vezi galerie foto (4 foto)
Ioan Ilioiu
"Doar credinţa în Dumnezeu şi iubirea de ţară m-au ţinut în viaţă."
  • 24 Noiembrie 1929
  • Sâmbăta de Sus, Brașov
  • 10 ani
  • Sibiu, Aiud, Codlea
  • 31 Octombrie 2012

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Când l-am revăzut după o perioadă mai lungă, am fost avertizată înainte de-a trece pragul: „Nu mai prea vede şi nici aude. Nu mai comunică... Parcă s-a întors la programul din închisoare: se roagă şi stă aşa, în tăcere...”. Ana Ilioiu rememora suferinţele din puşcărie ale soţului - ultimul supravieţuitor al grupului de rezistenţă din munţii Făgăraş. Fostul deţinut ne ignora senin, dintr-un colţ de canapea al bucătăriei modeste de bloc. Pe muşamaua roasă de pe masă - pâine cu margarină şi câteva murături învechite. Ion Ilioiu privea peste noi, clipea rar.

Când am pomenit numele colegilor de luptă, un zâmbet i-a fluturat peste chip: „Andrei Haşu... Ghiţă Haşu... băieţii...” „Ne auziţi? Vă amintiţi de cei din munţi?” am întrebat. Mi-a găsit mâna şi a strâns ferm: „Sigur, îmi amintesc.” Am povestit despre fotografiile înrămate de pe pereţi, iar în final am îndrăznit să întreb dacă îi pot face o poză. S-a îndreptat de umeri şi a zâmbit. Bliţul era greu de suportat pentru că reflectoarele Securităţii îi distruseseră vederea.

Tăcerea lui electriza. Se retrăsese din lume. La fel l-am regăsit câteva luni mai târziu, apoi încă o dată, în toamnă. Calm şi senin. Suferea de un Parkinson atipic - fără tremurul clasic, dar la fel de devastator. Apoi, dintr-o dată, starea lui s-a schimbat în rău. Era mai mult dincolo decât aici. Ultima întâlnire a fost ca un rămas bun. Mi-a reţinut mâna mai mult decât în alte dăţi, şoptind agitat „partizanii libertăţii”. 

Peste numai o săptămână şi ceva, asistam la înmormântare.

A fugit în munţi la 18 ani

Ion Ilioiu s-a alăturat grupului de luptători din Munţii Făgăraş când era la liceu. Era între elevii fruntaşi de la Radu Negru – unul din cele 25 licee de elită ale României în acea vreme. Valul de arestări din 1948 a decimat corpul profesoral şi elevii – suspectaţi de simpatii legionare. Ion Ilioiu, fiu de ţăran din Sâmbăta de Sus, a fugit de acasă înainte să fie ridicat de Securitate. Avea 18 ani şi făcea parte din Frăţia de Cruce – organizaţie de tineret a Mişcării Legionare. Nu era acuzat de crime sau încălcare a legii, dar era bănuit că, alături de alţii, ar putea ameninţa instalarea comunismului. În anii anii '30-'40, când liderii Mişcării comiteau crime, Ion Ilioiu şi colegii lui de rezistenţă, erau copii de grădiniţă. Nu e limpede ce au aflat mai târziu despre istoria grupării cu care simpatizau. Nu participaseră la vreun act ilegal şi nu aveau cazier. Prieteniile strânse cu saşi, unguri, evrei şi ţigani din zona Făgăraşului le-au salvat nu de puţine ori viaţa în perioada luptei în munţi - nu pot fi bănuţi de antisemitism ori xenofobie.

Ion Ilioiu s-a ascuns singur o vreme, apoi a aflat de alţi tineri făgărăşeni pe care îi ştia din copilărie şi care erau căutaţi pentru arestare: fii de „chiaburi”, membri ai partidelor istorice PNŢ ori PNL, studenţi sau colegi de Frăţie. Au început să se întâlnească noaptea, pe câmp, între sate.

Întâlnirile începeau şi se încheiau cu o rugăciune – consemnează anchetele Securităţii, care îşi racola primii informatori.

„Vorbeam despre Biserică şi despre Dumnezeu, despre conduita omului în societate, despre proprietate individuală, despre familie, despre armată şi despre monarhie. Citisem literatură antisovietică din care ştiam ce se întâmplase în URSS cu Biserica, familia şi proprietatea şi eram îngrijoraţi. Ura mea faţă de regim creştea în măsura în care vedeam că se accentuează îngrădirea tatălui meu, care era considerat chiabur. Eram împotriva sistemului de organizare socială, nu am făcut politică de nici un fel” - avea să declare Securităţii în 1956, Victor Metea, unul din membrii grupului condus de Ion Gavrilă Ogoranu. Fiecare luptător are motivaţia lui.

În primăvara anului 1950, cei 12 tineri căutaţi de Securitate au decis să fugă în munţi, aşteptând un moment favorabil răsturnării regimului. Ştiau că în România există şi alte grupări de rezistenţă şi sperau că americanii nu vor accepta ca ţările din Europa răsăriteană să rămână sub dominaţie sovietică. Din când în când, treceau pe acasă, aflând că sute de oameni sunt dispuşi să îi sprijine. Mulţi au făcut-o, cu preţul unor ani grei de puşcărie sau a condamnării la moarte.

Începutul luptei

Primele arestări au avut loc în toamna anului 1950. În luna noiembrie, câţiva tineri care se pregăteau să plece şi ei în munţi au fost arestaţi. După torturi sinistre, povestite de puţinii supravieţuitori, au fost obţinute numele partizanilor şi vagi informaţii despre activitatea lor.

Arestaţii din noiembrie '50 au primit mandate de reţinere abia după primul an de anchete. În final, au fost condamnaţi – cei mai mulţi la moarte. Declaraţiile lor au fost folosite pentru a-i condamna în contumacie pe cei din munţi – despre care Securitatea nu ştia mai nimic.

Un raport al Securităţii din decembrie 1950 acuză sprijinul pe care localnicii îl dau partizanilor: „localnicii sunt simpatizanţi ai bandiţilor. Există şi mulţi emigranţi întorşi din SUA, îmbogăţiţi de pe urma unor speculaţii specifice regimului capitalist, care şi-au mărit gospodăriile înmulţind numărul chiaburilor. Din această cauză, emisiunile radiofonice ale Vocii Americii şi Londra au mulţi ascultători, iar psihoza viitorului război cu victoria lagărului imperialist, aşa cum trâmbiţează susmenţionatele posturi, au creat un teren prielnic.”1

Din acţiunile miliţiei locale împotriva partizanilor „anchetatorul nu mai înţelege nimic şi dispune să se afle la ce acte banditeşti s-au dedat bandiţii, iar dacă nu s-au dedat, de ce”.

Probele împotriva „bandiţilor”

Probe ale presupuselor jafuri nu apar la dosarul primelor condamnări – era vremea în care făgărăşenii îi ajutau fără teamă. În anchete ulterioare, partizanii aveau să explice cum decurgeau închipuitele furturi la stâne, care au intervenit mai târziu: „am furat prin înţelegere cu ciobanul, care a promis să nu ne denunţe. Nu am luat mălai, că prea avea puţin, brânza doar pe care ne-a dat-o. Ne-a arătat şi o ladă cu făină, dacă avem nevoie.”2. Unii ciobani şi martorii aveau să confirme, suportând consecinţele.

La fiecare cabană şi stână, partizanii lăsau bilet cu produsele luate, pe care proprietarul urma să îl predea la Securitate. Scop dublu: ciobanii şi cabanierii se puteau apăra, fără să atragă suspiciunea Securităţii, iar partizanii aveau siguranţa că nu li se va imputa mai mult decât au luat.

În primii ani, a funcţionat un fel de înţelegere tacită cu soldaţii în termen trimişi în munţi după ei: nici unii, nici alţii nu trăgeau. Se întâlneau întâmplător şi se ocoleau. Singurii supravieţuitori ai rezistenţei din munţii Făgăraş, Ion Gavrilă Ogoranu şi Ion Ilioiu, aveau să povestească după '90 regulile rezistenţei din munţi: nu au tras niciodată primii într-o confruntare, nu au fost violenţi cu civilii şi lăsau întotdeauna bonuri pentru bunurile ridicate. Rapoarte ale Securităţii şi declaraţii ale martorilor confirmă că aşa s-a întâmplat. Istoricul Dobrin Dobrincu, fost şef al Arhivelor Naţionale, consemnează că lupta partizanilor avea caracter creştin – erau practicanţi din copilărie, naţional – luptau pentru apărarea ţării de regimul instalat ilegal, se considerau adevărata armată română şi monarhic – nu vedeau altă cale decât răsturnarea comunismului şi reinstaurarea monarhiei. Cea mai folosită tactică de luptă era retragerea – partizanii erau puţini în comparaţie cu batalioanele de Securitate trimise pe urma lor şi aveau arme prost întreţinute.

Pe seama întregului grup, în toată perioada de luptă în munţi, Securitatea a pus „9 crime de omor şi 40 de jafuri”. Victimele erau ofiţeri de Securitate care au participat la ciocnirile armate în munţi.

Prima condamnare

În 1951, pe baza arestărilor din 1950, Tribunalul Militar al proaspătului oraş Stalin (Braşov) notează că „mai mulţi fugari s-au asociat în bandă, ceea ce poate fi dedus în special din faptul că umblă mai mult noaptea şi au arme. Având în vedere că aşa fiind, Tribunalul constată că e cazul a-i condamna”.

În 2 iulie 1951, pe casa părinţilor lui Ion Ilioiu din Sâmbăta de Sus a fost lipită întâi citaţia la proces, apoi sentinţa nr. 687 din 16 iulie 1951: 20 de ani de muncă silnică plus 7 ani de degradare civică. Pentru părinţi a început seria arestărilor şi persecuţiei, nu înainte de a fi obligaţi să plătească toate cheltuielile de judecată. Casele luptătorilor erau ocolite. Pe ascuns însă, mulţi îi sprijineau. Sentinţe similare au primit toţi cei din munţi, pentru care nu mai era cale de întoarcere. 167 de sprijinitori au fost arestaţi. Teroarea se instala în satele Ţării Făgăraşului. Numărul turnătorilor se înmulţea; paradoxal, direct proporţional, creştea şi numărul celor care se alăturau luptei împotriva regimului. Abuzurile Securităţii depăşeau limitele imaginaţiei. Dubele negre şi batalioanele de armată făceau parte din imaginea zilnică a satelor de la poalele munţilor. Arestările se făceau arbitrar, fără mandat, şi se încheiau cu diverse perioade de închisoare, fără proces şi condamnare. Rudele partizanilor, în special părinţii şi fraţii – adesea minori, erau periodic anchetaţi. Când nu erau închişi, erau bătuţi cu cruzime pe stradă, până îşi pierdeau cunoştinţa. Toate acţiunile Securităţii erau demonstrative – încercau să îi înspăimânte îndeajuns pe săteni, încât să devină informatori. Între timp, partizanii încercau să ia legătura cu alte grupări de rezistenţă din ţară şi mai ales cu Legaţia Americană – prin diverse legaţii străine, inclusiv cea a Israelului. Prietenii evrei, le-au fost de mare folos. Au reuşit, dar operaţiunile coordonate din străinătate şi paraşutarea unor sprijinitori au fost interceptate de Securitate. Detaliile operaţiunii „Fiii Patriei” sunt relatate în jurnalul istoricului Neagu Djuvara, care a participat direct la instruirea (în Franţa) a celor care aveau să fie paraşutaţi în sprijinul partizanilor făgărăşeni. Echipa a fost lichidată la scurt timp după paraşutare, în 1953.

Captură a Securităţii

După 6 ani de clandestinitate şi luptă în munţi, în august 1954, Ion Ilioiu e rănit grav într-o confruntare cu Securitatea. Avea 24 de ani. Era prima captură a unui luptător viu din 1950. Glonţul îi atinsese coloana vertebrală, perforând ficatul şi plămânul drept. Partizanul era conştient de ce îl aşteaptă şi spera să moară ca urmare a bătăilor, care au fost administrate înaintea intervenţiei medicale. A urmat operaţia de urgenţă, la Sibiu, iar de a doua zi după, anchetele. A fost fotografiat pe masa de operaţii, iar poza trimisă familiei, să recunoască cadavrul. Voiau ca cei din munţi să creadă că e mort şi să nu se teamă de informaţiile pe care le-ar putea da. În următorii 10 ani, până la eliberare, familia l-a crezut mort.

În stare critică, era bătut din nou, apoi interveneau medicii. Colonelul Gheorghe Crăciun, şeful Securităţii Braşov – viitor director al Închisorii Aiud – şi-a pierdut răbdarea în faţa refuzului de colaborare. Ion Ilioiu a fost torturat fizic şi psihic vreme de un an. Despre bătăi nu a vorbit niciodată. Le numea „torturile fizice obişnuite în orice Securitate”. Trauma psihică avea să îi marcheze însă tot restul vieţii.

„Doar credinţa în Dumnezeu şi iubirea de ţară m-au ţinut în viaţă” - avea să declare mai târziu. Se ruga să moară, pentru că nu mai putea îndura coşmarul şi încerca să le explice torţionarilor că nu concepe să îşi trădeze prietenii: „Eu sunt legat sufleteşte de cei cu care am fost în grup. Asta pentru că am trăit cu ei împreună, am suferit împreună şi am împărţit o bucată de pâine împreună”3.

Metodele de tortură la care a fost supus sunt comparabile experimentelor reeducării de la Piteşti. Hipnoza şi stările de groază induse, combinate cu bătăi atroce, înfometarea şi lipsa somnului l-au adus într-o stare de absenţă totală. Despre ele, avea să le vorbească medicilor din puşcărie, care au consemnat declaraţia.

Între timp, ultimii partizani din munţi au fost prinşi prin trădare. În vara anului 1955, Securitatea le-a întins cu o cursă, cu ajutorul unui fost sprijinitor al grupului - fost coleg de liceu cu Ion Gavrilă Ogoranu. Acesta le-a promis să intermedieze fuga în Grecia.
 
Torturile şi misticismul

Ion Ilioiu nu a putut participa la răsunătorul proces al „bandei din munţi”din 1957 din cauza stării în care fusese adus. Cu un an în urmă, fusese internat la Spitalul 9 de Psihiatrie – nu e limpede dacă pentru a fi recuperat sau ca parte a experiementului de tortură. La externare, nu putea fi pus în picioare. Conducerea închisorii era în încurcătură. E singurul partizan pentru care există documente medicale care atestă torturile la care a fost supus. O echipă de psihiatri a constatat în 1957 că suferă de „psihoză de detenţie”4. O curajoasă expertiză medicală notează urmele fizice ale rănilor provocate de gloanţe şi tratamentul necorespunzător, alături de efectele torturilor psihice. O contra-expertiză avea să conchidă că starea deţinutului se datorează „misticismului de care s-a contaminat în copilărie”, din cauza apropierii casei natale de Mănăstirea Sâmbăta de Sus, „cunoscut cuib de misticism”.

În volumul doi din „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul Grupului de Rezistenţă din Munţii Făgăraş, publică o scrisoare care i-a fost trimisă de colegul de luptă, Ion Ilioiu, în care acesta îi povesteşte ce s-a întâmplat după arestare.

„Încă a doua zi după operaţie, am fost anchetat de colonelul Crăciun. Câtă ură putea încăpea în omul acesta! Ură ce-i emana din priviri, din întrebări, din ameninţări. La început nu i-am răspuns nimic. Nici nu puteam, căci leşinam des. Am început apoi să declar, aşa cum eram înţeleşi pentru astfel de eventualitate, susţinând că nu mai aveam legătură cu nimeni, că trăiam din ce puteam fura, jefui de la ferme de stat sau cabane şi din vânat. Încercam să-i abat pe poteci false, ducându-i cât mai departe de voi. Nu mă credeau. Crăciun şi alţii se înfuriau şi ameninţau „Nu te vom lăsa să mori, banditule. Vei vedea atunci...”

Mă îngrozesc amintirile psihice. Într-o bună zi, am încăput pe mâna unui hipnotizator. Nu-mi mai dădeam seama ce-i cu mine, dar eram torturat îngrozitor – frică, spaimă, nelinişte şi excitaţie nervoasă maximă – urmate de apatie în care nu gândeam nimic. Aşa am fost anchetat un an, la Braşov.

Am fost dus apoi la Malmaison, la Bucureşti. Aici, m-am îngrozit într-una din zile când am constatat că ce gândesc eu este strigat cu voce tare şi lugubră de se auzea pe tot coridorul. Cred că aveau un aparat de înregistrat, care imprima tot ce spunea acela care îmi asculta gândul. Tu susţii că, din cauza drogurilor, totul se petrecea numai în închipuirea mea. Nu. Şi azi sunt convins că era o trăire reală. Îmi dădea, de exemplu, un nume – Olimpiu Borzea – şi îl repeta întruna cu voce lugubră, până, nemaiputând suporta, începeam să repet, strigând ca să acopăr gândul, dar vocea îl pronunţa întruna, ca un ciocan în creier. Apoi începea cu alt nume şi tot aşa, ca o maşină infernală. Mă arunca apoi în nişte coşmaruri îngrozitoare, ce le trăiam şi în somn şi cu ochii deschişi, aceleaşi şi aceleaşi. Mă vedeam cimentat cu tot trupul, nu puteam mişca nici ochii, şi un animal hidos era pe pieptul meu. Auzeam în urechi cum mi se spune: Banditule, am să te chinuiesc cât voiesc. Plângeam şi îi ceream să mă omoare, să nu mă mai chinuie. Mă rugam fierbinte lui Dumnezeu: „Ia-mă, Doamne, la Tine. Scapă-mă din iadul acesta”. O putere nevăzută, un fel de scrâşnet, îmi tulbura rugăciunea.

Patru ani m-au ţinut într-o izolare completă, singur, în celulă umedă şi întunecoasă. Scos la anchetă (poate şi în stare de hipnoză), cu lămpile îndreptate spre mine, mi-au distrus aproape complet vederea. Ura diavolească a anchetatorilor mă făcea să mă întreb dacă e coşmar sau realitate.

Am fost aruncat apoi în zarca Aiudului, ţinut tot izolat, retrăind aceleaşi coşmaruri.

Odată ieşit din izolare, în ultimii ani de detenţie, prin dragostea camarazilor, prin duioşia lor, prin rugăciune, am revenit încetul cu încetul. Apoi, după eliberare, aceiaşi dragoste, alor mei, pentru care eram un înviat din morţi, m-a repus pe linia de plutire. Intrasem în această luptă aproape un copil şi mă întorceam în lume parcă din adâncul iadului, cu povara unei experienţe îngrozitoare.

Retrăind, simt că acele coşmaruri stau la pândă, la poarta conştientului. Sufăr ca atunci, retrăiesc acel infern. Nu am exagerat cât de puţin. Cred că ochiul lui Dumnezeu este peste tot şi El ne va judeca pe toţi. Ne vom vindeca rănile sufleteşti cu credinţa în Dumnezeu şi în idealurile noastre, cu speranţa într-o lume mai bună şi cu dragostea dintre noi, cei ce am supravieţuit infernului de atunci.“

„Am făcut ce trebuia“

În octombrie 1957, cu o lună înainte ca ceilalţi luptători să fie executaţi, procesul lui Ion Ilioiu abia începea, în lipsă. Urmează mai multe înfăţişări la care nu poate fi dus din cauza stării de sănătate, iar în final e condamnat la muncă silnică pe viaţă. Nu fusese audiat, dar medicul scria într-o fişă că „neexprimarea dorinţei de libertate ce şi-o pune orice deţinut o interpretăm ca rezultat al dorinţei de a ispăşi totuşi o pedeapsă“. Era aprilie 1958, la 4 ani după ce fusese prins. Ion Ilioiu avea 29 de ani.

Urmează cei 4 ani în care e ţinut în izolare totală, într-o celulă umedă, fără fereastră. Este eliberat în 1964, după 10 ani de detenţie, odată cu amnistia generală a deţinuţilor politic. Iese între ultimii din închisoarea Aiud, condusă de colonelul Gheorghe Crăciun, cel care îl anchetase personal după arestarea din 1954. Şi-a refăcut cu greu sănătatea şi viaţa. Căsătorit abia spre vârsta a treia, nu a avut copii. A trăit extrem de modest până la sfârşit, primind puţine vizite, fără să ceară nimic şi fără să se plângă, într-un anonimat desăvârşit, vorbind extrem de rar şi de puţin despre suferinţele perioadei petrecute în puşcăriile politice comuniste.

Despre rostul luptei, Ilioiu a spus doar atât: „Nu am considerat timp pierdut ce am făcut. Am făcut ce trebuia. Chiar dacă nu am biruit, sunt cu conştiinţa împăcată şi nu mă simt vinovat pentru deznodământul luptei noastre. Dacă ar trebui să o luăm de la capăt, aş proceda la fel”.

A fost înmormântat în 2 noiembrie, la Făgăraş. O ceremonie discretă, la care au participat puţinii care l-au căutat vreodată. La sfârşitul lunii ar fi împlinit 83 de ani.

(Ioana Hașu - Apostolat în Ţara Făgăraşului, anul VI, nr. 69, noiembrie 2012, pp. 4-6)


1. CNSAS, Dosar Penal 1210, vol. 3

2. CNSAS, Dosar Penal 16, vol. 1

3. CNSAS, Dosar Penal 16, vol. 11

4. CNSAS, Dosar Penal 16, vol. 11

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii