vezi galerie foto (17 foto)
Ioan Ianolide
"Rog pe toți oamenii să ia aminte la chemarea vremii. Cine crede trebuie să trăiască creștinește. Cine vrea veșnicia trebuie să înceapă acum."
  • 27 Ianuarie 1919
  • Dobrotești, Teleorman
  • student
  • 23 ani
  • Jilava, Piteşti, Târgu Ocna, Galați, Caransebeş, Văcărești, Gherla, Aiud
  • 05 Februarie 1986
  • Mănăstirea Cernica
    • Deținutul Profet
    • Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă
    • Testamentul unui nebun

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Până în anul 1958 au trecut zile de uriaşă suferinţă, singurătate, foamete, izolare, boală şi moarte, dar au fost şi supravieţuitori. O parte din foştii deţinuţi politici din Târgu-Ocna erau încă în temniţe, cei ce avuseseră condamnări sub zece ani fuseseră eliberaţi.

Situaţia politică internaţională era confuză şi oferea putere nestingherită în ţara noastră pentru comunişti. Nici o forţă nu apăruse după război care să se opună revoluţiei marxist-leniniste, nici o idee nu avea şanse să înlocuiască ideologia materialistă, nici o personalitate nu era pe măsura vremurilor.

Veacul părea strivit de ideologia, revoluţia şi puterea armată sovietică.

***

Într-o seară din toamna lui 1958 au căzut zăvoarele şi am fost scos afară cu bocceluţa de zdrenţe ce-mi mai rămăseseră. În cursul nopţii am fost urcat într-o dubă-auto în care erau făcute opt mici carcere unde abia puteai să te strângi. Şi duba a pornit. Duba –auto este simbolul teroarei dar şi al ipocriziei, căci deşi are ferestre ele nu există, ci sunt geamuri false puse pentru a minţi ochii din afară. Unde ne duc? Ce vor? Am bătut în perete şi prin morse am aflat că mai sunt şi alţi prieteni, toţi foşti deţinuţi în Târgu-Ocna. Ce vor de la noi? Reeducarea din Piteşti se terminase dar perspectiva ei încă ne îngrozea. Fie voia Domnului!

La un moment dat duba s-a oprit în drum. Ne-au scos pe rând afară pentru necesităţi. Eram în câmp deschis şi în faţă aveam masivul Munţilor Făgăraş. Fiorii libertăţii, ai contactului cu natura, ai aerului proaspăt se încrucişau în sufletele noastre cu groaza, incertitudinea şi foamea. O tristeţe profundă viermuia în fiecare fibră a fiinţei. Am înţeles că luasem drumul spre Bucureşti şi în zori am fost debarcaţi la Securitate.

Cu pătura în cap am fost duşi fiecare într-o celulă în Securitatea din Calea Rahovei. Celula nu avea fereastră în afară, ci în coridor. Era în zori de zi şi imediat am fost condus într-un birou unde m-a întâmpinat plin de curiozitate un copilandru spelb, cu ochelari, pipernicit, cu grad de locotenent major. Se pare că-l chema Cenuşe. Cu toate că s-a purtat brutal şi impertinent, am simţit la el şi o sfială:

- Aici eşti la Securitate, mi-a zis. De când eşti arestat?

- Din 1941!

- Eşti bolnav?

- Sunt!

- Oi fi tu bolnav, dar de rele nu te laşi! Prin ce penitenciare ai trecut?

- Jilava, Piteşti, Târgu-Ocna, Caransebeş, Galaţi, Aiud.

- Pe unde ai trecut ai făcut victime. Ai băgat oamenii în puşcărie!

- Nu ştiu să fi suferit cineva din cauza mea.

- Îl cunoşti pe C.V. [Constantin Voicescu]?

- Da.

- Dar pe N.F.?

- Şi pe el.

- Unde i-ai cunoscut?

- La Târgu-Ocna.

- Şi cum v-aţi organizat acolo?- !- Nu răspunzi? Avem noi metode să te facem să vorbeşti! Banditule, ai vrut să răstorni Republica!

Eram de-a dreptul uimit de prăpăstiile ce le debita. Mă întrebam unde vrea să ajungă.

- Hei, nu răspunzi? s-a răţoit el din nou. Am pus degetul pe rană! Credeai că n-o să aflăm? Ai să dai socoteală! Îi am aici arestaţi pe toţi bandiţii din Târgu-Ocna. Păcat de copilaşii pe care i-au făcut şi de familiile lor! Tu îi porţi pe conştiinţă!

- Domnule… este prea mult, prea neadevărat ca să nu fiu uluit. Îmi aruncaţi în faţă acuzaţii care nu au nici un temei şi sunt sigur că nici dumneavoastră nu credeţi în ele!

- Auzi, bă, al dracului, mă face mincinos! Ei, lasă că am să-ţi dovedesc eu cine-mi eşti!

***

Am fost anchetat de multe ori. Am fost bătut, batjocorit, umilit. Cu cât aflam mai bine ce monstruozitate juridică vor să însceneze, cu atât mă încrâncenam mai dârz să nu mă las târât în ea. Totul era minciună sfruntată, invenţie pură, fals juridic. Capetele de acuzare erau două: că am organizat o bandă de legionari în Târgu-Ocna, cu planuri secrete contrarevoluţionare; că am dispus ca cei ce se eliberează să menţină organizaţia, să coopteze şi pe alţii şi să realizeze contrarevoluţia. Cum ajunseseră ei să mă taxeze pe mine drept şef de bandă legionară? Îi anchetaseră şi îi torturaseră pe cei arestaţi acum să spună cine i-a organizat şi cine era şeful în Târgu-Ocna.

- Nu era nici un şef, au spus ei.

- Dacă nu era nici un şef, atunci cine avea mai multă autoritate asupra voastră?

Oamenii, convinşi că nu fac nici un rău, au spus:

- Era acolo un deţinut de mare autoritate: Valeriu Gafencu.

- Lasă-l pe ăsta, că a murit. Altul!

- Mai era Ioan Ianolide, au zis ei.

- Dar poeziile astea cine le-a făcut?

- Unele sunt făcute de Valeriu Gafencu, altele de Radu Gyr şi câteva de C.D..

Valeriu murise, Radu Gyr era implicat într-o altă înscenare la fel de „reală” ca toate procesele acelei perioade. Deci l-au adus pe C.D.. Întâi l-au acuzat că a făcut poezii „duşmănoase”, cum ar fi aceea în care duhul lui Lenin se plimbă peste ţara întemniţată, mulţumit de baia de suferinţă şi sânge în care a scăldat-o. Apoi l-au întrebat:

- Cunoşti poeziile lui Valeriu?

- Pe câteva.

- Dar pe I.I. îl cunoşti?

- Da.

- Spune-ne ce ştii despre el!

- Ştie el despre el. Nu vorbesc decât despre mine.

Întrucât toţi noii arestaţi aveau cam aceeaşi ţinută spirituală, securiştii s-au gândit să mă facă pe mine şef de lot.

- Domnilor, le-am spus eu, tot ce faceţi este respingător. Aveţi în faţă un om pe care ar trebui să-l respectaţi cel puţin pentru imensa lui suferinţă! Vă avertizez că nu mă voi lăsa câtuşi de puţin antrenat în această înscenare.

Nici eu şi nici oamenii de care-mi vorbiţi nu suntem vinovaţi cu nimic. În primul rând ţin să vă spun că, datorită unor procese sufleteşti de care nu sunt dator să vă dau socoteală, eu nu mă găsesc pe poziţie legionară. În al doilea rând mulţi din cei arestaţi nici nu au fost legionari. Deci nu poate fi vorba de o acţiune legionară! Iar faptele de care vorbiţi sunt născociri şi răstălmăciri care nu pot fi incriminate politic. Am suferit o viaţă cumplită, am trăit pe margine de mormânt şi singura noastră grijă a fost aceea a mântuirii şi, poate, a supravieţuirii.

- Nu vă ajutaţi între voi?

- Era un ajutor omenesc al unor oameni nefericiţi şi, în plus, era permis de administraţie.

- Lasă, bă, că nu ne duci tu pe noi! Trebuia să-i îngrijiţi pe ăia de la camera 4, dar de ce aţi organizat colecte? De ce împărţeaţi din mâncarea voastră? De ce aţi dat altor bandiţi medicamente şi streptomicină?

- Este dureros să aud că putem fi acuzaţi de organizare antirevoluţionară fiindcă am împărţit între noi, după necesităţi, zdrenţele şi lăturile! Comuniştii care-au fost în Târgu-Ocna se bucurau de drepturi umane şi primeau „ajutorul roşu”!

- Bă, să nu te atingi de memoria eroilor noştri, că te ia mama dracului! Noi nu suntem proşti şi nu vom repeta greşelile trecutului!

- Domnilor, dumneavoastră nu judecaţi după lege, ci după bunul plac şi aveţi două măsuri, nu una.

- Avem atâtea câte ne place nouă. Noi nu împărţim puterea cu nimeni. Nu dăm socoteală nimănui. Poporul şi clasa muncitoare sunt atotputernice.

Am zâmbit amar şi ei au văzut. Căci de acum mă anchetau mai mulţi.

- Dar cu streptomicina? Ştim că l-ai botezat pe W. [Richard Wurmbrand]. Nici asta nu e organizare?

Dacă ei minţeau înscenând, eu mi-am luat dreptul de a nu recunoaşte nimic.

- Nu ştiu despre ce vorbiţi, am zis eu, de altfel nici nu înţeleg cum poate fi organizare politică un botez, şi încă botezul unui evreu!

L-aţi făcut şi pe el legionar?

- Nu vrei să recunoşti nimic! Binee!… Să trecem peste asta. Lui W. i-am pregătit o companie mai aleasă. Nu ne scapă nici împuţitul ăsta de trădător!

Mai târziu am aflat că W. fusese arestat şi considerându-se că e prea puţin verosimil ca într-o organizaţie antisemită să fie şi un evreu, l-au înglobat într-un grup de acuzaţi de sectanţi religioşi şi l-au condamnat.

Întrebările au continuat la fel de prosteşti şi neverosimile.

- Bă, tu ai dat ordin să se facă popi X şi Y şi Z?

Nici nu ştiam acest lucru, dar m-am bucurat în sine-mi.

- N-am ordonat nimănui nimic, dar nimic, am răspuns, cu atât mai puţin să se facă preoţi! Ei ştiu ce au făcut. Dar nu înţeleg ce legătură ar fi între preoţie şi organizaţia legionară de care tot vorbiţi.

- Bă, ori popi, ori legionari, tot un drac! Şi unii şi alţii sunteţi contra revoluţiei noastre. Dar vom trece cu tăvălugul peste voi. Nu ne oprim decât în America!

- Domnilor, le-am zis eu, planul religios nu se identifică cu cel politic! Şi dacă este interzisă orice organizaţie politică necomunistă, Republica recunoaşte legalitatea Bisericii şi tolerează institutele teologice.

- Revoluţia noastră este ştiinţifică şi s-au luat toate măsurile de înmormântare publică şi fastuoasă a Bisericii! Mai avem nevoie de ea pentru o vreme, şi-i venim noi de hac! Biserica voastră este la discreţia noastră. Degeaba vă mai consideraţi creştini, că tot Sinodul vostru a trecut de partea revoluţiei. Ei vă afurisesc, bă, ei, înţelegi tu?

- Ar fi cu mult mai înţelept să căutaţi a înţelege ce este creştinismul şi morala creştină, spun eu, v-ar fi de folos.

- Nu ne trebuie misticismul vostru obscurantist! Şi ţi-am mai spus că noi nu împărţim puterea cu nimeni. Toată puterea se strânge în mâinile noastre. Nimeni şi nimic nu ne scapă.Iar am zâmbit. Ei au continuat:

- Poate te gândeşti că vin americanii? Avem noi grijă să nu vină! Ne-am trimis noi emisarii noştri să-i împiedice să vină. Revoluţia nu mai are adversar. China este şi ea de partea noastră şi când vom da drumul la un miliard de chinezi, invadăm lumea!

Apoi au reluat brusc:

- Hei, ce zici, principiile alea sunt ale tale ori ale lui Valeriu?

Am tăcut. Deci ştiau şi de ele.

- Le ştii?

- Nu le ştiu, le-am răspuns sec.

- Minţi! Bă, tu eşti un prost! De fapt voi aţi gândit acolo şi aţi văzut că nu mai merge cum a fost şi aţi cârmit-o pe alte idei!

- Ideile mele sunt ale lui Iisus Hristos, zic eu.

- Îţi vom dovedi că sunt legionare, zic ei.

- Dar cum puteţi să le numiţi legionare când spuneţi singuri că ideile legionare nu mai sunt actuale?

- Teologii tăi îţi vor dovedi că nu sunt idei creştine, ci legionare.

Teologii? Care teologi? Mă gândeam la o confruntare cu Patriarhia dar de fapt anchetatorii se refereau la trei oameni care făcuseră Teologia în scurtul interval de libertate şi care sub imperiul gârbaciului declaraseră legionare cele mai autentice principii creştine. Nu puteam să reacţionez decât încăpăţânându-mă să nu recunosc o astfel de inepţie. Ştiam bine ce urmăresc. Am auzit atunci lucruri care ar stârni râsul dacă n-ar fi tragice. Astfel mi-a fost dat să aflu că: o nuntă poate fi considerată „adunare legionară contrarevoluţionară”; un cadou făcut la botez ar putea fi „ajutor legionar” organizat în scopuri antistatale; un pelerinaj la mănăstire este „marş legionar de antrenament” în scopul cuceririi puterii politice; o vizită la un prieten înseamnă „oficiu de curieri subversivi”; o felicitare ilustrată de sărbători este un „cod cifrat” prin care se menţine legătura între membrii organizaţiei ilegale; un cântec de dragoste este „imn subversiv” dacă-l cântă un legionar; „Doamne, ajută!”, salutul nostru strămoşesc, este salut legionar; relaţiile de prietenie între familii sunt „activităţi duşmănoase”; participările la slujbele bisericeşti sunt „congrese” cu jurăminte şi iniţiative contrarevoluţionare; o fată care se îndrăgosteşte de un fost deţinut devine legionară şi este vârâtă în proces; credinţa însăşi este legionară, prin urmare trebuie condamnată de lege.

S-a ajuns până acolo încât un prieten care a dat altuia aflat în nevoie un tub de 1 leu cu polivitamine a fost acuzat de „organizare de ajutor reciproc cu scopuri duşmănoase”! Totul era cusut cu aţă roşie. Nu existase nici o intenţie, nici o mişcare, nici o urmă de activitate politică, nici legionară, nici contrarevoluţionară, de nici un fel, căci era o inepţie să gândeşti la aşa ceva în Târgu-Ocna ori în Republica Populară Română a anului 1958, când eram pradă sigură şi de durată a comunismului. Dar din nimic au organizat un proces în toată legea, cu tot tabietul de mascaradă juridică.

La sfârşitul anchetei eram tare prăpădit. M-au trimis pentru puţină refacere la spitalul Văcăreşti. Aici m-au îngrijit doi medici români cărora le mulţumesc şi m-a chinuit un tânăr doctor evreu fără să aibă nici o justificare legală, medicală sau morală pentru tratamentul la care m-a supus.

Când am fost dus la proces, la Tribunalul Militar, eram susţinut de un temnicer. În sală se aflau familiile noastre. Am trecut pe lângă mama şi tata, pe care abia i-am recunoscut, atât de mult se schimbaseră şi îmbătrâniseră.

Văzându-mă, mama nu şi-a dat seama cine sunt şi a exclamat:

- Dar ăsta săracu, al cui o fi?!

Eram deci atât de schilod, de slut, de prăpădit încât nici propria mea mamă nu m-a recunoscut. E ştiut simţul acela acuns al mamelor de a-şi descoperi copiii şi dacă el nu s-a trezit în mama, care era o femeie cu mari resurse sufletşti şi intelectuale, înseamnă că chiar devenisem alt om. Mama mea nu m-a recunoscut. Atât eram de desfigurat!Tribunalul era întocmit din ofiţeri, judecători, un procuror-ofiţer şi avocaţi care s-au cam deghizat în acuzatori. Martorii acuzării au fost părinţii şi soţiile acuzaţilor. Securiştii dirijau procesul. Toată asistenţa era intimidată.

Am apărat cauza tuturor. Când am luat ultima oară cuvântul am spus:

- Nimeni dintre acuzaţi nu este vinovat! Lăsaţi oamenii să meargă la familiile lor!

Pedepsele au curs masiv de la M.S.V. (muncă silnică pe viaţă) la 15 ani. Numai unul care acceptase rolul de delator şi acuzator a primit sub 15 ani. Pe acelaşi calapod au fost înscenate sute de procese cu zeci de mii de condamnaţi, mulţi dintre ei la moarte. Aceştia din urmă au fost ţinuţi în lanţuri aproape un an de zile în aşteptarea executării, zilnic fiind terorizaţi, batjocoriţi şi murdăriţi. În cele din urmă „umanismul” şi-a spus cuvântul şi li s-a acordat dreptul să trăiască toată viaţa în muncă silnică. Tot atunci a fost condamnat un grup de distinşi călugări şi de intelectuali creştini din Bucureşti care se făceau vinovaţi de „misticism”.

Temniţele gemeau. Oamenii erau epuizaţi. Nici o speranţă nu se întrezărea la orizont. Ceream cu mai multă stăruinţă mila lui Dumnezeu pentru noi şi lume.

Începuse deja prigoana prevestită de Valeriu pe patul de suferinţă, când trecea de la moarte la viaţă prin Iisus Hristos.

(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 194-207)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori