vezi galerie foto (2 foto)
Pr. Grigorie Băbuș
  • 03 Iunie 1915
  • Teișani, Prahova
  • ieromonah
  • 5 ani
  • Malmaison, Jilava, Aiud, Ostrov
  • 07 Februarie 2008
  • Mănăstirea Cheia

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Arhimandritul Grigorie Băbuş, bibliotecarul Bibliotecii Sfântului Sinod de la Mânăstirea Antim din Bucureşti, acum se află retras la Mânăstirea Cheia. Părintele Grigorie are venerabila vârstă de 90 de ani. A fost colegul de bancă al Părintelui Sofian Boghiu şi coleg de clasă cu Prea Fericitul Teoctist. A trecut prin închisorile comuniste, şi încă este un om hotărât şi puternic. De copil a intrat în mânăstire. Tot la Cheia, unde îşi petrece acum şi senectutea.

- M-am născut în comuna Teişani, jude­ţul Prahova, al treilea copil din zece. La vâr­sta de 13 ani terminam clasa a V‑a.

La mânăstirea Cheia am avut bătrânul nostru, unchiul tatălui meu, care era stareţ. A cerut tatălui meu un băiat pe care să îl ia la chilie ca ajutor. Tata s-a gândit la mine pentru că fratele cel mare intrase într-o şcoală şi deci nu putea să o întrerupă. Într-o bună zi, plec cu mătuşă-mea, la Cheia, ca să fim de Hramul mânăstirii - Sf. Treime. Am intrat în casa moşului, ne-a primit foarte bine. Era un om riguros, un om aspru, aspru cu el, în primul rând cu el şi apoi aspru cu obştea. A fost un stareţ de vârf, nu permitea slăbiciuni, cine nu era pentru, îl poftea în altă parte. Aşa că la vârsta de 13 ani, m-am mutat în mânăstire. E un moment important pentru mine. Încă nu terminasem clasa a V-a şi am mers la râul Teleajen să ne scăldăm. Eram cu alţi doi colegi şi venind de la apă - casa noastră e în câmp, nu este legată de sat - am văzut poştalionul ieşind de pe poartă. „Aoleu, măi băieţi, zic, ăsta-i unchiul meu, Stareţul de la Cheia, a venit să mă ia!" Şi aşa a fost. Iese pe poartă şi ne întâlnim: „Sărut mâna, sărut mâna". „Ei, vii?". „Da". N-am stat pe gânduri o clipă.

- Care era numele de botez al Sfinţiei Voastre?

- Gheorghe. Şi ne-am întâlnit, i‑am sărutat mâna. „Hai, mergi?". „Da, merg". M-am întors şi m-am dus în casă, m-am îmbrăcat şi eu ca omul, şi m-am aşezat lângă dânsul, în poştalion şi am plecat la Cheia. Ce ştiam, eram copil! Ha­bar n-aveam ce e treaba asta, ce e mânăstirea... Dar, s-a prins. După încă vreo două săptămâni a început să îmi arate: fă asta, fă asta, şi-mi arăta ce să fac. După vreo două săptămâni moşul, Stareţul, pleacă la vale cu poştalionul. Nu erau maşini, nu era alt mijloc; era căruţa mânăstirii, pe care o folosea, şi cu leagăn ca să nu zdruncine. Şi m-a luat la Izvoarele unde era metocul mânăstirii: „Dacă vrei, te duci acasă şi vii mâine dimi­neaţă. Te duci?" „Mă duc". M-am dus aca­să, bucurie pe toţi că mă văd, şi am stat o noapte. A doua zi, trebuia să mă duc, m‑aştepta moşul. Din casă intru printr-o grădină ca să ies şi-am început să plâng: plecam de acasă.

- De dorul casei?

- Păi da, plecam din casa părintească. Şi nu ştiam ce viitor o să am. Parcă am fost sortit pentru treaba asta.

- Părinte Grigorie, cum credeţi că tre­buie să ajungă un om la mânăstire? Am văzut că Sfinţia Voastră aţi ajuns de copil. Care trebuie să fie hotărârea unui om când păşeşte spre mânăstire?

- Dragă, aici e altă treabă. Când se în­tâm­plă cum a fost cu mine e una, dar pe par­cursul vieţii cuiva, se hotăreşte altfel. De exem­plu, ajunge la majorat. N-a contractat o că­sătorie şi atunci e în cumpănă: ce să facă? Sunt persoane care se gândesc la treaba asta şi atunci caută mânăstirea. Unde se prinde, se prinde, unde nu, nu.

- Trebuie să fie o hotărâre foarte puter­nică sau e bine să dai ascultare şi unui imbold aşa, lăuntric?

- Poate, hotărârea aşa puternică se for­­mează pe parcurs. Pentru că necunos­când regimul, necunoscând atmo­sfe­ra, oamenii, sigur că nu oricare se li­­peş­te ime­diat. Eu am fost ca şi „copilul mânăstirii" şi niciodată n-am zis: „Nu mai vreau".

- Nu v-aţi simţit nici­odată în plus în mânăstire?

- Nu, din contră, eram omul casei.

- La vârsta aceea parti­cipaţi la slujbe?

- Sigur.

- Ce program aveaţi?

- Aveam programul de gospodărie care era al casei permanent şi nu lipseam de la biserică. Eram la strană unde urmăream şi eu acolo ce se zicea, ce se cânta.

- Înţelegeaţi?

- Păi trebuia să înţeleg. Aveam un părin­te diacon acolo care avea o voce foarte bună – şi de la care am învăţat eu muzica psaltică.

- V-aţi păstrat încă vocea şi la vârsta aceasta...

- Da, sigur. Şi la strană cântam. Dam şi eu drumul la voce, dar părinţii îmi spuneau: „mai încet, mai încet, că ne întreci pe noi!". Că vocea lucra, ştii.

- Unde vă spovedeaţi în mânăstire? La „moşul"?

- Nu, aveam un alt bătrân care era fostul ucenic al Stareţului, un bătrân...

- Om aspru şi el sau avea grijă de Sfinţia Voastră că eraţi copilaş?

- Era bun duhovnic. Era un duhovnic foarte bun!

- Certăreţ?

- Oh, duhovnicul nu mă certa. El îşi făcea datoria şi era foarte blajin. „Moşul" meu era mai aspru. Ei, câteodată mai fă­ceam şi eu ceva, „Moşul" îmi spunea atunci răspicat: „ei, ce ai, nu te‑astâmperi?"

- Părinte Grigorie, nu duceaţi niciodată dorul de prietenii de acasă?

- Nu, nici vorbă. După o altă lună de zile, iar m-a luat; fiind „moşul" un foarte bun psiholog, şi-a dat seama că să mă rupă dintr-o dată de familie, nu era un lucru uşor. Nu mi-am dat seama că „moşul" avea în gând acest lucru, să nu forţeze lucrurile, şi asta a fost foarte bine.

- Mai erau copii în mânăstire? Ti­neri?

- Nu mai erau. După un an de zile a venit părintele Macarie. Nu prea erau tineri.

- A trecut timpul, aţi lăsat şcoala deoparte?

- Şcoala am terminat-o, şcoala primară, regimul de mânăstire începând de la 1928 până la 1936, am făcut în mânăstire toate ascultările. Am învăţat repede să gătesc, să spăl, să ţin curăţenia casei.

- Ăsta era un lucru elementar pentru un călugăr.

- Da, pentru „moşul" eram o binecu­vân­tare că n-avea nevoie să mai aducă pe cineva, toate le făceam eu. Până şi vaca pe care o aveam acolo, mă duceam şi o mul­geam. Şi veneam cu laptele. Ştiam să bat putineiul, să scot untul. Făceam totul cu plăcere.

Părintele Grigorie a trecut prin închisorile comuniste

- Dragă, în '58-'59 eu am plecat „la plimbare". M-a ridicat Securitatea şi am făcut puşcărie 5 ani de zile. După 5 ani de zile am revenit. Patriarhul Iustinian, cu mâinile ridicate mi-a spus: „Bine ai venit, măi băiete!". Eram emoţionat de primire. M-a primit excepţional. La Catedrala Patriarhiei numai pe mine şi pe Benedict Ghiuş ne-a reprimit. A făcut nu ştiu câte „Cereri" la Departamentul Cultelor, ca să ne confirme ca ieromonahi. Şi în sfârşit, a dat Dumnezeu, şi ne-a confirmat. Patriar­hul ieşise la plimbare în parc: „Băbuş..." – eu mergeam la vecernie seara – „trebuie să vă duceţi la Departamentul Cultelor". „Da, Preafericirea Voastră, zic, mâine ne-am hotărât să ne ducem". Ne-am dus la Departamentul Cultelor, unde era şef Dogaru; foarte preţios, plin de el, îl ştiam de la Patriarhie, de la Palat. Dar de data asta era aşa: încruntat şi băţos. Benedict Ghiuş colo, eu dincoace pe scaun: „Ce vă sfătuiesc?! Să uitaţi!". Adică condamnări de ani şi ani de zile de puşcărie, trebuia să uităm.

- Să uitaţi aceste condamnări...

- Da... am uitat şi gata. Bun. O dată. A doua: „Când vă adunaţi, când sunteţi îm­preună să fie şi al treilea"... Sistem comu­nist, dragă. În sinea mea am râs. „Ce naivitate şi prostie", m-am gândit. Bun. Am terminat. Benedict Ghiuş avea harul vorbirii, a vorbit şi i-am mulţumit şi eu. Am plecat. De aici am venit la treburile mele.

- Dar de unde v-a ridicat securitatea? De de la biblioteca Antim?

- Nu, de acasă. De la chilie, de la Pa­triar­hie. Păi să vezi că...eu am fost ultimul. Într-o seară oarecare a venit şi l-a luat pe Anania.

- Bartolomeu?...

- Da, mitropolitul de acum de la Cluj. După 10 minute l-a ridicat şi pe arhi­man­dritul Benedict Ghiuş, care, trebuie să mă crezi, a fost o figură rară, rară... Un om excepţional, din toate punctele de vedere. Cu studii frumoase. Mă rog, era căutat de lume să asculte cuvântul lui.

- Vă era teamă să nu ajungă securitatea şi la bibliotecă?

- Păi de ce?! Nu era nevoie, era cineva acolo de care mă temeam eu, că mă spune, mă pârăşte. Era secretară de organizaţie de bază pentru muncitorii de la Tipografie; era unul Dănescu, membru de partid – şi erau destui să spună: „Uite ce a făcut Băbuş". Era deajuns. Şi poate mă arestau din nou. Aveam motive să mă tem. Eram în ´65 când am preluat biblioteca de la mânăstirea Antim.

- Garanta Patriarhul Iustinian pentru dumneavoastră?

- Dragă, aici a fost salvarea noastră...Personal, din închisoare, îmi făceam soco­teala, – pentru că ştiam că nu putem reveni la posturile noastre – şi m-am gândit: măcar cântăreţ la o biserică, să fiu şi eu slu­jitor acolo. Când am venit, Patriarhul Iustinian, cu mâinile ridicate: „Bine ai ve­nit, măi băiete!". Eram bărbierit, numai mustaţă mai aveam.

- Şi n-aţi mai avut probleme după aceea cu securitatea?

- Nu. Pe alţii am mai auzit că i-a mai sâcâit, i-a mai întrebat, i-a mai urmărit...Chiar mulţi au mai fost urmăriţi. Probabil, cei care au fost mai activi în treburile politice. Am fost luaţi aşa, la grămadă...

(Revista Lumea Monahilor, anul I, nr. 3, septembrie 2007)

Comments   
  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#1 Livia » 01-04-2014 05:00

Să-i fie odihna veşnică binecuvântată în veci de veci!

Livia

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii