M-am născut român şi trăind în atmosfera religioasă autohtonă, cu slujbele bisericeşti şi tradiţiile obşteşti ale poporului (colinde, irozi, pomeni, denii, Rusalii, mucenici), cu bunici credincioşi şi o mamă evlavioasă, s-au format în mine sentimentul şi convingerea că Iisus este prezent pretutindeni, că atât în Altar cât şi în suflete oamenii se întâlnesc cu El, că El pluteşte în văzduh cu toţi Îngerii Lui, ajutându-ne să ne sfinţim şi să ne mântuim.
Relaţia cu Iisus era naturală, familiară şi permanentă, viaţa fiind inimaginabilă fără El. Mi se părea că aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi necontenit. Dumnezeu dădea plinătate sufletului meu. El răspundea necesităţii de curăţie, desăvârşire şi ideal din mine.
Nu am avut o educaţie religioasă şi cu atât mai puţin o instrucţie teologică, ba chiar creştinii şi preoţii pe care i-am cunoscut atunci, cu mici excepţii, puteau deruta şi pe un convins credincios. Pe mine însă nu m-a tulburat nimic, ci mai vârtos am tins spre sfinţenia pe care o simţeam plutind pretutindeni şi care încălzea sufletul meu de copil şi de tânăr. Atmosfera spirituală în care am trăit pruncia a fost eficace în religiozitatea mea de o viaţă întreagă, căci nu instrucţia este esenţială, ci trăirea cu Dumnezeu împreună.
Îmi dau seama că pe atunci chipul lui Iisus era confuz în mintea mea din punct de vedere intelectual, dar intens şi greu în trăire lăuntrică. El era bucurie, era tot ce poate fi frumos, bun şi adevărat şi cuprindea toate năzuinţele mele.
Deci până la majorat am fost un creştin tradiţionalist dar viu, Iisus fiind taina şi izvorul vieţii mele.
Dar Dumnezeu nu voia să mă opresc aici. El voia să-L descopăr pe Iisus duhovniceşte. Aşa se face că la 21 de ani am intrat în temniţă.
(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, p. 28)
