Învăţătorul-martir Gheorghe Popescu – un apostol al demnităţii şi libertăţii neamului românesc

Se spune că, prin firea şi comportamentul lor, oamenii de la munte trăiesc cu sentimentul libertăţii şi demnităţii, cu frica de Dumnezeu, dar mult mai rezistenţi la vitregiile vremurilor. Ei nu pot fi manipulaţi uşor de către oamenii politici, vremelnici pe la conducerea ţării. De aceea, muntenii fac opoziţie deschisă regimului securisto-stalinist instalat în ţara noastră, cu ajutorul tancurilor sovietice, imediat după războiul mondial. Se ştie că odată cu impunerea la cârma ţării a guvernului Petru Groza, în 1945, s-a instaurat groaza şi în România.

S-a suprimat libertatea omului şi s-a trecut la regimul aşa-zis “democrat popular”, bazat pe teroarea Securităţii. Cei ce nu-şi plecau capul în faţa noului regim erau trimişi în lagăre sau la moarte. Teroarea, frica, deznădejdea şi laşitatea s-au întins ca o boală molipsitoare peste cuprinsul ţării. În această “mlaştină a disperării” s-a închegat o rezistenţă armată anticomunistă, cu misiunea de a acţiona la un moment favorabil împotriva ocupanţilor sovietici.

Astfel, începând cu anul 1949, pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş, în regiunea com. Nucşoara, jud. Muscel, s-a format şi a acţionat gruparea de partizani “Haiducii Muscelului”, din care au făcut parte fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, fraţii Ionel şi Alexandru Marinescu, familia Chirca (Ion şi Elena cu fiii lor), familia Jubleanu (Titu, Maria şi fiul lor Constantin), Maria Plop şi alţii. Dar rezistenţa a fost un fenomen mult mai amplu, incluzând nu doar pe curajoşii plecaţi în munţi cu arma în mână, ci şi pe oamenii din satele Nucşoara, Poenărei, Corbi, Stăneşti, Domneşti, Muşăteşti, Brădet etc., care le-au asigurat un ajutor material şi moral, aprovizionându-i cu cele necesare, încurajându-i, ascunzându-i uneori în podurile, şurile, grajdurile de vite sau casele lor, derutând şi conducând Securitatea pe piste false. De altfel, problema cea mai mare pe care a întâmpinat-o Securitatea în acţiunea ei de lichidare a “bandei”, numită simbolic “Haiducii Muscelului”, a fost extraordinara dârzenie a oamenilor din reţeaua de susţinere a grupului (membri din familiile celor plecaţ să lupte în munţi, rude şi cetăţeni conştienţi de misiunea partizanilor, oameni care se ocupau de procurarea alimentelor, hainelor, armelor şi muniţiei, de întreţinerea legăturilor necesare etc.).

La Poenărei, un spaţiu geografic special, sat izolat de munte, care nu se lasă ispitit şi atras în “istoria” făcută de alţii peste capul sătenilor, coordonatorul acelei reţele de susţinere, în taină, a partizanilor este învățătorul Gheorghe Popescu, directorul şcolii săteşti din acea perioadă. Ca un român adevărat, el nu putea să plece capul, cu laşitate, puterii comuniste locale, în care se infiltrase şi unelte ale Securităţii statului. Pornind de la principiul biblic “că locul naşterii e sfânt şi trebuie apărată libertatea lui”, învăţătorul poenărean s-a hotărât, chiar cu sacrificiul vieţii şi al familiei, să acţioneze pentru apărarea libertăţii consătenilor. A înţeles de la început menirea sa de apostol al libertăţii şi demnităţii neamului şi a acţionat în cunoştinţă de cauză. Dar visul său, frumos, de libertate, s-a transformat prea repede într-un coşmar cumplit, prin închisorile comuniste. Rănile istoriei se adâncesc, se vindecă greu, dar nu se uită! Cu ajutorul devotatei sale fiice, doamna Gina Marinescu-Popescu, singura din familia sa rămasă în viaţă, încercăm să refacem astăzi, cel puţin parţial, bogata şi palpitanta biografie a eroului poenărean.

Născut şi crescut în Poenărei, cu rădăcini genealogice extrem de sănătoase în satul natal, învățătorul Gheorghe Popescu s-a implicat deschis în mişcarea de rezistenţă a grupului de partizani “Haiducii Muscelului”. Oamenii de valoare se unesc la greu pentru a-şi apăra rădăcinile! După multe “consfătuiri” organizate în taină cu învăţătorii şi preoţii din zona Poenărei-Corbi- Nucşoara, învățătorul Gheorghe Popescu şi colegii hotărăsc să sprijine voluntar confraţii lor curajoşi, fugiţi în munţi, pentru ca lupta să se întindă pe mai multe fronturi cu Securitatea comunistă. De la Nucşoara au acţionat învățătorul Iancu Arnăuţoiu (tatăl fraţilor Toma şi Petre Arnăuţoiu) şi învățătorul Virgil Marinescu (tatăl luptătorului Ionel, asasinat în munţi şi Alexandru, deţinut politic), de la Corbi, învățătorul Ion Mica, din Stăneşti, învățătorul Mucenic Comândăşescu, precum şi preoţii Ioan Constantinescu şi Nicolae Andreescu din Poenărei, Ioan Drăgoi din Nucşoara şi alţii. Astfel, învăţătorii şi preoţii, conştienţi de pericolul instaurării comunismului în ţară, au fost primii care s-au implicat în organizarea şi declanşarea rezistenţei anticomuniste. Şi tot ei au plătit cel mai greu tribut de sânge pentru “îndrăzneala” de a se opune regimului securisto-comunist din România.

Pentru mine este o mare cinste şi o datorie de onoare, ca nepot (mama fiind sora lui cea mică, născută în Poenărei), să evoc personalitatea învăţătorului-martir Gheorghe Popescu. El a văzut lumina zilei la 12 aprilie 1902, în satul Poenărei, comuna Corbi, fiind al patrulea din cei opt fii ai familiei Gheorghe şi Paraschiva Popescu. Tatăl său şi-a dat viaţa pentru patrie în luptele de la Mărăşeşti, lăsând soţia şi pe cei opt copii fără sprijin material şi moral. Povara creşterii şi educării lor a căzut pe umerii fragili ai mamei Paraschiva (bunica mea maternă), o femeie frumoasă, cu ochii ca cerul senin, respectată de poenăreni, care ştia a mânui cu măiestrie şi suveica, dar şi sapa în ogorul vieţii. Toată viaţa (a trăit 102 ani!), bunica s-a purtat numai în costum popular tradiţional, cu fotă şi ie înflorate. Modelul ei a fost preluat şi de scumpa mea mamă, Paraschiva (poartă acelaşi nume ca maică-sa), care a învăţat de la ea să coasă şi să ţeasă în război frumoase pânzeturi şi fote în stil poenărean (de fapt, celebre modele muscelene), purtându-se şi ea numai în costum popular tradiţional toată viaţa, în zi de lucru, ca şi în zi de sărbătoare. Cu aşa părinţi de seamă, dascălul de la Poenărei nu putea fi mai prejos decât tatăl său, eroul de la Mărăşeşti, angajându-se, cu sacrificiul vieţi şi al familiei, în lupta pentru libertate şi rezistenţa anticomunistă şi antistalinistă.

Studiile primare şi gimnaziale le-a urmat în localitatea natală, continuând cu Şcoala Normală din Piteşti, unde obţine diploma ca şef de promoţie, devenind un excelent învăţător care a pregătit temeinic generaţii succesive de elevi. A fost un apreciat ofiţer în rezervă din armata regală română şi veteran de război. A funcţionat la mai multe şcoli (Muşăteşti, Sboghiţeşti, Corbi), după care a fost numit director la şcoala din Poenărei, unde s-a stabilit definitiv cu familia. Astfel, şi-a realizat visul de a munci în satul natal (unde şi-a construit şi o casă în anul 1935), contribuind la instruirea şi educarea copiilor din Poenărei. S-a implicat mult şi în activităţi obşteşti, edilitar-gospodăreşti, pentru modernizarea satului Poenărei şi ridicarea lui pe trepte mai înalte de cultură şi de civilizaţie. A activat în comitetul de iniţiativă, alături de boierul Vică Poenăreanu, preotul Ioan Constantinescu şi de alţi fruntaşi ai satului, pentru a obţine sprijin de la guvernul Armand Călinescu, în vederea pavării cu bolovani de râu a drumului “caldarâm” ce urcă spre Poenărei, considerat la vremea aceea “cel mai modern drum din ţară”. Tatăl meu, Gheorghe Dejanu (zis Rucăreanu, bunica mea fiind din Rucăr), îmi povestea că, fiind şofer la boierul Vică Poenăreanu, a lucrat la acel drum pavat, cărând bolovani cu maşina boierului, din prundul Râului Doamnei. După cum se vede şi astăzi, la peste 70 ani de la construcţia “caldarâmului” (cu această denumire este cunoscut de localnici), lucrarea a fost foarte rezistentă. Aşadar, munca de la catedră a învățătorului Gheorghe Popescu este dublată de o bogată activitate obştească. Împreună cu sătenii şi, în special, cu elevii şcolii, reuşeşte să planteze sute de puieţi de salcâm şi brad, pe coastele satului, pentru împădurirea zonei şi stabilizarea terenului. Pentru dezvoltarea pomiculturii în zonă, s-a ocupat de atragerea şi instruirea tinerilor ţărani în domeniul altoirii pomilor fructiferi cu soiuri nobile. Pe moşia boierului Vică Poenăreanu, învăţătorul a organizat cursuri practice de pomicultură, de “altoire a pomilor”, cu participarea celor dornici din zona de munte. La asemenea cursuri practice a participat şi tatăl meu, care a învăţat “meseria de altoire”, fiind apoi solicitat în tot satul Stăneşti să altoiască pomi… Nu întâmplător, prin grădinile din zona Poenărei, Stăneşti, Corbi, Nucşoara, Domneşti etc. se află cele mai frumoase plantaţii de pomi fructiferi, meri, peri, pruni… Din păcate, îmbătrânite astăzi! Cât a fost director, a strâns materiale pentru un nou local de şcoală, l-a ajutat pe preotul paroh Ioan Constantinescu să construiască, împreună cu toţi enoriaşii satului, minunata biserică din lemn “Cuvioasa Paraschiva”, care şi astăzi rezistă ca un sanctuar al credinţei ortodoxe strămoşeşti.

Prin munca de la catedră şi-a revărsat asupra elevilor întreaga căldură sufletească de dascăl adevărat, menit să formeze oameni de caracter, cu o serioasă şi bogată cultură generală. Pe toţi copiii îi îndemna să înveţe carte şi după absolvirea şcolii generale îi îndruma spre şcoli superioare, spre “disperarea” boierului Vică Poenăreanu, naşul său, care, având un joagăr pe Râul Doamnei, îi spunea mereu: “Fine, nu-i mai trimite pe toţi la carte, mai opreşte-i şi-n sat, că n-are cine să-mi mai aducă buştenii din munte la joagăr. Mai trimite-i şi la mine să înveţe corhănitul cu ţapinul”… Un fost elev de-al său, ing. Vasile Deaconu, povestea că “la sfârşitul anului, învățătorul Popescu îi testa pe toţi la română şi matematică şi, în funcţie de rezultate, îi orienta spre şcoli superioare”. Chiar el a beneficiat de asemenea îndrumări.

N-am avut norocul să-l cunosc personal, dar din descrierile mamei mele şi din fotografiile de familie am permanent în minte imaginea unui bărbat frumos, cu prestanţă în satul natal. Figura lui părea a unei statui vii, impunătoare, care se mişcă în mijlocul comunităţii, zâmbind părinteşte generaţiilor de elevi, mereu altele, venind din trecut şi păşind spre viitor… Această imagine mi-a confirmat-o şi artistul plastic Constantin Samoilă, fost elev în Şcoala Primară din Poenărei, care i-a realizat un portret semnificativ în cartea sa de amintiri: “Domnul înv. Gheorghe Popescu era directorul şcolii şi omul cel mai exigent. Era un bărbat chipeş la faţă, cu o mustaţă în furculiţă şi un păr negru ce se răsfira în bătaia vântului. Se îmbrăca foarte frumos, în pantaloni de şai, cu cămaşa de pânză albă cu râuri alese în gherghef şi cu vestă neagră. Din când în când, purta şi o pălărie de fetru. În zilele de sărbătoare, ori de câte ori ieşea la plimbare, avea şi un baston care impunea eleganţă şi ascultare…”1

Pe vremea partizanilor, înv. Gheorghe Popescu, directorul şcolii, dar şi în calitatea sa de ofiţer în rezervă, era obligat de autorităţile locale să îndeplinească şi funcţia de comandant al Centrului de premilitară din comuna Corbi. Astfel, avea prilejul de a instrui tineretul pentru lupta de apărare a patriei, prin lecţii de înălţătoare iubire de libertate, dar, în acest timp, şi Securitatea îi pregătea un “Dosar de verificare şi urmărire”…

Securitatea fiind pe urmele lui, “libertatea” învăţătorului poenărean se încheie tragic în temniţa de la Jilava, unde este condamnat la pedeapsa capitală, pentru vina de a fi sprijinit gruparea de partizani “Haiducii Muscelului”. În sat, se zvonea de-atunci, în taină, că “domnul învăţător i-a găzduit o vreme pe partizani în podul şcolii şi în grajdul de vite din spatele casei sale, că i-a aprovizionat cu alimente şi chiar cu arme şi cu muniţie”… Se spunea că învăţătorul a contribuit la răspândirea, în rândul sătenilor şi a partizanilor, a unor poezii mobilizatoare, “cu conţinut duşmănos la adresa regimului”, semnate de Radu Gyr şi Nichifor Crainic. El i-a cunoscut personal, la Câmpulung-Muscel, pe marii poeţi amintiţi, apoi, din păcate, s-au întâlnit şi în închisorile comuniste. Dintr-o declaraţie a lui Toma Arnăuţoiu aflăm că “preotul Ioan Constantinescu a luat poeziile de la învățătorul Popescu şi le-a oferit partizanilor”. Este vorba despre poeziile “Foamea”, “Voi n-aţi fost cu noi în celule”, “Scrisoare din Aiud”, de Nichifor Crainic şi poeziile “Rugăciune”, “Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”, de Radu Gyr, găsite de Securitate într-un caiet, care s-a dovedit că aparţinea învățătorului Gheorghe Popescu. Deşi greu de crezut, scriitorul Gr. Constantinescu “presupune” că poezia “Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane” ar fi fost scrisă special de Radu Gyr, pentru a-i încuraja şi a-i mobiliza la luptă pe Gheorghe Popescu şi pe Ion Constantinescu, din Poenărei.

Din documentele Securităţii aflăm că de fapt “înv. Popescu din Poenărei s-a manifestat încă de la început împotriva instalării regimului democrat popular în R.P.R” şi că era bănuit de “legături cu cei fugiţi în munţi”.

În toamna anului 1950, gruparea de partizani “Haiducii Muscelului” se afla într-o permanentă hărţuire cu Securitatea Muscel, care înconjurase com. Nucşoara şi îşi infiltrase iscoade prin toate instituţiile statului. În asemenea condiţii periculoase, fraţii Arnăuţoiu, Ion V. Marinescu (fugit în munţi după trei ani de medicină făcuţi la Cluj) şi tânărul Titu Jubleanu îl vizitează pe înv. Gheorghe Popescu chiar la domiciliul său din Poenărei, pentru a se aproviziona cu armament, cu muniţie şi pentru a se informa despre “mişcările Securităţii”… Cu prilejul vizitei s-au făcut “comentarii duşmănoase la adresa regimului democrat popular din R.P.R.”. Din “interogatoriul lui Toma Arnăuţoiu” de la Securitatea din Piteşti aflăm că în noaptea de 5 spre 6 septembrie 1950, Ionel Marinescu a mers acasă la Popescu, iar dimineaţa “au venit Ionel Marinescu cu Gheorghe Popescu la noi şi am discutat cu acesta timp de o oră. Cu Gheorghe Popescu am discutat despre muniţie şi despre ciocnirile pe care le-am avut cu organele de securitate. Am discutat şi despre actul de teroare săvârşit de noi şi am comentat duşmănos la adresa regimului democrat din R.P.R.”2. Din declaraţiile lui Toma Arnăuţoiu ştim că, la propunerea lui Popescu Gheorghe, partizanii au rămas în marginea plantaţiei de brazi din Poenărei şi “la prânz a venit la noi cu alimente, însoţit de fiul lui, studentul Gogu Popescu”, apoi înv. Popescu i-a informat că “au apărut în com. Nucşoara mai multe maşini cu securitate şi a văzut o maşină mică trecând cu un ofiţer superior”3.

Reţinem, de asemenea, că întreaga familie a învățătorului Popescu a sprijinit mişcarea de partizani: “Am stat în pădure câteva zile (declară Toma Arnăuţoiu) unde ne aduceau alimente Popescu Gh. şi fiul său, Gogu Popescu, şi ne-am întâlnit şi cu soţia lui Popescu, anume Maria Popescu, care a venit cu alimente împreună cu fiul ei la grajd. Am purtat discuţii duşmănoase cu Popescu Gh. şi cu Gogu Popescu, spunându-le că va cădea regimul democrat din R.P.R. Tot de aici ne-am dus într-o seară însoţiţi de Gh. Popescu la preotul Ioan Constantinescu, pe care intenţionam să-l recrutăm în bandă. Noi am rămas în grădină, iar Ionel Marinescu a mers acasă la Constantinescu Ioan, s-a suit pe sală, a ciocănit la uşă şi a strigat-o pe gazdă. Cineva din interior a încuiat uşa şi atunci Ionel Marinescu a scris, cu litere din nuci, în curte: “UN BUN ROMÂN NU ÎNCUIE UŞA UNUI…”, după care noi am plecat către plantaţie”. (Op. cit. P.89).

Tot la iniţiativa înv. Gheorghe Popescu, partizanii s-au întâlnit în punctul Zgaia cu Ion Mica, învăţător din Corbi, întâlnire la care a luat parte şi învățătorul Popescu. Cei doi învăţători i-au informat despre “mişcările Securităţii”, le-au adus alimente şi “au comentat duşmănos la adresa regimului din RPR”4. Partizanii au găsit un adăpost excelent “în grajdul familiei Popescu, situat în apropierea plantaţiei de brazi”, de unde, în caz de necesitate, se puteau refugia imediat în pădurea din apropiere. Problema aprovizionării cu alimente era rezolvată, deoarece “familia învăţătorului se dovedise mai mult decât generoasă în asigurarea hranei lor”.5

În declaraţiile lui Petre Arnăuţoiu consemnate în procesul verbal de interogatoriu din 4 februarie 1959, se precizează: “Popescu Gh. ne-a informat că în partea de nord-vest a satului Nucşoara şi Slatina se găseşte armată şi au fost instalate posturi fixe, că cetăţenii care se întorc din munte sunt întrebaţi de organele securităţii pentru a afla informaţii despre bandă şi că în muntele Dobroneagu s-a întreprins o acţiune cu mulţi militari”. În pădure, la Poenărei, înv. Gheorghe Popescu “ne-a adus 120 cartuşe de pistol 9 mm lung, pe care le-a luat de la Popescu din Muşăteşti, ne-a adus 3.000 de lei de la Grigore Poenăreanu şi Victoriţa Bera şi nişte cărţi de joc. Tot atunci ne-a spus că în podul Bisericii din Poenărei se aflau arme Z.B. şi 50 de cartuşe”.6 Din acelaşi dosar aflăm că la jumătatea lunii septembrie 1950, “am plecat din Poenărei şi am trecut pe la Corbi, am urcat la Plătica – Bahna Rusului, gura Cernatului, Mârna, unde am găsit pe Constantin Jubleanu, Maria Jubleanu şi pe Maria Plop, cărora le-am spus despre activitatea noastră şi despre legăturile noastre pe care le-am avut în perioada cât am fost la Poenărei”.

Partizanii se convinseseră “pe viu”, în perioada dintre 5 şi 15 septembrie 1950, că satul Poenărei oferea o vizibilitate perfectă pentru observarea deplasării unor unităţi militare ale Securităţii pe drumurile de acces de la Piteşti, Câmpulung-Muscel sau Curtea de Argeş spre Munţii Făgăraş, pe valea Râului Doamnei. Având în vedere aceste condiţii strategice favorabile, la propunerea înv. Gheorghe Popescu, partizanii îşi fac planuri de a-şi “construi un adăpost în apropiere de Poenărei”. Au găsit şi cel mai potrivit loc: “Râpa cu Brazi”, la 1 km de sat, pe un traseu greu accesibil. De altfel, în sentinţa nr. 107 a Tribunalului Militar se vorbeşte şi despre “Bordeiul din Poenărei”, ultimul refugiu al partizanilor: “În cursul anului 1952, membrii bandei Arnăuţoiu Toma s-au stabilit în zona satului Poenărei, construindu-şi un bordei în punctul denumit Râpa cu Brazi, unde s-au ascuns”.7 Până la terminarea bordeiului, s-au ascuns prin diverse locuri în jurul satului Poenărei. La propunerea preotului Nicolae Andreescu au locuit şi în grajdul său din Bârlog. La sfârşitul lunii iunie 1953, partizanii se stabilesc definitiv în grota de la Râpa cu Brazi, până la prinderea lor, la 19/20 mai 1958, dată la care Securitatea statului a acţionat pentru capturarea sau lichidarea “bandei de partizani”.

Din informaţiile date de doamna Gina Marinescu-Popescu aflăm că “înv. Gh. Popescu a fost arestat prima dată în 1950, pentru învinuirea de a fi ajutat gruparea de partizani cu alimente, cu diverse materiale şi haine, că i-ar fi găsit în podul şcolii şi nu i-a divulgat autorităţilor. Nu aflaseră despre armament, muniţie sau că au locuit în grajdul nostru din spatele casei. Pentru învinuiri minore l-au ţinut prin puşcării 6 ani, purtându-l şi chinuindu-l prin groaznice interogatorii. A trecut şi prin reeducarea de la Piteşti. În 1956 a fost eliberat din închisoare, dar nu i s-a dat voie să vină acasă, în familie, ci a fost deportat în comuna Olari, din Bărăgan, unde a muncit doi ani în agricultură. În 1958, după prinderea fraţilor Arnăuţoiu, a fost din nou arestat şi dus la Penitenciarul Jilava. Aici a fost supus din nou la chinuitoare interogatorii, după care a urmat procesul de condamnare…”.

Întrerupem aici destăinuirile doamnei Gina, pentru a consemna din documentele Securităţii condamnarea: “Prin Sentinţa nr. 119, din 4 iunie 1959, a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, se hotărăşte CONDAMNAREA LA MOARTE şi confiscarea totală a averii a inculpaţilor… (sunt consemnaţi mai mulţi inculpaţi din lotul Anăuţoiu) printre care, la poziţia 3, POPESCU GH. GHEORGHE, născut la 12 aprilie 1902, în com. Corbi, fiul lui Gheorghe şi Paraschiva, învăţător, căsătorit, cu 3 copii, cu domiciliul în com. Olari”.8 Condamnaţii la moarte au fost executaţi cu pistoletul, în noaptea de 18 spre 19 iulie 1959, la comanda dată de comandantul Penitenciarului Jilava, de către o echipă formată din trei militari reangajaţi. Învăţătorului Popescu i-a venit rândul la execuţie la ora 00.15, fiind “înmormântat”, din ordinul comandantului Penitenciarului Jilava, în locul unde “se înhumează ceilalţi deţinuţi decedaţi”, adică într-o groapă comună al cărei loc nu s-a putut identifica nici până astăzi.

Tragedia familiei Popescu este amplificată şi prin arestarea şi condamnarea soţiei, Maria Popescu, şi a fiului cel mare, Gogu Popescu, student la Geologie: acelaşi Tribunal, prin “Sentinţa nr. 119, din 12 sept. 1959, condamnă pe Popescu Gh. Gheorghe (Gogu), fiul lui Gheorghe şi al Mariei, născut la 10 martie 1931, în satul Poenărei, com. Corbi, cu acelaşi domiciliu, fără antecedente penale, la 8 ani închisoare corecţională şi confiscarea totală a averii. Comută detenţia de la 28 iunie 1958”9; prin Sentinţa nr. 203, din 4 noiembrie 1959, este condamnată Popescu Maria (soţia învăţătorului), fiica lui Grigore şi a Justinei, născută la 15 iulie 1908, în satul Poenărei, com. Corbi, cu acelaşi domiciliu; fără antecedente penale, la 8 ani muncă silnică, 6 ani degradare civică; dispune confiscarea totală a averii; comută detenţia preventivă de la 25 aprilie 1959; o obligă să plătească 500 lei cheltuieli de judecată” (p. 212). Pe ceilalţi copii, pe Dan şi pe Gina, fiind minori, nu i-au încarcerat, dar i-au dat afară din şcoli şi i-au lăsat pe drumuri… Statul “democrat popular” stalinist le-a confiscat casa şi averea, copiii fiind nevoiţi să locuiască pe la rude… Greu tribut de suferinţe plătit de familia Popescu din Poenărei!

În cartea “Rezistenţa armată anticomunistă…”, scriitorul Grigore Constantinescu (fiul preotului martir Ioan Constantinescu din Poenărei) vorbeşte pe larg despre “Depozitul de armament din podul bisericii Poenărei”.10 În acest capitol se precizează că în octombrie 1951, fraţii Arnăuţoiu se revăd cu pr. N. Andreescu, pentru a merge “cu acesta să luăm armamentul din podul Bisericii Poenărei, de care ne vorbise Popescu Gheorghe”.11 Ştim că în această perioadă, înv. Popescu era deja arestat. Prin intermediul pr. Andreescu, fraţii Arnăuţoiu intră în legătură şi cu parohul bisericii din Poenărei, pr. Ioan Constantinescu. După ce descrie “împrejurările întâlnirii”, scriitorul insistă pe ideea că armamentul a fost “ascuns” în turla bisericii de înv. Popescu, “fără ştirea preotului paroh Ioan Constantinescu…”. De asemenea, scriitorul pretinde că este vorba de “un şantaj pe care pr. Ioan Constantinescu va trebui să-l accepte, întrucât calea deconspirării organelor Securităţii a acestei acţiuni în care erau implicaţi partizanii, un preot prieten, dar, mai ales, cumnatul său, înv. Gh. Popescu, era o cale a delaţiunii care i-ar fi măcinat sufletul său de creştin tot restul vieţii…”.12 Intrigată de afirmaţiile că “tatăl său ar fi ascuns armele în biserică fără ştirea preotului paroh” şi că vorbeşte de “şantaj”, cu lacrimi în ochi, fiica înv. Popescu precizează: “Asemenea afirmaţii sunt neadevărate. Adevărul este că înv. Popescu şi pr. Constantinescu au colaborat în toate acţiunile de sprijinire a partizanilor. Ei au acţionat împreună. Erau cumnaţi şi prieteni. Nu făcea unul ceva rău împotriva celuilalt. Apoi, eu ştiu că tata nu avea cheie de la biserică şi nu intra acolo să ascundă nişte arme fără ştirea preotului Constantinescu. Îmi amintesc că multe zile şi seri stăteau împreună, fie la şcoală, fie la biserică, fie acasă, la noi, în salon, sau acasă la preot, stăteau de vorbă… Nu ştiu ce discutau, ce planificau ei, că pe noi, pe copii, ne trimitea tata la studiu… Oricum, nu participa nici mama la întâlnirile lor. Dar nu-i frumos ce face acum Grigore, judecându-l el pe tata! Scriind neadevăruri… Nu-i destul că l-a judecat Securitatea comunistă prin închisori şi l-au condamnat la moarte la Jilava?! Dar, vorba ceea, pe toţi îi va judeca istoria şi bunul Dumnezeu…”. Cutremurătoare gânduri, rostite cu indignare de Gina Marinescu-Popescu, singura supravieţuitoare care s-a zbătut o viaţă să recupereze de la statul comunist casa, mobila, bruma de avere ce i-a mai rămas de la părinţi şi, în special, “memoria” tatălui, pe care vrea s-o păstreze neîntinată…

Despre “Depozitul de arme din turla bisericii” am discutat cu ginerele înv. Popescu, soţul doamnei Gina, deţinutul politic Alexandru Marinescu, “ultimul haiduc în viaţă”, cum l-am numit eu într-un reportaj apărut în revista “Pietrele Doamnei”, din septembrie 2009. Cu calmul şi înţelepciunea omului trecut prin multe închisori comuniste, nenea Sandu mi-a vorbit mai întâi despre pasiunea înv. Popescu pentru vânătoare şi pentru arme: “Încă din tinereţe, când era ofiţer în armata regală, el avea o întreagă colecţie de arme, pistoale, muniţie etc., pe care nu le-a predat statului, după război, când s-a dat Decretul de confiscare. Erau ale lui şi le-a păstrat. Din câte ştiu eu, a predat o armă, nici nu se putea altfel, dar el avea mai multe. A mai strâns şi de la prietenii vânători din zonă. Văzând ce regim se instalează la putere, după 1945, sigur că s-a gândit să-şi ascundă armele şi muniţia, în speranţa că va veni un moment favorabil folosirii lor. Nu putea să le ţină acasă. Apoi, ştia din istorie că, în vremuri de restrişte, în vremuri tulburi, strămoşii noştri foloseau turnul bisericii sau turnul castelului, al cetăţii etc., pentru organizarea strategiei de observare şi de apărare, de luptă împotriva duşmanilor ţării. Cu siguranţă că la o asemenea tactică s-au gândit înv. Popescu şi pr. Constantinescu atunci când au dus armele, muniţia, binocluri, cartuşiere, caiet, alte materiale, în turla bisericii. Ei au gândit, probabil, amenajarea turlei într-un fel de cazemată înarmată, gata oricând ca luptătorii să pună mâna pe arme împotriva Securităţii staliniste… Sperau şi ei, ca noi toţi pe vremea aceea, că americanii nu ne vor lăsa pe mâna ruşilor… Toţi speram în momente favorabile, să luptăm, cu sprijinul americanilor, împotriva cotropitorilor stalinişti… Din nefericire, nu s-a întâmplat aşa… S-a organizat Gruparea de partizani ”Haiducii Muscelului” (din care am făcut şi eu parte), ca formaţiune de luptă armată anticomunistă, iar înv. Popescu a fost printre primii susţinători ai grupării noastre. La prima întâlnire cu fraţii Arnăuţoiu, chiar le-a vorbit despre depozitul de arme din turla bisericii şi despre posibilitatea de a le ridica şi folosi împotriva Securităţii”.13

De asemenea, afirmaţia că “o altă mână, iresponsabilă, din neamul său, profanase locaşul de cult din Poenărei” (p.147), este o afirmaţie cel puţin răutăcioasă, deoarece în momentele periculoase, tulburi, biserica poate fi un locaş de apărare sau de luptă împotriva duşmanilor ţării, pentru apărarea credinţei strămoşeşti. Aşa cred că a gândit înv. Popescu şi sigur l-a cooperat în această acţiune şi pe preotul paroh”, afirmă Alexandru Marinescu. Explicaţii logice care nu mai au nevoie de alte comentarii! La baza turlei bisericii, exact în locul precizat de înv. Popescu s-au găsit: vreo trei arme militare şi muniţie, un pistolet Steier, un pistol Parabelum, un pistol mic calibrul 6,35 şi altul cu butie; două puşti de vânătoare cu două ţevi, una de calibrul 16 şi alta de calibrul 12, nişte scule nemţeşti şi un sac de merinde cu muniţie pentru puştile de vânătoare; un aparat de fotografiat, o mască de gaze, un bidon, un caiet scris, o cutie de tablă cu decoraţie” (Dosar 1238, vol. 45). În acţiunea de “scotocire” a podului bisericii au fost implicaţi preoţii Nicolae Andreescu şi Ioan Constantinescu. Preotul Andreescu menţionează în declaraţiile sale că “din materialele ascunse de Popescu Gheorghe în podul bisericii Poenărei” a dat soţiei Maria Popescu, cele care rămăseseră asupra sa (un caiet în care era scris ceva, o decoraţie şi un binoclu), spunându-i că obiectele erau ale soţului ei, încredinţate lui spre păstrare cu mult timp înainte de arestarea acestuia” (Dosar 1238, vol. 45).

În capitolul “Varii surse de înarmare”, din cartea amintită, se precizează că “preotul Andreescu le-a dat partizanilor o puşcă de vânătoare şi un pistol Steier din acelea care proveneau de la biserica din Poenărei, respectiv din armamentul lui Popescu Gheorghe” (p.153). “Armamentul şi muniţia luate din biserica Poenărei vor fi ascunse de partizani în nişte scorburi de arbori din punctul Plătica, iar pistolul cu butoi, nişte cartuşe de armă de vânătoare, un caiet şi piesa de teatru scrisă de Popescu Gh. şi o cartuşieră – în pământ, în spatele grajdului lui Andreescu Nicolae, arătându-i şi acestuia locul” (Dosar 1238, vol. 45), (p. 149). Aş putea veni şi cu alte citate din documentele Securităţii, care relevă semnificativ complexitatea evenimentelor din “deceniul groazei”, cum este numit de către unii istorici deceniul stalinist 1949-1959. Din păcate, visul frumos cu parfum de libertate pentru care luptau “Haiducii Muscelului” şi susţinătorii lor, s-a transformat într-un coşmar tragic prin închisorile comuniste sau chiar în faţa plutonului de execuţie de la Jilava. Mişcarea de rezistenţă anticomunistă trebuie cunoscută pentru neuitare…

Nu uitaţi, bravi români, că de-a lungul istoriei, neamul nostru n-a avut alţi ocrotitori decât forţa braţului înarmat şi pe bunul Dumnezeu! Pornind de la acest adevăr sfânt, eroul rezistenţei anticomuniste de la Poenărei a întărit turla bisericii “Cuvioasa Paraschiva” cu forţa armelor de apărare şi luptă pentru apărarea tradiţiilor creştine. Pe vremea aceea, românii sperau că “salvarea” vine de la poporul american… Se aştepta momentul potrivit pentru ca şi românii, cu sprijin american, să pună din nou mâna pe arme şi să pornească la acţiune împotriva “ciumei roşii” de la Răsărit. Era nevoie doar de un strigăt de alarmă, pentru ca cineva să tragă clopotul de mobilizare. Înv. Gh. Popescu pregătise armele… El nu “le-a ascuns” (cum se arată în documentele Securităţii), le-a pregătit pentru adevăraţii luptători patrioţi. Pe ei i-a anunţat şi i-a invitat să le folosească împotriva “balaurului roşu” care invadase ţara. Icoana “Sf. Gheorghe” era pe-aproape, ca model de îmbărbătare la luptă pentru libertate…

Nu uitaţi, bravi români, că la Poenărei, turla bisericii ortodoxe domină şi astăzi cu demnitate înălţimile libertăţii! Alături de biserică, pe strada ce poartă astăzi numele eroului “rezistenţei anticomuniste”, se află şi casa familiei Popescu, unde la fiecare pas ne întâlnim cu istoria zbuciumată a “Haiducilor” de la “Râpa cu Brazi”. Aici, istoria “haiducilor” se împleteşte cu istoria extrem de dură a familiei Popescu. Aici îl întâlnim pe “ultimul haiduc în viaţă”, pe deţinutul politic Alexandru Marinescu. Alături de partizani s-a aflat permanent familia Popescu, ca un simbol de conduită civică şi patriotică pentru comunitate. Toţi din familie şi-au dedicat şi sacrificat viaţa pentru apărarea valorilor democratice tradiţionale ale neamului românesc.

Cu drama despărţirii de cei dragi în suflet, de mulţi ani doamna Gina Marinescu-Popescu, îşi plânge părintele iubit, căutându-i zadarnic mormântul, pentru a-i pune la căpătâi o creştinească flacără a recunoştinţei şi neuitării…

Numele învățătorului Gheorghe Popescu rămâne pentru totdeauna încrustat adânc în inimile românilor, pe Crucea Eroilor Patriei şi pe faţada aurită a Monumentelor Luptătorilor din Rezistenţa Anticomunistă! De aceea, în semn de recunoştinţă şi preţuire, în fiecare an, la Sfânta sărbătoare de “Înălţare a Domnului”, pentru Eroii de la Poenărei, ca de altfel, pentru toţi Eroii Patriei, vom cânta din inimi cu entuziasm “Imnul Eroilor”: “Eroi au fost, eroi sunt încă/ Şi-or fi în neamul românesc,/ Căci rupţi sunt ca din tare stâncă/ Românii orişiunde cresc…”. Doamne, ocroteşte-i pe Eroi! Ocroteşte-i, Doamne, pe români!

(Prof. Daniel Dejanu – Revista Argeș Expres)


1. Constantin Samoilă – “Amintirile de neuitat ale copilăriei”, Ed. Tiparg, Piteşti, 2006, p. 38

2. Grigore Constantinescu, “Rezistenţa armată anticomunistă de pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş”, Editura “S.C. Tiparg S.A.”, Piteşti, 2006, p. 89

3. ibidem

4. ibidem

5. idem, p. 90

6. Dosar 1238, vol. 43

7. Dosar 1220/59

8. Grigore Constantinescu, Op. Cit., p. 205

9. idem, p. 209

10. idem, p. 146-150

11. Din declaraţia lui Toma Arnăuţoiu, dosar nr. 1238, vol. 43

12. Grigore Constantinescu, op. cit., p. 148

13. Înregistrare pe bandă magnetică, arhiva autorului

Visited 19 times, 1 visit(s) today