Voi povesti un mic episod al cărui unic martor am fost eu și care cred că este concludent. Mă găseam într-o dimineață cu Bujoiu în birou. A intrat un maior în uniformă, s-a recomandat inspector al ministerului de interne și ne-a întrebat: ”Care este inginerul Bujoiu?”
Când Bujoiu s-a ridicat în picioare și a răspuns ”Eu”, maiorul a continuat: ”În calitatea de șef al biroului tehnic, te întreb pe dumneata: Câte cazuri de sabotaj ai avut în subteran sau la suprafață de la începutul anului 1952?”
Răspunsul: ”Domnule maior, ați greșit biroul. Întrebarea dumneavoastră trebuie adresată ofițerului politic care se ocupă cu asemenea cazuri, dacă s-ar ivi în colonie.” ”Eu pe dumneata te întreb”, a insistat, mai mieros, maiorul. ”Răspunsul meu - a replicat inginerul Bujoiu - este să ieșiți afară din birou, dacă nu, voi ieși eu.” Și maiorul, fără să pronunțe vreo amenințare, a părăsit biroul. (...)
Inginerul Ioan Bujoiu a rămas în amintirea mea ca un om demn, însetat după adevăr și dreptate, bun organizator și, mai presus de toate, un bun român. Probabil că originea macedoneană a familiei lui își spunea cuvântul. După eliberarea mea din detenție l-am întâlnit prin intermediul lui Nicușor Tanoviceanu, pe Bani Ghica, fostul ginere al inginerului Bujoiu, pasionat rugbist în tinerețe, iar astăzi membru marcant al Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat. Am rămas impresionat de dragostea și admirația cu care acest om, urmaș de domnitor, vorbea de ”Buju”, fostul lui socru. A spune că am rămas recunoscător inginerului Bujoiu pentru echilibrul pe care prezența sa l-a creat în colonia penitenciară Baia-Sprie poate că este prea puțin. Am simțit în sufletul lui disponibilitatea sacrificiului pentru țară și pentru neam. Jertfă care i-a fost primită la Văcărești, în 1956.
(Nicolae Goga - Triunghiul morții. Amintiri din Baia-Sprie 1950-1952, Ed. Marineasa, Timișoara, 1995, pp. 27, 93)
