vezi galerie foto (2 foto)
Pr. Iulian Stoicescu
"Cum poate omul scăpa de singurătate? Să se apropie de Dumnezeu, și nu va mai fi singur."
  • 10 Aprilie 1911
  • Gănești, Argeș
  • preot
  • 4 ani
  • Jilava, Aiud
  • 30 Septembrie 1996
    • Un preot de foc. Părintele Iulian

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

La poalele Mitropoliei, spre miazăzi de Sfatul Țării, pe strada Olimpului, se află așezată de veacuri bune o frumoasă biserică, albă ca o mireasă curată și căreia poporul îi spune ”Flămânda”. (...) Am locuit, din rânduiala divină, o iarnă pe strada Muzelor, chiar lângă altarul bisericii și auzul mi-a fost mângâiat de o cântare dulce, încât m-a apucat spaimă adâncă, socotind că-i arătare de îngeri, de care nu eram nici vrednic, nici pregătit. Mergând pe firul undei sonore am pătruns în biserică unde mi-a reținut îndată atenția armonia arhitecturală și picturală a sfântului locaș. (...)

După o fericită zăbavă, s-a arătat între sfeșnicele împărătești un chip atât de luminos și nelumesc, încât iarăși am crezut că văd un înger. Mi-a trebuit ceva timp să mă conving că făptura angelico-sacerdotală era om aievea, doar că purta cel mai iisusiac chip din câte întâlnisem printre neamurile creștinești. (...)

Totul în el și împrejurul lui erau tainic: și glasul ca o lumină lină, cu unduire și cântare ca într-un vis cu îngeri buni, fără zgomot și violență.

Clinchetul ușor al clopoțeilor de la cădelniță se armoniza desăvârșit cu pașii lui de felină metamorfozată într-o blândă făptură de prin cărțile profetice. (...)

Am remarcat un lucru unic și minunat foarte: Părintele nu ar fi putut să exprime nici tristețe, nici durere, nici violență și nimic încrâncenat sau abrupt; era, pur și simplu condamnat la seninătate, cel puțin în aparență. Când am aflat câte ceva din destinul nemilos, trecut și prezent, m-am cutremurat foarte, fiindcă chipul lui nu exprima nimic din toate câte suferea.

Asemeni tuturor martirilor creștini, la Părintele Iulian, durerea se transforma în bucurie, întunericul în lumină, răutatea într-o nesfârșită iertare, încercările atroce într-o seninătate dominantă și, în sfârșit, trinodia în exuberanța doxologiei de tipul celei pe care Sf. Ioan Gură de Aur o cânta în clipa morții amare: ”slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

Dacă este adevărat că ”pe cine iubește Dumnezeu îl ceartă”, pe Părintele l-a iubit imens. Și această iubire mortală a făcut din el un exemplar uman fără cusur. După ce a zidit o biserică într-un cartier bucureștean de la marginea extremă a societății, răsplata i-a venit sub chipul unei duzine de ani în temnițele deja cunoscute (la propriu și la figurat). Dacă pentru fiecare din sutele de mii de martiri s-ar fi putut inventa un pretext pentru incriminare, în dreptul său, oricât m-am străduit să descopăr ceva de care s-ar fi putut agăța acuzatorii profesioniști, nu am reușit să aflu. Poate exact această linearitate și acuratețe din ființa Părintelui va fi deranjat universul obscur din inima acestui timp atât de nătâng. Din adâncurile suferinței a revenit la lumină și mai alb, și mai frumos.

Spovedaniile lui sunt judecăți înfricoșătoare și chiar dacă el îți iartă orice păcat, tu, după ce ți-ai descoperit întreaga hidoșenie a fărădelegii, nu-ți mai poți ierta niciodată cumplita faptă. Iertarea lui te arde. Am cunoscut o creștină salvată cândva de părintele din plasa amăgitoare a sectarismului; era atât de aprigă în credința ei, încât nu reușeai să recunoști în ea ortodoxia decât pentru faptul că stătea cu îmblânzire doar sub mâna lui.

Asemeni tuturor celor trecuți prin labirintul damnației politice, Părintele nu avea voie să predice atunci când l-am cunoscut eu. Dar rugăciunile și formulele de ritual făceau predica superfluă. Cuvintele rostite de milenii, în gura lui dobândeau prospețime și frumusețe de nou-născut. Textul liturghic ți se așeza ușor și măiestrit ca roua pe suflet și plecai sătul și fericit, purtând dulcea povară a sensului divin al existenței, într-o lume transfigurată în lumina slujirii acestui irepetabil sacerdot. Credincioșii lui constituie, în București, elita ortodoxă actuală, și dacă doi sau trei vor reuși să păstreze ”mantia proorocului” la nivelul său, frumusețea creștină mai poate fi salvată pentru încă o vreme.

Nimănui nu se potrivește ca Părintelui îndemnul pe care Avva Siluan de la Athos l-a auzit în clipe de amară deznădejde: ”ține mintea ta în iad  și nu deznădăjdui”. Odată îmi spunea cu o durere infinită în glas: ”nici închisoarea nu m-a tulburat ca această încercare pe care o trăiesc acum la altar”. (...) Chiar și în libertate, Părintele a fost un martir nesfârșit; sunt sigur însă că și iertarea lui va merge până ”dincolo de spațiu”.

(Pr. Ioan Buga - Unde a fost Biserica, Editura Sf. Gheorghe-Vechi, București, 2001, pp. 138-140)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii