După alte două-trei luni, din nou am fost adunaţi, noi cei de la Zarcă, într-o cameră mare.
Colonelul Crăciun cu suita lui au luat loc la o masă pe scenă. Toţi au luat loc pe scaune, în afară de colonel care a rămas în picioare.
Întâi ne-a privit - parcă analizându-ne pe fiecare în parte.
Apoi a zis:
- Domnilor, am venit la dumneavoastră cu un ziar în care sunt o mulţime de articole foarte interesante. Dar unul e din cale afară de important. Cine dintre dumnevoastră vrea să vină aici să-l citească?
Toţi detinuţii căutau pe jos cu ochii, poate-poate vor găsi o crăpătură unde să se ascundă.
S-a făcut o linişte de mormânt.
Comandantul Crăciun din nou a început să cerceteze din ochi masa de deţinuţi.
Şi-a fixat ochii asupra părintelui Ioan duhovnicul mânăstirii Vladimiresti din judeţul Tecuci.
La rândul său ieromonahul îl privea pe colonel sever, nemişcat, drept în ochi. Parcă nici nu clipea.
- Părinte Ioane, hai dumneata şi citeşte.
Zâmbetul din colţul gurii comandantului, din ironic deveni viclean şi insistent. Dar părintele Ioan i-a răspuns demn, pe acelaşi ton aspru şi plin de sobrietate:
- Domnule colonel comandant Crăciun. Eu nu citesc cărţile şi ziarele oferite de dumneavoastră. Legea căreia eu mă supun îmi interzice să citesc cărţi eretice. Pur şi simplu, nu citesc!
Colonelul Crăciun, văzând că nu reuşeste să-l păcălească pe călugăr ca să se murdărească cu cititul ziarului "Scânteia", se prefăcu că oftează neputincios la încăpăţânarea prelatului şi reînoi invitaţia către ceilalţi:
- Dacă părintele Ioan nu vrea să citească, atunci să vină un voluntar. Să vedem, care vrea?
(Dimcică Sima, „Părinte Ioane, Părinte Ioane” în Mărturii... Mărturii... din iadul temnițelor comuniste, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica, București, Editura 2000, 2000, pp. 184-185)
