vezi galerie foto (2 foto)
Pr. Iulian Stoicescu
"Cum poate omul scăpa de singurătate? Să se apropie de Dumnezeu, și nu va mai fi singur."
  • 10 Aprilie 1911
  • Gănești, Argeș
  • preot
  • 4 ani
  • Jilava, Aiud
  • 30 Septembrie 1996
    • Un preot de foc. Părintele Iulian

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Interviu cu părintele Ioan Sabău:

În ceea ce-l priveşte pe Părintele Iulian, el a ajuns în închisoare tot prin anii ’59-’60. Când l-am văzut în curte, am sărit şi am spus o vorbă nesocotită: „Mă, Iuliane, ce bine-mi pare că ai venit şi tu!” Eu m-am bucurat că m-am întâlnit cu un prieten despre care atâta vreme nu ştiusem nimic. Mi-a comunicat despre soţia mea că fusese internată la Cluj şi operată de cancer. Ştirea asta m-a zguduit, socotind imposibilă însănătoşirea ei. Aici a văzut că scăpase o vorbă pe care nu trebuia să o spună. Totuşi, pe de-o parte, el nu putea minţi niciodată, a trebuit să fie sincer faţă de un prieten; dar în acelaşi timp, avea o legătură atât de intensă cu Dumnezeu prin rugăciune, încât mi-a spus: „Sanda scapă, imposibil, doar Dumnezeu e puternic; ce nu-i cu putinţă la oameni este la Dumnezeu”.

Eu socot că Părintele Iulian e un sfânt al veacului nostru pentru puterea lui de a se concentra în rugăciune. El mi-a zis: „Nu se poate să nu scape, de-aia ne-a trimis Dumnezeu aici, ca să ne rugăm mai mult, căci nu ne-am rugat destul!” Şi atât de mult s-a frământat, încât, făcând legătura cu cineva care venise în închisoare, am aflat - fără să fi visat măcar - că soţia trăieşte şi e bine. Acesta mi-a mai spus şi despre Tuţa, fata mea, că se măritase.

Părintele Iulian - şi toţi care l-au cunoscut au mărturisit astfel - nu lăsa niciodată un om nemângâiat. Tot ei ziceau că reuşişe să dobândească rugăciunea inimii - îşi mişca uşor buzele încontinuu, în spusele rugăciunii. Ne-a prins grozav de bine venirea lui acolo, în mijlocul nostru, al celor mai slabi. Unii preoţi, ca oameni şi ei, în mizerie, înfometare, au mai căzut, şi ajunsese lumea să vocifereze la adresa preoţilor. Când a apărut Părintele Iulian, a restabilit o sfinţenie a omului: se uitau la el ca la un sfânt, pentru că se sacrifica pe sine tot timpul când vedea pe altul în slăbiciune şi neputinţă, mai ales când eram de corvoadă la celulă. El totdeauna căuta să lucreze pentru toţi. Aşa ajunseseră puşcăriaşii să se ataşeze de el, se întăreau şi numai atingându-l. Cum se ataşaseră şi de Părintele Ioan Iovan de la Vladimireşti.

Şi acesta reuşise - chiar dacă era mai tot timpul la izolare - prin acatistele şi rugăciunile pe care le făcea, prin comunicările Morse, să întărească toată Zarca şi s-o ţină mereu în intensitatea rugăciunii şi a meditaţiei. Când m-am eliberat eu din Zarcă, după patru ani, ajunsesem foarte slăbit, aproape paralizat, neputându-mă mişca aproape deloc.

Dar înainte de amnistierea din 1964 ne-a scos la aşa-numita „Mare albă”. Acesta era un loc în care se adunau reziduurile de la uzinele Unirea - Uioara, de la Ocna Mureş, unde se făcea sodă caustică. Acolo se vărsau pe un canal, într-o lavă fierbinte, toate reziduurile. Ne-au adus aici, pe deţinuţii de la Aiud, ca să ajutăm la deversarea acestor deşeuri toxice. Nu existau nici mijloace de protecţie, dar Dumnezeu ne-a ajutat, că ne-a folosit la toţi care eram şontorogi şi mergeam greu. În lava aia caldă şi stând la soare, ne-am mai tămăduit. Acolo am lucrat cu Părintele Iulian, precum şi la grădină, tot în perioada în care ne pregăteau pentru eliberare. Ne întâlneam adeseori şi ne făceam planuri, că se auzea zvonul eliberării noastre. Şi am ieşit chiar în aceeaşi oră, pe aceeaşi poartă cu Părintele Iulian. La stăruinţa mea, ne-am dus direct la Orăştie. Pe tren, Părintele Iulian a atras atenţia, pentru că atât de mult a ţinut la costumul preoţesc, încât n-a vrut să meargă civil, ci a făcut rost de un anteriu lung şi de un potcap. Lumea îşi dădea seama că venim de la închisoare şi parcă toţi voiau să se atingă de el. Mirosea a sfinţenie, a evlavie, a bunătate.

Cu mine a mai făcut o minune. Întorcându-mă acasă, soţia era din nou ameninţată de cancer şi silită să fie operată. Iar Părintele Iulian mi-a trimis vorbă să nu deznădăjduiesc, deşi profesorul de la Cluj mi-a zis că nu o operează, că nu are nimic sănătos în ea. Părintele Iulian a adunat şapte preoţi pentru maslu şi a făcut ca în Bucureşti, în ziua operaţiei, să se ţină 40 de liturghii pentru soţia mea. La fel am făcut şi noi cu preoţii din Orăştie. Şi Dumnezeu a dat ca şi de data aceasta, pentru rugăciunile Părintelui, să-mi fie salvată soţia. Şi iată, astăzi trăieşte şi are 82 de ani.

În ce constau planurile pe care le făceaţi cu Părintele Iulian în închisoare şi care dintre ele şi-au găsit împlinirea abia după aceea?

Nimic n-am realizat. Aveau nişte apucături foarte viclene, la toate conferinţele bisericeşti ne pistonau: „Ce faceţi voi, preoţilor ortodocşi? Vă mănâncă sectele, nu sunteţi în stare să vă apăraţi”. Am întrebat odată: „Când ne-aţi dat mână liberă şi cu ce ne-aţi ajutat să vindem şi noi broşuri? Noi ce putem face?” Până la urmă, ne-au spus ce trebuie să facem: să-i urmărim când se întâlnesc şi să-i reclamăm. Atât: să chemăm Miliţia şi să-i împrăştie. Ne întrebau ironic sectanţii aceştia: „Părinţilor, dar preoţii care se-mbată în crâşmă şi se omoară, pe ei n-aveţi ordin să-i mai reclamaţi, ci numai pe noi, care ne întâlnim în numele Domnului?!” Iată că-ţi tăiau oarecum piuitul. Dar lor le spuneau miliţienii: „Mă, n-avem nimic cu voi, preoţii vă pârăsc”. Deci exista acest şantaj. Noi ne-am gândit la o comunitate, la un colectiv de preoţi care să poată, prin puterea lor de concentrare, să creeze un nucleu de acţiune şi de promovare a Ortodoxiei. Să lucrăm în comun nu am putut, pentru că ne depistau imediat, ameninţându-ne, şi toţi erau descurajaţi.

Părinte, cum se rugau oamenii în închisoare?

Rugăciunea era cam oprită, mai cu seamă dacă era publică. Ştiţi cum i-au bătut şi i-au schingiuit la Baia Mare, când au făcut slujba de Paşti. În celulă, fiecare se retrăgea într-un colţ şi-şi spunea rugăciunile. De regulă, alegeam colţurile care ieşeau din obiectivul vizetei. Dacă ne observau, ne certau. Pe mine, de exemplu, m-au văzut că mă puneam în fiecare zi la aceeaşi oră în genunchi. La o vreme au crezut că vorbesc la perete, până când le-am spus că-s preot şi că nu pot trăi fără rugăciune. Cu Părintele Iulian n-am fost în celulă, dar el se ruga permanent, zi şi noapte, pe drum, pe unde mergea; încontinuu i se mişcau buzele. Rugăciunile de dimineaţa şi seara le făcea culcat pe pat. Şi-apoi, lumea a început să ne mai înţeleagă pe noi, preoţii. Părintele încă dinainte de închisoare acorda o atenţie deosebită rugăciunii, stătea dimineaţa ceasuri întregi rugându-se, până să înceapă lucrul. Aşa l-am cunoscut.

(Mărturia părintelui Ioan Sabău - Un preot de foc. Părintele Iulian, ediție îngrijită de Costion Nicolescu, Editura Bizantină, București, 2000, pp. 200-204)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori