi în contradicţie cu mine, mă pierdeam.

– Şi ca să vă menţineţi pe poziţia asta vă rugaţi, nu?

– Da, sigur.

– Aveaţi o rânduială, spuneaţi rugăciunea lui Iisus, sau pur şi simplu ce vă venea în minte?

– Mă rugam cu rugăciunile pe care le ştiam. Le repetăm, adormeam, iar le repetăm. Nici măcar nu spuneam aşa, la modul personal: “Doamne Dumnezeule; am greşit, scapă-mă, ajută-mă!”, nu mă rugam cu cuvintele mele, ci ziceam rugăciunile pe care le ştiam pe de rost, de la “Înger, îngeraşul meu” până la Crez. Pe acestea le repetam totdeauna şi rugăciunea mă întărea. Asta a durat vreo şapte-opt luni, cât a ţinut ancheta.

– A fost, ca să zic aşa, perioada de pocăinţă şi har de după cădere…

– Da. Apoi a urmat procesul, unde am rămas pe aceeaşi linie. Când l-au adus ca martor pe Voinea – Voinea a făcut nişte lucruri grozave, săracul de el! – Am spus: “Domnule preşedinte, întrebaţi-l pe martor care e situaţia lui acum! Întrebaţi-l, pentru că oamenii ăştia sunt ţinuţi permanent sub ameninţarea executării sentinţei. De la ei ce se poate obţine!?”. Şi preşedintele zice: “Stai jos!”.

– Credeţi că judecătorii ştiau ce a fost la Piteşti?

– Eu cred că ştiau, şi nu mă aşteptam la dreptate din partea lor.

– Până la urmă de ce avea nevoie Securitatea de această mascaradă?

– Asta nu ştiu exact. Am discutat după aceea şi cu Costache Oprişan. El credea că Securitatea încerca să facă un şir de procese ca să nu ieşim din închisoare, dar procesul nostru i-a dat peste cap.

– În ce sens i-a dat peste cap?

– Adică refuzând noi să acceptăm înscenarea lor, lucrurile s-au aflat. Şi din momentul ăsta, ei au ştiut că ne-a revenit curajul şi că s-a creat o rezistenţă a acestor martori din închisoare care au spus: “Nu, domnule, nu este adevărat. Reeducarea a fost făcută de Securitate! “. Asta a fost concluzia noastră, dar poate că au fost alte lucruri…

– Oricum, sfinţia voastră aţi ieşit din proces cumva refăcut sufleteşte, întărit şi ispăşit prin acest efort de a vă menţine pe poziţia negării, nu?

– Asta a fost toată puterea mea.

(…)

– Ce era, de fapt, Casimca?

– Casimca era o secţie specială a Jilavei. Jilava e o închisoare la şapte metri sub pământ, deasupra căreia pasc vacile şi oile. Aici, în pământ, într-o hrubă în formă de semicilindru, erau cinci celule lipite de perete, fără lumina naturală, fără aer. Toată aerisirea se făcea prin trei găuri care erau jos, lângă uşă. Asta era Casimca. Acolo am fost băgaţi şaisprezece oameni. În decurs de doi ani, aproape jumătate din noi au murit. A fost o secţie de exterminare, cu regim dur, bătaie, înfometare şi persecuţie specială.

– Cum aţi rezistat?

– Acolo unde a fost unire, credinţa adâncă şi rugăciune, s-a rezistat. Securitatea ne-a împărţit în aşa fel încât în fiecare celulă să fie un om destructiv, fie moral, fie fizic. La noi l-au băgat pe Costache Oprişan, care-şi scuipă plămânii – nu fac o figură de stil, realmente în fiecare dimineaţă scuipă cheaguri de sânge şi bucăţi de plămâni! În a doua celulă erau doi nebuni, în a treia, la fel, unul cu instabilitate psihică. În celulă cu cei doi nebuni au murit toţi! Noi am rezistat pentru că ne-am grupat în jurul lui Constantin Oprişan, care a fost un om deosebit, un adevărat sfânt!

(…) – Aţi mai avut îndoieli în credinţa acolo, la Jilava?

– Eram aşa de structurat, încât nu mai admiteam îndoială în mine. N-o admiteam nu pentru că aş fi fost întărit, ci ca să nu mă prăbuşesc! Asta era protecţia mea.

– Cum vedeaţi prăbuşirea aceasta, ca pe o pierdere totală şi ajungere la starea de nebunie, sau numai că pe o ratare?

– Pierdere definitivă şi apoi nebunie…

– Deci trăiaţi la modul foarte acut drama asta că sunteţi pe muchie de cuţit, chiar şi din perspectiva veşniciei?

– Din toate punctele de vedere, al caracterului, al societăţii, din toate… Inclusiv mântuirea, ştiam că depinde doar de hotărârea mea de a rămâne pe poziţia asta. Nu aveam încredere în mine că sunt tare şi că-mi pot permite jocuri politice, de pildă să spun o minciună ca să scap, sau altele.

– În urma acestei hotărâri venise şi liniştea, vă liniştiseţi?

– Sigur, acum aveam o linie de la care nu mă mai abăteam şi nu mai eram tulburat. Singura mea nelinişte era să nu clachez cu ceva.

– Această stare de linişte aţi trăit-o şi că o bucurie a credinţei? Fiindcă era totuşi un salt uriaş…

– După infernul căderii şi al îndoielilor de mai înainte, acum era cu adevărat un paradis. Aveam o linie, un curaj, aveam o tărie. Mă certam regulat cu gardienii pentru Costache Oprişan! Mâncăm bătaie, dar nu mă mai dureau nici loviturile, nici nimic!

(Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, pag. 57)

Am scris în paginile acestei cărţi că am cunoscut oameni de excepţie, adevăraţi martiri ai neamului românesc sau de o nobleţe angelică, în preajma cărora am simţit cum harul lui Dumnezeu pogorât asupra lor se răsfrânge şi în fiinţa celor din jur. În timpul prigoanei comuniste, prin prezenţa unor astfel de oameni, temniţele din România au concentrat mii de valori ale intelectualităţii, după cum am mai spus, întreaga cremă a neamului românesc.

Cu lejeritate, cu dispreţ ori, mai rar, cu asumare, se afirmă despre părintele Calciu că a fost legionar. Studiul de faţă este o parte a unei mai largi cercetări a vieţii părintelui Gheorghe Calciu, pe urmele căruia se ajunge şi la acuzaţia de legionarism.

Părintele Gheorghe Calciu a fost condamnat penal de trei ori: în 1949, în 1957 şi în 1979. Dintre aceste trei condamnări, primele două sînt legate de legionarism, dar, în mod cert, numai în cazul celei dintîi se poate discuta despre activitatea sa legionară, căci a doua condamnare a fost urmarea evenimentelor din închisoarea Piteşti, iar varianta autorităţilor, cum că deţinuţii legionari s-ar fi torturat unii pe alţii în mod bestial şi inimaginabil cu singura intenţie de a discredita regimul comunist, este complet absurdă.

“Sunt un copil de ţărani din Deltă. Am fost unsprezece la părinţi, dintre care eu sunt cel mai mic... Viaţa acolo în Deltă, la Mahmudia, era foarte frumoasă. Era un paradis! Aveam teren agricol, aveam bălţi, cu toată frumuseţea lor, aveam bărci, unelte de pescuit. Erau şi păsările din Deltă...! Exista o frăţietate extraordinară cu animalele, înţelegeam viaţa lor ca pe ceva integrat în viaţa noastră...”[1].

Subsemnatul preot profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa, caterisit prin sentinţa numărul 9 din 6 octombrie 1984, a Consistoriului eparhial de pe lângă Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, declar recurs împotriva sentinţei mai sus menţionate şi o contest pentru următoarele motive:

1. Nu am dărâmat biserici, locaşuri sfinte de închinăciune, monumente de artă ale geniului creator românesc. Le-am apărat şi am plătit cu suferinţă acest curaj.

REFERAT

Temei nr. 10.160/1984

La Comisia canonică, juridică şi pentru disciplină s-a primit adresa fostului preot Gheorghe Calciu Dumitreasa, împotriva sentinţei nr. 9/1984, dată de Consistoriul Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor, prin care i s-a aplicat pedeapsa “Caterisirii”, conform prevederilor art. 4 paragraful B, lit. “d” din Regulamentul de Procedură bisericească.

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori