Închisoarea Gherla

Închisoarea Gherla
(împărăţia morţii)

"Toţi cei care au trecut prin Gherla, nu numai în timpul demascărilor, dar și înainte și după aceea, nu pot uita închisoarea, unde atâția fuseseră torturați sau uciși."

Destinată pentru: muncitori şi ţărani

Apogeul reeducarii: 6 iunie 1951- decembrie 1951

Conducerea închisorii:
  • Tiberiu Lazăr (1948-1950)
  • Constantin Gheorghiu (1950-1952)
  • Goiciu Petrache (1952-1959)
  • Mihai Dorobanţu (1959-1960)
  • Gheorghe Sucigan (şef birou inspecţii)
  • Constantin P. Avădanei (ofițer politic)

Izolatorul: Zarca

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

După moartea lui Stalin, în martie 1953, munca fortată cu detinutii politici a început să-si piardă din importantă. Până la sfârsitul anului 1953, muncile de la Canal, de la Salcia, din minele de plumb din Maramures, precum si muncile din închisorile mari au încetat.

Peste tot erau impuse norme diabolice, peste puteri. Sub aparente legale, bolsevismul încerca să-si disimuleze asasinatele. Se invoca moartea naturală la orice accident.

La una din întrevederile lui Gheorghiu Dej cu Stalin (după mărturiile lui Marin Preda), acesta din urmă, fiind întrebat cum se poate scăpa de reactiunea burgheză, l-a „sfătuit” pe Dej să initieze canale, lagăre, închisori, unde, aplicând metodele deja verificate de el, va scăpa de toată reactiunea. Dej, elev silitor, s-a conformat întocmai sfatului tătucului si a dezlăntuit cea mai drastică operă de exterminare a elitei românesti.

După încetarea demascărilor, supravietuitorii torturilor, nemaifiind sub apăsarea acelor chinuri, si-au revenit încetul cu încetul.

Neavând certitudinea că demascările încetaseră definitiv, nu aveam încredere să vorbim unii cu altii despre problemele noastre de constiintă; ne întelegeam doar din priviri si mai mult ne intuiam.

Munca în ateliere a continuat, însă. Şi, cu tot efortul depus, deseori peste puterile noastre, a normelor exagerat de mari, preferam totusi atelierul în locul celulei, pentru că ne oferea putină libertate si posibilitatea de a ne mai misca, de a ne întâlni unii cu altii, simtindune mai putin încătusati. Aici oamenii se vedeau în fiecare zi, îsi dădeau bună ziua si se întrebau de sănătate. Departe însă de a-si face confidente. Drama prin care trecuseră stinsese toate entuziasmele.

Se prevedea că, după încetarea activitătii în ateliere, va începe o nouă etapă de detentie, fiind din nou zăvorâti în celule, cu altă formă de demascări, cu frig, foame, perchezitii, celule negre, beciuri, zarce si arest sever, aplicat mai ales în timp de iarnă, cu hrana pe jumătate la trei zile, si îmbrăcati numai în cămasă si izmene.

Multi muriseră în urma acestor măsuri de arest sever.

Aceste pedepse se administrau detinutilor politici după criteriul unor culpe aberante, ca de exemplu: uitatul pe geam prin „jaluzele” (scânduri bătute în ferestrele celulei, pentru a nu se vedea nimic din afară), întinsul pe pat sau pe prici în timpul zilei, scrierea pe pereti cu ajutorul unor bucăti de sârmă, scrierea pe sticle colorate, furnizate de detinutii de drept comun sau luate de la cabinetele medicale si golite de continutul lor, scrierea pe talpa bocancului (cuajutorul săpunului dosit de la baie si a prafului D.D.T.). Comunicarea prin alfabetul Morse, prin tevile de calorifer, era culpa cea mai gravă, pentru că compromitea secretul închisorii.

Începând din 1953 si până la eliberare, în 1964, acest regim celular ne-a izolat complet de restul lumii. N-am mai avut legături cu familia, nu am primit alimente sau îmbrăcăminte si n-am mai citit un rând tipărit. Toate acestea ne-au măcinat, ne-au îmbolnăvit si omorât cu miile.

(Dumitru Bordeianu - Mărturisiri din mlaștina disperării)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii