vezi galerie foto (2 foto)
Pr. Iulian Stoicescu
"Faptul că a trebuit să trec prin închisoare a fost un dar de la Dumnezeu, pentru că șederea în închisoare a fost de foarte, foarte mult folos. Și în ceea ce mă privește pe mine și prin cei cu care m-am întâlnit acolo: că a trebuit să învățăm din suferință."
  • 10 Aprilie 1911
  • Gănești, Argeș
  • preot
  • 4 ani
  • Jilava, Aiud
  • 30 Septembrie 1996
    • Un preot de foc. Părintele Iulian

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

„Trebuie să-ţi alegi acum un duhovnic”, mi-a spus Mihail Urzică şi m-a înarmat cu numele câtorva dintre cei mai buni preoţi din Bucureşti pe care-i cunoştea: Părintele Constantin Galeriu de la «Sf. Silvestru», Părintele Alexei Bârcă de la «Bucur», Părintele Iulian Stoicescu de la «Flămânda» (pe care-l văzuse o singură dată, de curând, la înmormântarea unei rude, dar care-l impresionase foarte tare) Părintele Gherontie de la Patriarhie, Părintele Sofian de la «Antim», poate şi alţii. Am început să colind în vederea alegerii: în fiecare duminică mergeam la o altă biserică. Imediat mi-am dat seama că alegerea va fi foarte grea - toţi preoţii propuşi erau minunaţi! Cum să laşi pe unul pentru altul? Totuşi, după ce l-am văzut pe Părintele Iulian, într-o vinere din Postul Mare, în anul 1975, m-am oprit la el. Nu există o explicaţie...

A fost mai degrabă „un glas interior”. Am simţit că nu are rost să mai continui, înmulţindu-mi nehotărârea. Găsisem ceea ce căutam, pe cât se părea. M-am dus la Părintele ca în peţit: „Părinte, aş vrea să fiţi duhovnicul meu!” N-a spus nimic. A urmat prima spovedanie din viaţă (dacă nu vor fi fost altele în fragedă copilărie, pe care le-am uitat), iar în Duminica Floriilor, împărtăşirea.

Optsprezece ani lângă un duhovnic este o viaţă. Legătura cu duhovnicul, atunci când este serioasă, după rânduială, este de o absolută unicitate, una dintre cele mai mari bucurii duhovniceşti pe care ţi le dă Dumnezeu, o întâlnire care-ţi marchează întreaga existență.

În fond, Părintele Iulian este un preot normal, de parohie, aşa cum ar trebui să fie toţi preoţii de parohie. Dar normalul a ajuns astăzi să fie excepţional. Tot rostul vieţii sale, tot dorul a fost să slujească. Slujirea şi-a asumat-o total. Nu a fost vorba numai de a săvârşi cele câteva slujbe prevăzute săptămânal de rânduiala de parohie, ci de a fi cu adevărat Părintele întregii parohii, tot timpul.

Este greu să scrii despre un Părinte ca Părintele Iulian, care tace mult, este atât de scump şi cumpătat la vorbă. Părintele Cleopa vorbea odată despre predica prin prezenţă, însăşi prezenţa Părintelui Iulian vorbeşte de la sine. Părintele Iulian poartă în jur un halou de putere duhovnicească ce te mişcă, te schimbă, te bucură. Privirea lui nu este semnificativă, ci încărcată de sentimente şi înţelesuri: este în ea şi milă, şi compătimire, şi dojană, şi uimire, şi încurajare, dar mai ales o infinită iubire. Trăieşte fiecare moment cu o trezvie extremă. Spune fiecare cuvânt al slujbelor şi al oricăror comunicări cu atâta emoţie şi participare, încât pare că-l spune pentru prima şi ultima dată. Când vorbeşte de Dumnezeu sau de părinţii săi, adesea îl îneacă lacrimile. Bărbăţia adevărată, în Ortodoxie, nu ţine de evitarea plânsului, ci de darul lacrimilor. Părintele Iulian este mai ales un preot al rugăciunii. Cine bate la uşa casei parohiale îl găseşte mai totdeauna cu Acatistierul în faţă şi cu un teanc gros de pomelnice alături. Ai un necaz, ai o încercare, te duci la Părintele sau îi dai telefon, şi te linişteşti: ştii că nu mai eşti singur în lupta ta, ştii că un om cu trecere la Dumnezeu pune o vorbă bună. Fiecare pas, fiecare gest, fiecare respiraţie a Părintelui a ajuns o rugăciune. „Seara mă rog, adorm rugându-mă, dar inima continuă să se roage în mine!” Mi-aduc aminte de rugăciunile făcute cu câţiva credincioşi în ajun de Anul Nou, când mai toţi se odihnesc sau se pregătesc de Revelion. „Să sfârşim anul cu rugăciune şi să-l începem pe cel nou cu rugăciune!” Biserica cunoscută sub numele «Flămânda», având hramul de iarnă Sfântul Haralambie, iar cel de vară Adormirea Maicii Domnului, ctitorită de breasla croitorilor, este una dintre cele mai intime şi mai curate din Bucureşti, cu adevărat o „casă a lui Dumnezeu”. Totul e făcut ca să te simţi bine, să te simţi acasă în ea. Părintele Iulian a restaurat-o aproape din ruine. A ţinut să aibă dintre cei mai buni pictori, dintre cei mai buni restauratori. S-a rugat şi s-a luptat pentru asta.

La hramuri şi la sărbătorile de obşte, mesele acestei parohii, destul de mici, se întind de la altar până la intrare, întotdeauna Părintele a ţinut ca ziua hramului bisericii să fie respectată şi bogată. Niciunde nu se fac mai multe şi mai bune colive de obşte şi artose.

Parohia Părintelui a fost mereu dublă: una, cea propriu-zisă, iar alta, cea de inimă, formată din cei ce veneau de departe, din diverse colţuri ale Bucureştilor. A cerut totdeauna enoriaşilor să-şi aducă mai întâi obolul de iubire, şi numai apoi pe cel material. Acesta din urmă, fără cel dintâi, nu are primire.

Odată, pe când se hotărâse dărâmarea bisericii Uranus, a venit cineva de acolo spunând că unii dintre enoriaşi vor să protesteze. îi cerea Părintelui să hotărască. Părintele i-a răspuns: „Dacă decid eu, actul este al meu. Trebuie să-ţi asumi întreaga responsabilitate, şi a ta va fi plata. Eu cred că învăţătura Domnului este suficient de clară”.

Alteori, vin oameni să-i ceară dinainte „dezlegări” pentru abateri pe care le vor săvârşi ulterior. Părintele se supără: „Eu nu pot să schimb pravilele. Numai la spovedanie se pot dezlega păcatele, după ce au fost săvârşite”.

Dacă-l întrebi pe Părinte ce mai face, îţi răspunde invariabil: „Cu nădejde de mai bine!” E un om al nădejdii. Încurajarea sa obişnuită este: „Să avem nădejde la Dumnezeu și la Maica Domnului!”

Şi a mai fost Părintele un mare răbdător, un om care a mulţumit întotdeauna lui Dumnezeu pentru toate, şi în asta constă biruinţa lui. A fost supus nu la puţine încercări, între care închisoarea şi ultimii ani de parohie, cei de la «Flămânda», care, „într-un fel, au fost mai răi decât închisoarea.” A închis ochii la toate încercările, la toate jignirile, la toate momentele dificile la care a fost supus, întorcând şi celălalt obraz. Nu prea a fost înţeles. El a vrut însă aşa, să rezolve totdeauna diferendurile fără ca celălalt să sufere. A preferat, după sfatul Părinţilor, să acopere cu mantia sa păcatele celui de lângă el.

Din curtea parohiei, peste gard, sau pe stradă, el a fost cel care i-a salutat primul, totdeauna, pe toţi. Ofiţerii îndeosebi erau foarte uimiţi când Părintele îi saluta. Era irezistibil, şi atunci salutau şi ei cu acelaşi respect.

„Părintele Iulian e un preot de foc”, spunea odată Părintele Stăniloae - care, de altfel, nici nu l-a văzut decât de câteva ori. „Mai bine câţiva preoţi ca el, decât zeci din ceilalţi. Ar schimba faţa oraşului.” Niciodată Părintele Iulian nu judecă omul, ci faptele. Nu spune: „Ai fost grozav!” sau: „E un ticălos!” Spune: „Aţi procedat bine!” sau: „Rău a făcut!” Nu l-am auzit spunând vreodată vreun cuvânt rău despre cineva, ci numai compătimindu-l pentru greşelile lui. El este dintre aceia gata să-ţi ia crucea şi să te ajute să ţi-o porţi. La spovedanie, la câte un păcat mai greu, un suspin adânc îi scapă. Câte rugăciuni va fi făcând el pentru fiecare din fiii săi duhovniceşti, pentru mântuirea lor, numai Dumnezeu ştie! S-a pus totdeauna cu totul în slujba lor. E gata oricând, fie zi, fie noapte, să-ţi împlinească nevoia duhovnicească. Te întâmpină cu un „Care-i porunca, taicule?” Niciodată nu a luat bani pentru spovedanie. Cine vrea, pune bani în cutia milei. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu banii primiţi la altar de la pomelnice: mai toţi sunt puşi în vistieria bisericii.

Slujbele săvârşite de Părintele Iulian sunt de o infinită concentrare, trăite până la ultima secundă şi cu ultima fibră, îți fac tot timpul evident sentimentul prezenţei mistice a lui Hristos. Un cuvânt greşit la strană, în cine ştie ce psalm sau parimie sau rugăciune, este imediat corectat cu blândeţe. Din când în când, din altar, Părintele sloboade câte un tropar cu un glas cutremurător, nepământean, pogorât parcă din altă lume.

Când pleci de la el, Părintele rămâne îndelung în prag, până îi dispari din priviri. Pleci întărit şi fericit, purtându-i binecuvântările şi dragostea. Căci binecuvântările lui sunt „cuvinte cu putere multă”. A folosit mereu la despărţirea de cei apropiaţi, cu blândeţe şi cu drag, o vorbă înţeleaptă moştenită de la tatăl său: „Mâine cu bine şi astăzi fără necaz!” (...)

[Pe părintele Iulian ] ți-l aminteşti cum izbucnea, câteodată, cu voce nepământeană, din altar, cântând câte un tropar sau câte un condac, din cele mai dificile, dar care îi era mai drag.

Ţi-l aminteşti cum îşi primea fiii duhovniceşti cu diferite prilejuri, împărţindu-le deopotrivă câte un cuvânt bun, de încurajare, precum şi un pahar de vin sau de suc de soc şi mici bunătăţi. Tu erai printre ei. Împărţea totul, dar mai ales împărţea bucuria cu tine. Orice necaz aveai de înfruntat, umărul lui întărit de rugăciune era alături de al tău. Nu numai că te ajuta, dar aproape că-ţi lua întreaga povară, purtându-ţi în mare măsură crucea. Compătimea şi simpatiza cu tine până în cele mai mărunte ale vieţii tale. Şi în egală măsură se bucura fără rezerve de toate reuşitele tale. Adesea, chiar „se mândrea” cu ele. Nu în faţa ta, pentru că nu era pedagogic, ci în faţa altora. Şi toate însoţite de zâmbetul acela blajin, înţelept, iubitor, mângâietor, întăritor. Şi mai râdea adesea Părintele Iulian cu ochii. Din ei, prin ei, se revărsa peste tine, vădită şi palpabilă duhovniceşte, iubirea binecuvântată şi binefăcătoare a lui Dumnezeu.

Au fost atâtea momente petrecute împreună, atâtea gesturi, atâtea cuvinte, atâtea necazuri şi tristeţi împărţite, atâtea primejdii depăşite, atâtea priviri grăind... Ţi se pare că poţi să umpli eternitatea cu ele, dar când vrei să le aduni nu poţi depăşi câteva zeci de pagini. Păstrăm, totuşi, atât de puţin din atât de mult! Ce bine că măcar la Dumnezeu nimic nu se pierde!

Slujirea lui Dumnezeu, în Biserică şi în biserică, era modul său de viaţă. Lucrul acesta trebuie înţeles la modul absolut. Nu vedea alt sens al vieţii sale decât acela de a sluji la altar. Când era încă tânăr paroh, la biserica «Apărătorii Patriei», făcea Liturghia în fiecare dimineaţă la ora cinci, şi întotdeauna se găseau şi câţiva credincioşi care, înainte să se ducă la lucru, veneau să se roage împreună cu el. Dar slujirea sa nu se oprea la zidurile bisericii. Nu era nici o separaţie, nici o schismă între viaţa sa în timpul săvârşirii slujbelor şi cea din afara lor. Şi ducea cu el acea concepţie veche şi deplin justificată canonic precum că preotul este responsabil, din punct de vedere spiritual, de întreg teritoriul parohial, că este dator să-şi manifeste asupra lui autoritatea şi asistenţa duhovnicească, fără a avea de dat socoteală nici unor autorităţi civile, ci numai lui Dumnezeu şi Bisericii Lui.

Spitale, azile, orfelinate constituiau teritoriul misiunii sale, atât timp cât se aflau în parohia sa, şi nimic nu-l putea împiedica să-şi exercite această misiune, oricât de complicată şi de obositoare ar fi fost ea.

Când l-am întâlnit eu, nu mai predica decât rar şi în cuvinte puţine - e drept, extrem de puternice, care nu puteau să nu te urnească din inerţia spirituală. Dar predica extraordinar prin simpla prezenţă, prin felul de a sluji şi de a se ruga, prin fiecare gest liturgic - şi, într-un fel, toate gesturile sale aveau încărcătură liturgică, deoarece nu ieşea nici o clipă dintr-o stare reală de slujire. În felul acesta, el predica mai puternic decât prin cuvinte. Viaţa lui, în întregul ei, era o predicare a lui Dumnezeu şi a Evangheliei Sale.

Gândul său, cuvântul inimii sale erau tot timpul ancorate în teritoriul divin. Deprinsese rugăciunea inimii nu în urma unor îndelungi şi sistematice exerciţii, ci intrând pur şi simplu cu respiraţia sa în respiraţia veşnică a Bisericii, cu inima sa în pulsaţia diurnă a Bisericii. Totul avea, în felul acesta, o constituţie extrem de firească. „Eu adorm, şi inima mea continuă să se roage!” - mărturisea odată. Era un cărăuş al nostru permanent între teritoriile divine şi lumea aceasta plină de compromisuri duhovniceşti, adesea destul de primejdioase pentru viitorul sufletului nostru.

Slujea cu timp şi fără de timp. Chiar şi intrarea în închisoare a privit-o ca pe o trimitere în misiune, şi mulţi au fost cei care s-au folosit, direct sau-indirect, între zidurile temniţei, de el şi de felul lui de a-şi mărturisi credinţa.

Credea că în momentul în care nu va mai reuşi să săvârşească sfintele slujbe, şi îndeosebi Sfânta Liturghie, va muri. Liturghisirea era viaţa lui şi viaţa lui întreagă îi era o liturghisire. Deşi făcuse slujbele de mii de ori în viaţa sa, rostea de fiecare dată cuvintele cu aceeaşi trăire intensă, totală, ca şi când ar fi fost pentru întâia şi unica dată. Niciodată nici o urmă de blazare, nici o trăire „repetitivă”, ci numai prospeţime şi viaţă adevărată. Tot ceea ce venea de la el avea prospeţimea izvorului - care, deşi vechi, este totdeauna nou. A slujit cu eforturi fizice enorme, supraomeneşti, până a simţit că, într-adevăr, nu-l mai ajută puterile să o facă. Şi totuşi, contrar credinţei sale, nu a murit imediat după ce a încetat să mai slujească la altar. Şi asta pentru că Părintele Iulian purta biserica cu el. Când, în ultimii ani, din motive de slăbiciune trupească, uneori nu putea să vină la biserică, îl aflai în casă, cu epitrahilul atârnat de grumaz, rugându-se în consonanţă cu credincioşii, întorcând încetişor miile de pomelnice, pe care le păstra de ani de zile şi la care se adăugau mereu altele noi, sporind teancul lor. De altfel, cam aceasta era starea obişnuită în care-l aflai ori de câte ori îi băteai la uşă. Îţi mărturisea atunci, ca un copil prins asupra faptului, de tot smerit, dar pătruns de importanţa gesturilor sale: „Tocmai citeam un Paraclis al Maicii Domnului” (alteori un Acatist). Avea pentru Maica Domnului acea devoţiune filială, tandră, sobră şi totală, specifică mediilor monastice sau ţărăneşti româneşti.

Nu era condiţie mai nobilă, pentru el, ca aceea de preot. Era, ca atare, mândru de slujirea sa şi ţinea să o facă evidentă totdeauna. Nu-mi aduc aminte să-l fi văzut îmbrăcat „în civil”. Când a ieşit din închisoare, a făcut rost, nu se ştie cum, de o rasă veche, şi numai aşa a acceptat să călătorească spre casă - puţin stânjenit, totuşi, de lipsa bărbii.

Era bătrân şi copil în acelaşi timp. Avea o candoare naturală, dusă uneori până la naivitate. Când îi vorbeai, te privea cu o infinită tandreţe, te mânca din ochi de drag, precum un tată adevărat ce era, mereu îndrăgostit de copiii lui. De altfel, iubea mult copiii. Cam prima întrebare pe care o adresa fiecăruia era aceea despre starea copiilor lui.

Nu era lipsit de un anume sentimentalism, dar el se revărsa totdeauna dintr-un preaplin al iubirii. De pildă, când venea vorba despre părinţii săi din Muscel, totdeauna îl podideau lacrimile şi glasul i se sugruma de emoţie.

Probabil că avea, şi el, slăbiciunile sale pentru anumiţi fii duhovniceşti, dar faptul acesta nu stârnea gelozie - aşa cum dragostea lui Dumnezeu nu poate stârni, în mod normal, gelozii - şi, în orice caz, nu a condus niciodată la neglijarea duhovnicească a unora în favoarea altora.

Chipul său a păstrat şi după ce sufletul l-a părăsit, ca o amprentă a întregii sale existenţe, acel zâmbet blând şi de o nesfârşită duioşie. Martori oculari spun că a murit tot închinându-se. Gestul, deşi devenise abia vizibil, rămânea totuşi evident. Chiar şi în momentul în care funcţiile sale vitale se prăbuşeau vertiginos, sufletul mai avea atâta putere asupra trupului încât despărţirea lor, după o viaţă de conlucrare, să se facă cum se cuvine.

A plecat fară să supere pe nimeni, discret şi repejor, nu fară să împartă binecuvântări. Binecuvânta tot timpul, pentru ca să nu rămână copiii săi duhovniceşti de tot nemângâiaţi, în caz de plecare. Cum să-l plângi? S-a dus la vreme potrivită la locul potrivit, după ce lupta cea bună a luptat şi a biruit. În fond, cine a fost Părintele Iulian? Un preot bun, rugător, jertfitor, viu... A fost, deci, un om sfânt, un preot cum se cuvine, normal. Că normalul ajunge, atât de adesea în lumea noastră, să fie excepţional, asta e o altă poveste. Părintele Iulian a ajuns cu bine la capătul unui drum, acum a început un altul, mai potrivit lui.

Pe noi, însă, avem a ne plânge. Pe noi, care ne lăsasem atât de mult, probabil prea mult, în grija lui. Căci Părintele era un om care obţinuse trecere la Dumnezeu şi noi ştiam să ne folosim de acest dar. De câte ori mă aflam la ananghie, de câte ori aveam pe cineva greu bolnav sau eram, eu sau unul dintre cei apropiaţi mie, în pragul unei probe importante, în fine, cu orice prilej care necesita un ajutor mai mare din partea lui Dumnezeu, mergeam la el sau îi telefonam şi-l rugam să pună o vorbă bună acolo unde ştie el. Și Părintele te binecuvânta şi începea să se roage chiar în acel moment, prin acea binecuvântare, şi continua şi după ce se despărţea de tine, şi punea vorba bună acolo unde se cuvine, şi de atâtea ori fiecare dintre noi a fost scos la liman din situaţii mai mult sau mai puţin critice, care ar fi putut să sfârşească rău fără acel preţios ajutor dumnezeiesc. La fel când plecai la drum lung: te duceai, luai binecuvântare şi plecai plin de curaj, ştiind că eşti ocrotit şi că ai lângă tine, asemenea lui Tobie, bun înger însoţitor. (...)

Viaţa nu l-a cruţat pe Părintele de numeroase suferinţe şi de atâtea lovituri nedrepte. Le purta pe toate cu o răbdare nesfârşită, considerând că îi sunt trimise de Dumnezeu spre încercare şi lămurire. Observase, încă din tinereţe, că de multe ori când credea că se află la capătul puterilor, după perioade de intensă muncă pastorală, şi se gândea să-şi tragă sufletul puţin, Dumnezeu îi mai trimitea ceva de împlinit pe cap - ceea ce însemna că nu era, totuşi, chiar la capătul puterilor, cum credea. Încercările care îi veneau le trata, aşadar, tot ca pe semne ale iubirii lui Dumnezeu. Şi închisoarea a luat-o tot în acest fel (ca, de altfel, şi Părintele Nicolae Steinhardt sau Părintele Dumitru Stăniloae): ca pe o încercare teribilă dată de Dumnezeu, din care a avut multe de învăţat despre sufletul omenesc, în general, şi despre sine, în particular.

Şi dacă n-aş fi avut acest sentiment de om ne-volnic (cu voinţă slabă), din punct de vedere duhovnicesc, care mi-am lăsat mai toată povara păcatelor pe Părintele, mai că aş fi fost vesel în zilele plecării sale. Cum să nu fi vesel când un om se duce la Rai, „în ceata sfinţilor”, cu adevărat, după toată rânduiala? Mi-aduc aminte cum, într-una dintre acele zile de octombrie când Părintele odihnea în tron cu Evanghelia pe piept, în faţa altarului în care săvârşise de-atâtea ori Sfânta Jertfa nesângeroasă, am ieşit din biserica plină de oameni care privegheau înlăcrimaţi. (Cum mai avea oare putere, în preajma marilor sărbători, să spovedească sutele acelea de credincioşi? Ce ştiu e că o făcea întotdeauna bucurându-se). M-am plimbat câteva minute pe străzile înconjurătoare. Era o după-amiază de toamnă încărcată de tot ceea ce poate spune toamna frumos într-o zi: lumină, flori, blândeţe, nostalgie, reverie, o umbră de incertitudine şi de tristeţe, care însă nu acoperă o bucurie neînţeleasă, ce are, în egală măsură, un suport estetic şi unul axiologic. Ieşisem, aşadar, şi părea că Părintele ieşise cu mine şi că, dincolo de un anumit regret după trăirea trupească cu toţi cei dragi lui, avea şi o certă bucurie - bucuria de a se fi eliberat, în sfârşit, de povara neputinţelor trupeşti şi de a putea pleca la marea Întâlnire pentru care se pregătise toată viaţa.

Cu cine voi purta acum dialogul existenţial, de care mă temeam şi mă ruşinam întotdeauna, în care el mă trăgea din afund de pierzanie? „Vă pare rău de tot ce aţi greşit?” „Din toată inima?” „Îi iertaţi pe cei ce v-au greşit?” „Din toată inima?” „Doriţi din toată inima să vă împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele Domnului?” Totul trebuia făcut, cu atât mai mult în cazul întâlnirii euharistice cu Domnul, „din toată inima”. Aşa făcea, de altfel, şi Părintele tot ceea ce făcea: „din toată inima”. Poate că nimic nu-l bucura mai mult decât propria-i împărtăşire ca împărtăşirea ucenicilor săi.

Dacă ar fi să-l caracterizez în două cuvinte pe Părintele Iulian, pentru cei care nu l-au cunoscut, aş spune că el era printre preoţii parohi echivalentul a ceea ce era Părintele Paisie [Olaru] între călugări şi Părintele Dumitru între teologi. Un vârf crescând firesc, prin trudă şi trăire de clipă şi clipă, nu prin ambiţii deşarte.

Părintele Iulian este acum, ca toţi cei drepţi, într-o depărtare apropiată. Prezenţa lui în gând aduce totdeauna bucurie şi chiar veselie. El nu poate şi nu trebuie să fie înlocuit. Ceea ce ni se cere este continuitatea, prelungirea, înnădirea, în continuare, cu noi verigi a lanţului duhovnicesc care conduce lângă Hristos în eshaton. Cu alte cuvinte, el este cu mine, acolo. Rămâne ca şi eu să fiu cu el. Deocamdată, aici.

(Costion Nicolescu - Un preot de foc. Părintele Iulian, Editura Bizantină, București, 2000, pp. 189-193, 206-215)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii