Profesorul universitar Gheorghe Boldur-Lătescu sustine în memoriile sale că "în primăvara lui 1949 sunt transferați de la Suceava la penitenciarul Piteşti 80 de detinuti, printre care și majoritatea celor care participaseră la «reeducare». Ajuns la Piteşti, Eugen Ţurcanu ia imediat legătura cu Securitatea şi cu directorul închisorii, locotenentul major Alexandru Dumitrescu, în vederea continuării reeducării. Conform instrucţiunilor primite de la generalul Alexandru Nicolschi, adjunct al Ministerului Afacerilor Interne, acțiunea intra într-o nouă fază".

Din cei 80 de reeducati amintim pe Leonard Cebac, Ion Negură, Ion Bobu, Cezar Clemente, Eugen Dimitrov, Jean Aristide, Virgil Mitan, Alexandru Mărtinuş, Mircea Crăciunescu, Alexandru Popa, Adrian Prisăcaru, Gheorghe Caziuc, Gheorghe Roșca.

Pe data de 4 februarie 1949, elevii au fost directionaii către închisoarea de minori de la Târgşorul Nou, o mică localitate aflată la circa 20 de km de Ploieşti. Penitenciarul nu fusese initial construit ca loc de detentie pentru civili, ci era destinat numai militarilor. Conform mărturiei monahului Tudor Stănescu, cel mai tânăr dintre internati era fiul sculptorului Romul Ladea, de 13 ani, sosit aici din pricina răzbunării unui securist care urmărea familia după moartea marelui artist".

Sosit la Târgşorul Nou în anul 1950, când abia împlinise 19 ani, Constantin Ticu Dumitrescu sustine în amintirile sale că "închisoarea avea forma unui dreptunghi împârtit pe lung în două, ceea ce o transformase în două pușcării separate. În partea unde eram noi, celulele (in general camere cu spatii mari unde încăpeau zeci de detinuți) aveau uşile şi ferestrele spre interior. [...] Tin să precizez că în acea parte a închisorii Târgşorul Nou unde era depozitul Securitătii au fost închiși initial foşti polițiști şi agenti ai Sigurantei, iar în cealaltă parte se aflau detinuti multi elevi de liceu. Voi auzi la Canal că acolo s-a încercat, fără succes, aplicarea reeducării printr-un om (R. C.) trimis de la Piteşti, instruit şi recomandat de Turcanu".

În adevăr, reeducarea de la Târgşorul Nou nu a atins nici pe departe intensitatea şi duritatea celei de la Piteşti, Gherla sau Aiud, cu toate că organizatorii ei fuseseră formati la închisoarea din Suceava. Acest lucru se explică în primul rând prin faptul că aici se aflau încarcerati minori care trebuiau protejati, dar şi prin atitudinea conducerii închisorii, care agrea metodele paşnice de activitate. Directorul penitenciarului, Spirea Dumitrescu, un fost ofiter de cavalerie, s-a dovedit a fi mai concesiv decât alti şefi de închisori. El, potrivit unor martori oculari, doar mima ideile comuniste. Spirea Dumitrescu a dovedit tact şi diplomatie, reuşind să-l tempereze pe ofiterul politic Burada, un om negricios şi destul de dur, despre care se vorbea că fusese cu ani în urmă detinut de drept comun într-o închisoare din Craiova. Acesta a încercat să atragă detinutii mai în vârstă, având condamnări mari, spre a-i supune procesului de reeducare.

Unii tineri se aflau aici încă din timpul regimului antonescian. Virgil Maxim, spre exemplu, fusese arestat în anul 1942, la vârsta de doar 19 ani, pe când era elev în ultimul an la Şcoala Normală din Buzău, deoarece activa în cadrul Frătiilor de Cruce. Din grupul lui mai făceau parte Constantin Voicescu, Ilie Constantin, Teodor Iamandi din clasa a VI-a Şcolii Normale buzoiene, precum şi Stroie Vlanhopol, respectiv Lucian Rădulescu de la Liceul de Băieti din Râmnicu Sărat. În urma procesului, care a fost de fapt un simulacru, Virgil Maxim a primit 25 de ani de muncă silnică". El era practic un „veteran" al închisorii şi de aceea a fost solicitat de directiunea penitenciarului, cam pe la sfârşitul lunii iulie 1948, să tină o prelegere cu scopul reeducării colegilor de suferintă mai tineri. Virgil Maxim a refuzat oferta, lucru confirmat în memoriile sale, unde arată că „am întins subdirectorului mai aproape de mine cele două pagini cu ideile prescurtate intitulate Mărturisiri în cadrul procesului de reeducare de la Târgșor".

Mihai Rădulescu, un foarte bun cunoscător al literaturii de detentie, el însuşi un excelent memorialist, consemna într-o lucrare documentară că "la Târgşor i-a întâmpinat o atmosferă chiar foarte plăcută, tinerească, deloc penitenciară. Te frecai la ochi și nu îți venea să crezi – imi povestea domnul Gheorghe Penciu, pe atunci şeful clasei din care făcea parte şi Aurel Obreja, de la Liceul Industrial „Polizu". Toată ziua liberi prin curte, drepturi la scrisori, la pachete, o bibliotecă pusă la dispozitia noastră [...]. Reeducarea era prevăzută: zăcea o listă de cărti marxiste prin rafturi. Dar pe ici, pe acolo s-a strecurat şi câte un roman, ajuns mai mult prin pachetele de la familii şi trecând de controlul de la poartă cu făgăduinta că va fi dat bibliotecii".

Corneliu Balla, internat şi el în penitenciarul Târgșorul Nou în acei ani plini de frământări şi convulsii, își aminteşte peste cinci decenii, în paginile revistei Memoria, că avea la dispozitie o serie întreagă de cărti, broşuri cu caracter politic comunist: Manifestul Partidului Comunist, editat de Marx şi Engels cu o sută de ani în urmă (1848), opera pedagogică a lui Macarenko, romanele Învierea scris de Lev Tolstoi, ori Desculț aparținând lui Zaharia Stancu.

Tinerii mai beneficiau şi de posibilitatea lecturării unor ziare comuniste, cel mai răspândit fiind organul de presă al P.M.R.- Scânteia.Tot acest efort organizatoric nu şi-a atins scopul, deoarece minorii încarcerati citeau broşurile, romanele, ziarele nu din convingere, ci mai ales din plictiseală. Gheorghe Andreica sustine în memoriile sale că la Târgşor se învătau cântece patriotice, dar şi celebra internationala". De asemenea, unii lectori proveniti din rândurile „reeducatorilor" le țiineau prelegeri în camere, unde le vorbeau tinerilor despre inexistenta lui Dumnezeu, despre rolul marxism-leninismului în istoria omenirii. Conferintele nu şi-au atins nici ele scopul.

Receptivitatea detinutilor copii era redusă, iar unii făceau glume pe seama acestor prelegeri. Treptat însă regimul de detentie s-a înăsprit. Presiunile conducătorilor de la Ministerul Afacerilor Interne erau din ce în ce mai mari. Recalcitrantii, adică cei care nu respectau regulamentul, erau închiși într-o cameră de pedeapsă numită Cazincă. Martor al evenimentelor, Constantin Ticu Dumitrescu, care a trecut pe la Târgşor, descrie în amintirile sale acest loc mai putin prietenos: „Când am ieşit la plimbare, a fost primul lucru care mi-a fost arătat de ceilalti detinuti: acolo este cazinca, locul în care erau bâgați cei pedepsiti. Uşa blindată de la nivelul pământului era deschisă şi am putut vedea o scară de beton care cobora vreo 4 m şi în capătul ei o altă uşă blindată. După ea un fel de beci 2 pe 2, fără pic de lumină [...]. Aici erau băgati cei pedepsiti că au încălcat aşa-zisele regulamente ale închisorii".

Întrucât lecțiile şi dezbaterile teoretice nu şi-au atins scopul, deseori sosea câte un reprezentant al clasei muncitoare care luptase în "ilegalitate", pentru a le împărtăși tinerilor din experienta sa. Martor al acestor evenimente, Virgil Maxim arată in memoriile sale că „de la centru s-a cerut un reprezentant comunist şi ilegalist care să expună copiilor frumusetea concepțiilor materialist dialectice.

- Veti vedea pe viu ce înseamnă măretia luptei de clasă dusă de partid pentru fericirea noastră şi condusă de clasa muncitoare şi U.R.S.S. pentru înflorirea Republicii Populare Române [...].

A sosit într-o zi un bătrânel micut de statură, îmbrăcat în nişte hâinute cam mari pentru talia lui, cu o privire pierdută. Se vedea starea de solemnitate din gesturile lui şi din întreaga lui fiintă. S-a întrerupt orice activitate şi lumea a fost scoasă în curte să facă primirea şi să cunoască pe «trimisul partidului din ilegalitate». Bătrânul se numea Antonescu. Copiii l-au numit Moş Antonescu [în alte lucrări apare cu numele de Moş Cozonac - n. n.]. Cei mai multi au fost cuprinşi de milă, altii zâmbeau îngăduitori. Bietul moşneag – după aparentă avea 60 de ani, dar părea consumat –, cu un zâmbet străin de el însuşi, ridicând pumnul, a strigat cât îl mai ajutau puterile, cu glas subțiat şi nehotărât, împleticindu-și limba:

- Trăiască Partidul Comunist Român!Trăgându-şi sufletul şi căutând parcă un lucru pierdut, a strigat iarăşi:

- Trăiască Republica Populară Română!

Copiii s-au uitat lung, cu un zâmbet îngăduitor, dar nici unul nu a scos un cuvânt."

În aceste conditii de-a dreptul penibile, au intervenit directorul și subdirectorul, care, potrivit aceluiaşi martor ocular, „au facut semn spre grupul ciripitorilor, imputându-le: «Ce așteptati?». Voiau să facă ceva, dar nu ştiau ce.

Tot directorul și subdirectorul i-au scos din încurcătură, strigând: «Trăiască! Trăiască! Trăiască!». A bâiguit atunci și grupul un «Trăiască!» neconvingător, care mai mult îi acuza.

Moşul povestea întâmplări din viata lui cu destulă incoerentă, nu avea nici o legătură cu partidul în care se putea întelege că cineva îl adusese dintr-o mahala și-l fâcuse victimă a burgheziei".

Actiunea, care se dorise serioasă, s-a transformat într-una comică, din pricina inculturii crase a lui „Moş Cozonac", poreclit astfel de tinerii detinuti deoarece le spusese ca va fi bun ca un cozonac. Bătrânul ilegalist, potrivit unui alt martor ocular, a obosit repede, s-a aşezat pe un scaun şi a tăcut, prilej foarte nimerit pentru director să-i multumească de formă şi să pună capăt întâlnirii care devenise ridicolă. Tinerii se distrau pe seama lui „Moş Cozonac" datorită stâlcirii unor cuvinte. Le-a vorbit de „asasinarea" (sic!) băltilor Dunării, ori de industria "sirurgică". (...)

La reeducarea de la Târgşorul Nou au participat putini elevi din totalul de 800 sositi din întreaga tară. Manifestările organizate nu şi-au atins scopul deoarece lectorii erau lipsiti de tact, cultură, nu aveau experientă în „munca cu tineretul". Nu exista o selectie a lor, astfel încât efectele prelegerilor sau dovedit de cele mai multe ori a fi contrare scopului initial. În aceste actiuni s-au implicat studentii veniti de la Suceava în primăvara anului 1949, precum Ion Stoian, Florin Bârsan, Romeo Iosipescu, Anton Livinschi, Dumitru Ibănescu, losif Cobzaru, Nicolae Bubencu, Matei Coca, Nicolae Popescu, Ioan Matei, Gheorghe Braşoveanu, Ştefan Apăvăloaie, Mircea Bibiru, Marcel Dug Paul Ciobanu. Cel mai activ dintre aceştia a fost Dumitru Ibănescu, care a ajuns la Târgşor putin înaintea colegilor. El era considerat informatorul oficial al lagărului, întrucât oferea conducerii date despre atitudinea detinutilor elevi din celule. Aceste informatii erau stocate, verificate şi centralizate de ofiterul politic Burada. În schimb, Ion Stoian era cel care conducea actiunea de reeducare. Potrivit lui Gheorghe Andreica, el le-a tinut elevilor un discurs în care le-a promis că dacă vor accepta reeducarea, devenind comunişti de nădejde, vor fi eliberati mai devreme. Copiii au ignorat însă cele spuse de "reeducator". Acesta nu se afla în bune relatii cu detinutii elevi. Stoian a avut dese conflicte cu tinerii. El a primit un pumn de la un tânăr, deoarece l-a amenintat că-l va raporta ofiterului politic că aruncase un pachet de ţigări pe firul de apă din curte.

Pentru că rezultatele reeducării de la Târgşor s-au dovedit modeste, diriguitorii din capitală au încercat să impulsioneze acest proces schimbând conducerea închisorii. A fost numit un nou director în persoana locotenentului major Negulescu, ajutat de sublocotenentul Iordache, care au luat unele măsuri restrictive: au fost suprimate pachetele și dreptul de a trimite scrisori părintilor. Cei mai recalcitranti s-au văzut nevoiti să suporte un regim de izolare. După începerea propriu-zisă a reeducării, 70 de elevi au fost izolati în două camere. Între aceştia îi amintim pe Virgil Maxim, Constantin Lupoaie, Aurel Obreja, Moise Nour, Constantin Rodas, Constantin Iorgulescu, Vanghele D. Vanghele, Dumitru Stanu, Marcel Cazacu, Constantin Negoiță, Titi Stoica, Alexandru Munteanu. Unii dintre aceştia, în special cei ajunşi la vârsta majoratului, au fost trimişi la penitenciarul Jilava în martie 1950. Îi amintim aici pe Ion Ratiu, Ion Fulea, Nicolae Barac, Virgil Maxim, Victor Enea, Constantin Negoiță, Dumitru Stanu, Dumitru Străchinaru.

Reeducarea de la penitenciarul Târgşorul Nou s-a încheiat cu un eşec total. Acest lucru se explică, în opinia noastră, prin mai multi factori. În primul rând, grupul lui Stoian era putin numeros şi de regulă tolerat. El nu avea experientă în activitatea cu minorii, unde trebuiau folosite alte metode. Era nevoie de mult tact și destulă diplomatie, de cunoaştere a psihologiei copiilor. Administratia închisorii nu a sustinut procesul de reeducare. Directorul Spirea Dumitrescu şi vechii gardieni nu apreciau metodele violente. Mai mult, Spirea Dumitrescu se bucura de încrederea şi respectul detinutilor elevi, care l-au colindat cu prilejul sărbătorilor de Crăciun din anul 1949.

Nici noua conducere, în frunte cu locotenentul major Negulescu, nu a fost de acord cu reeducarea plănuită de Ion Stoian şi acoliții lui.

Din păcate, în ciuda eşecurilor suferite la Suceava, dar mai ales la Târgşorul Nou, Eugen Turcanu şi şefii de la București nu au renuntat la ideea reeducării, punând-o în aplicare, după cum vom vedea mai departe, la penitenciarul din Piteşti.

(Constantin I. Stan - Crucea reeducării)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii