vezi galerie foto (14 foto)
Pr. Ioan Iovan
"Nu pot și nu vreau să uit închisoarea. Acolo am trăit cele mai înălțătoare momente spirituale din viața mea. Acolo m-am născut a doua oară și Dumnezeu mi-a dat să trăiesc nenumărate minuni, să-i cunosc puterea."
  • 26 Iunie 1922
  • Husasău de Criș, Bihor
  • ieromonah
  • 9 ani
  • Galați, Văcărești, Jilava, Gherla, Bacău, Aiud
  • 17 Mai 2008
  • Mănăstirea Recea
    • Cuvinte împartașite de Părintele Ioan și Maica Stareță Cristina
    • A fost frumos la Gherla

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Alt cunoscut, dar din libertate, de la mănăstirea Sâmbăta din Făgăraș, era părintele Ioan de la Vladimireștii Tecuciului. Când îl cunoscusem eu purta numele din studenție, Silviu Iovan. Fusesem contemporani și la Sibiu, dânsul învăța pe arunci la Academia Teologică Andreiană, dar ne-am întâlnit în cadrul F.O.R.S.-ului (Frăția Ortodoxă Română Studențească), fie la ședințele de la Universitate, fie la cele ținutela Academia lor, unde în timpul Postului Mare țineau meditații și vecernii la paraclisul din incintă, pictat cu același talent de Octav Smighelschi, pictorul care a împodobit și Catedrala Mitropolitană. Intrând în viața monahală, a primit numele de Ioan, traducerea în calendarul românesc a sârbescului Iovan.

Auzisem de la mulți oameni, între care și de la doctorul Aurel Iubu, povestea acelei mănăstiri. Maica Mihaela, sora lui Iordache Nicoară, cel ucis fără judecată în 1939, trecuse la monahism și adunase la această mănăstire până la 60 de maici fecioare.

Preot slujitor și duhovnic venise acolo acest părinte Ioan. Pătruns de mult duh creștin și tare în credința sa, nu s-a rușinat și nu s-a ferit să o mărturisească din amvon.

Povestea despre el și predicile sale au străbătut țara. Patriarhia, la solicitarea Resortului cultelor (cum se numea forul suprem guvernamental pentru culte), căruia nu-i convenea puternicul curent creștin iscat în plină epocă de materialism științific, a încercat să-l mute pe duhovnic, dar nu l-au lăsat maicile să plece. Atunci au împestrițat cinul maicilor, ca niște buni securiști ce erau, și au adus aici și călugărițe mai bătrâne, retrase la mănăstiri după ce și-au trăit viața lumească. Lumea însă venea în pelerinaj din țară și de prin toată Moldova. La un praznic s-au strâns ca la 10.000 de pelerini. Cum mulțimile voiau să se mărturisească părintelui Ioan - slujbele se țineau în câmp -, duhovnicul nu mai prididea să-i asculte pe toți, pe fiecare în parte, și a reintrodus spovedania colectivă, ca în creștinismul primitiv. Spuneau cei care au fost acolo că era impresionant să vezi atât popor îngenunchiat și când preotul spunea păcatul, din mulțime răspundeau ici-colo păcătoșii respectivi: „am furat”, „am preacurvit”, „am pus mărturie mincinoasă” și toate câte au întinat sufletele și viața oamenilor.

Vreo 70 de preoți din regiune, alarmați că li se duc poporenii la alt duhovnic, ori poate puși de vreo autoritate fie clericală, fie mireană, au făcut plângere (adică denunț sau reclamație). Genul ăsta de spovedanie era împotriva canoanelor, biserica renunțase de mult la el și iată-l pe părintele Ioan eretic.

Securitatea însă l-a luat pe altă latură. O măicuță tânără și firavă avea un frate mai mic, elev de liceu în 1948, când a fost condamnat. A fost închis la Târgșor, închisoarea elevilor, de unde a reușit să evadeze. S-a tras către casă și a trăit ascuns prin împrejurimi. Asista nevăzut - căci era ascuns pe aproape, ori o găsea adesea pe mama sa maltratată de șeful de post din comună. Într-o zi s-a întâlnit - elevul evadat - cu milițianul, la o punte. Îl prinde. A tras. A fugit mai departe. A căutat-o pe sora lui la mănăstire. Aceasta l-a dus la duhovnic să se mărturisească. A primit de la maici și un buletin de identitate din cele pierdute de pelerini.

Când a arestat-o pe măicuță, aceasta mai slabă de înger a depus contra duhovnicului cum voia Securitatea. Părintele neagă. I-a pus apoi față-n față pe anchetați și fata a repetat cu voce tremurândă cele semnate. După care s-a întors către anchetator, spunându-i: Dar acuma îmi dați aer?

Părintele Ioan a priceput. Măicuța era bolnavă de tuberculoză și i se făcea un tratament cu pneumotorax (metodă încă practicată pe vremea aceea, constând în insuflare de aer în cavitatea pleurală, în scopul colabării - turtirii - plămânului bolnav și al apropierii pereților cavernelor). O șantajaseră cu tratamentul: nu spui cum zicem noi, nu-ți mai dăm tratamentul. Fata disperată de moarte, a acceptat jocul. Dar acuma (subînțeles după ce am spus cum ați vrut) îmi dați aerul? și duhovnicul, ca să nu o mai chinuie pe măicuța bolnavă, a spus că semnează. L-au încadrat la complicitate cu criminalul și i-au dat 25 de ani de condamnare.

A fost un proces mare, care s-a soldat cu desființarea și apoi cu dărâmarea mănăstirii. Apărătorul mănăstirii fusese avocatul Petre Pandrea, care acum se găsea și el condamnat la Aiud. [...]

Părintele Ioan avea acum o tuberculoză pulmonară și deși era strict interzisă viața religioasă în comun, în camera sa, unde erau „pulmonarii” avansați ca stadiu al bolii, cuteza să oficieze duminica rugăciuni de mântuirea tuturor, făcea Liturghia chiar dacă nu avea cu el și Sfintele Taine.

(Ioan Muntean, La pas prin „reeducările” de la Pitești, Gherla și Aiud sau Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane, Editura Majadahonda, București, 1997, 272-275)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii