vezi galerie foto (2 foto)
Pr. Iulian Stoicescu
"Faptul că a trebuit să trec prin închisoare a fost un dar de la Dumnezeu, pentru că șederea în închisoare a fost de foarte, foarte mult folos. Și în ceea ce mă privește pe mine și prin cei cu care m-am întâlnit acolo: că a trebuit să învățăm din suferință."
  • 10 Aprilie 1911
  • Gănești, Argeș
  • preot
  • 4 ani
  • Jilava, Aiud
  • 30 Septembrie 1996
    • Un preot de foc. Părintele Iulian

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Avem şi noi dreptul, cei din ”diaspora”, din afara Bucureştiului, să-l socotim pe Părintele Iulian ca fiind preot al nostru. Deşi îl cunosc dinainte de a fi preot, nu voi vorbi despre activitatea lui în Bucureşti, ci aş vrea să privesc asupra altei parohii care a devenit generală şi care schiţează viitorul credincioşilor de mâine - asupra închisorii din Aiud. Şi aceasta pentru a spulbera puţinele cunoştinţe pe care le au credincioşii noştri despre închisori, pentru a aduce la adevărata lumină ce rol au avut mai cu seamă preoţii în închisori.

Virgil Ierunca spunea, în recomandarea „Jurnalului fericirii” al lui Steinhardt, că pentru autorul convertit în închisoare, aceasta a fost o academie şi un altar. Steinhardt aminteşte în carte, văzând spiritul de sacrificiu care a existat în închisori, că „aici sunt mulţi sfinţi între noi”. Îmi permit să socotesc printre aceşti sfinţi calificaţi de Steinhardt pe vârful de piramidă pe Părintele Iulian. De ce?

Pentru că a venit cu vocaţia preoţească tocmai la momentul când acolo, între zidurile închisorii, am simţit pentru prima dată - şi poate toţi cei aflaţi cu noi - că se împlinesc cuvintele proorocului Amos, care zice: „Va veni odată o vreme când nu va mai fi foamete nici de pâine, nici de apă, ci de cuvântul lui Dumnezeu...” Am trecut peste celelalte fireşti trebuinţe. În câţiva ani de închisoare, ajungi să te saturi şi cu o firimitură de pâine, şi cu o ciorbă apătoasă, dar începe un dor şi o sete după cuvântul lui Dumnezeu. Parcă Dumnezeu atunci ne-a spus: „Daţi-le voi să mănânce”. Preoţi ne-am simţit ruşinaţi - nu aveam de unde să dăm - şi am răspuns că nu avem decât cinci pâini şi doi peşti. Părintele Iulian, prin felul lui de a fi, a putut să dea hrană acestor oameni flămânzi după cuvântul lui Dumnezeu, după iubirea lui Dumnezeu, după tot ceea ce are Dumnezeu sădit în noi.

Care au fost aceste mari calităţi ale Părintelui? În primul rând, Părintele Iulian se ruga cum n-am văzut pe altcineva - picura în fiecare rugăciune lacrima. Despre darul lacrimilor se poate vorbi destul, dar îmi permit să cristalizez ceea ce Radu Gyr a prins în închisoare, despre binefacerea lacrimii: Cu lacrimi sufletul mi-l speli / Ca să aduni în fruct dulceaţă / Să nu găseşti în el nici ceaţă / Nici viermi amari, nici îndoieli / Cu lacrimi sufletul mi-l speli.

Părintele Iulian a făcut faţă acestei lacrimi, dar el a dat şi dovada spiritului de jertfă, care este firul roşu al creştinismului. Nimeni nu s-a jertfit ca el; întotdeauna avea o bucată de pâine în plus - poate pe unul dintre noi îl duce la izolare, poate altuia nu-i prieşte mâncarea, astfel încât era gata permanent a-i ajuta. La câmpul de muncă, atunci când îl vedea pe vreun deţinut că se trudeşte la roabă, sărea şi-i lua roaba, lăsând-o pe-a lui deoparte. În celula noastră, la cerinţele de corvoadă, primul se înscria. Vedea că unuia mai bolnav îi e greu să o facă.

Acest spirit de sacrificiu arată ce a făcut închisoarea din oameni. A făcut oameni noi. De aceea, ne-am gândit acolo că, de ne vom mai întoarce afară, va trebui să punem începutul unei noi pastoraţii. Ne-a mai încurajat şi Părintele Stăniloae când a văzut setea aceasta după cuvântul lui Dumnezeu. Toţi vedeam că numai atât ne ţinea. Bătuţi la perete, cu mâncarea ce ni se dădea, deveniserăm nişte oameni avizi numai după spiritualitate. Învăţam oamenii psalmi şi Evanghelii întregi. Dar aceasta numai după ce trecuserăm peste cele ale firii, după cum zice Sfântul Apostol Pavel, că „cele ale firii nu înţeleg pe cele ale Duhului”.

Astfel ajunşi, ne-am gândit să punem început nou afară, ne-am înţeles altfel rosturile noastre de preoţi.

Dar ieşind din închisoare, am dat tot peste durere. Mi-aduc aminte că odată, făcând un circuit prin Ardeal, a vrut să vină şi să mă vadă. Când a venit acasă la Bucureşti, Securitatea imediat l-a luat în primire pentru cele câteva minute în care am stat împreună. Aceasta ne-a făcut ca în cei aproape 30 de ani, din 1964 până acum, să nu ne putem întâlni, să nu ne putem împlini visurile noastre de a crea oameni noi aici, afară, pentru împărăţia lui Dumnezeu.

Cruciş mi-am întâlnit privirile şi cu Părintele Stăniloae, şi ne-am făcut că nu ne cunoaştem, pentru că ne făceam rău unul altuia. Cu aceasta ne ducem în groapă, căci la ora aceasta suntem nişte epave. După ce trece omul de 80 de ani, numai osteneală şi durere. Dar nu vom putea niciodată să renunţăm la visurile noastre: Nu dor nici luptele pierdute / Nici rănile din piept nu dor / Cum dor acele braţe slute / Care să lupte nu mai vor / Înfrânt nu eşti atunci când sângeri / Nici ochii când în lacrimi ţi-s / Adevăratele înfrângeri / Sunt renunţările la vis.

Visurile Părintelui Iulian se traduc prin ucenicii săi, care vor şti să pună în acţiune înţelepciunea unui mare apostol, a unui mare preot. El a transmis un mesaj pentru mileniul de mâine, mileniu care va fi al celor ce iubesc pe aproapele lor, aşa cum am fost noi acolo, etnii şi confesiuni la un loc, aşa cum Părintele Iulian toată viaţa a urmărit, să putem trăi ca fii ai lui Dumnezeu.

(Mărturia părintelui Ioan Sabău - Un preot de foc. Părintele Iulian, ediție îngrijită de Costion Nicolescu, Editura Bizantină, București, 2000, pp. 197-200)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii