vezi galerie foto (23 foto)
Pr. Justin Pârvu
"Închisorile ne-au învățat un lucru: că în Hristos toți suntem una! Nu mai conta că ești intelectual sau om simplu."
  • 10 Februarie 1919
  • Poiana Largului, Neamț
  • ieromonah
  • 17 ani
  • Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava, Aiud, Baia Sprie
  • 16 Iunie 2013
  • Neamț, Mănăstirea Petru Vodă
    • Daruri duhovnicești
    • Părintele Justin Pârvu și bogăția unei vieți dăruită lui hristos, Vol. II
    • Părintele Justin Pârvu și morala unei vieți câștigate
    • Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire
    • Părintele Justin Pârvu și bogăția unei vieți dăruită lui Hristos. Vol. I
    • Părintele Justin Pârvu. Viața și învățăturile unui mărturisitor
    • Ne vorbește părintele Justin, Vol. I
    • Părintele Justin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă. Cuvintele înțeleptului
    • Ne vorbește părintele Justin, Vol. II
    • Părintele Iustin Pârvu o misiune creştină şi românească

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Aşa cum transpare din amintirile îndepărtate ale părintelui, viaţa sa a fost de la început axată şi configurată de muzica bisericească şi cea a clopotelor, fiind pentru un timp întreruptă de o stranie muzică, precum cea a zăvoarelor şi lanţurilor, pentru ca apoi să revină la melosul copilăriei…

Împreună cu cei patru fraţi, de sărbători colinda mănăstirile, preferând Durăul – unde a şi intrat ca frate, pe la vârsta de 17-18 ani. De aici, după un an şi jumătate, pornea spre Cernica să urmeze seminarul.

După cum cu umor povesteşte părintele, aici avea să ajungă trecând mai întâi pe la un lustragiu din gara Bucureşti, care-i înşfăcă o groază de bani numai pentru că i-a făcut botinele să lucească, şi dîndu-şi ultimii lei pe un taxi pînă-n poarta mănăstirii, că doar nu-şi mai putea permite să-şi prăfuiască încălţările. La intrarea în Cernica a dat nas în nas chiar cu directorul seminarului, care văzându-l, îi spuse: "De unde vii, frate? Ai venit cu maşina? De la Durău? Ei, numai de la Durău se putea veni cu maşina, că acolo e boierie…!".

După patru ani, seminarul desfiinţându-se, părintele a fost repartizat la "secţia monahală" a Seminarului Râmnicu-Vâlcea, de unde va fi mutat la Seminarul din Roman, pentru finalizarea studiilor; constată, în decursul anilor de când a părăsit Cernica, o involuţie în modul de pregătire.

Închis pentru credinţă

Într-o zi a anului 1948, "două maşini de un lux nebun" (maşini în care tov. Chivu Stoica gonea prin capitală – fără permis şi fără a da socoteală dacă lovea vreun biet trecător, maşini cu care elita comunistă pornea prin Bucureşti şi de la a căror geamuri fumurii ochea câte-o casă, în care urma să se mute, după ce proprietarul era evacuat şi arestat pentru "activitate duşmănoasă"…) se opresc în faţa Episcopiei Romanului, unde părintele Iustin Pârvu se afla în cea de-a treia sa zi de slujire, de la terminarea seminarului. L-au ridicat, ducându-l la Securitatea din Roman, unde dintr-o dată ajunsese "duşman al poporului", "bandit". Este întemniţat pentru propagandă religioasă, peste şaisprezece ani urmând a trece pe rând prin închisori precum Roman, Suceava, Aiud, Baia Sprie, Gherla, la Colonia de muncă Periprava. şi toate acestea pentru faptul de a-L fi ales pe Hristos… Când a intrat la Aiud în faţa ferestrei celulei sale "se zărea o nuieluşă groasă cam cât degetul", iar când a ieşit de aici aceasta devenise copac…

Dacă iniţial dorea să fie liber, ulterior şi-a dat seama că suferinţa sa a fost în planul lui Dumnezeu, ca prin jertfa lui şi a altora ca el în închisoare să se ispăşească păcatele neamului. Acest gând l-a făcut să suporte orice nedreptate, orice supliciu, pentru că o făcea în numele neamului său, în numele lui Hristos. Era bucuros când ştia că suferă pe nedrept, chiar ajunsese să-i iubească pe torţionari, să se roage pentru ei. "El te bate şi tu-l ierţi. Te uiţi la dânsul şi-l ierţi. Aceasta-i creştinismul…! Nu când mâncăm colivă. Ci când te loveşte şi nu te doare." (Pr. D. Bejan, Bucuriile suferinţei). Aminteşte că a plâns de multe ori, dar lacrimile sale au fost lacrimi de bucurie… A învăţat smerenia, cea care luminează mintea, iar prin durere a deprins răbdarea.

Asemenea osemintelor celor 11.000 de călugări şi preoţi ucişi de către comuniştii ruşi în anii 1919-1920 la mănăstirea Oranki, şi în jurul închisorilor comuniste de la noi "dacă dai cu târnăcopul, la câţiva centimetri sub pământ, dai de oseminte sfinte, frumoase, galbene. E semnul sfinţeniei, fiindcă au ajuns acolo, în acele cimitire nevăzute, neştiute, prin suferinţă, prin jertfă", spune părintele. Ei sunt asemenea primilor creştini torturaţi pentru credinţă! Aşa zice părintele Iustin: "Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decât robi, au sfinţit pământul ţării cu sânge de mucenici".

Un Paşte în mina-temniţă

Un episod care relevă starea de bucurie liturgică, trăită în acel arhipelag al durerii, este cel al Sfintelor Paşti de la Baia Sprie. Preoţii şi o parte din deţinuţi erau în post; administraţia închisorii încerca să-i determine să mănânce de frupt, ademenindu-i cu friptură, pe care au refuzat-o ori au păstrat-o pentru după Înviere. S-a anunţat mărirea normei – câteva sute de tone trebuiau extrase şi evacuate, anunţ primit cu resemnare. S-au spovedit, iar cei care au lucrat în schimbul de noapte au trăit momente de înălţare sufletească: prin lovirea sfredelelor de mină, au imitat sunetul de toacă şi de clopote, premergător slujbei, într-o grotă a fost amenajat un altar, au făcut cruci din bârne de mină, iar un sobor de preoţi în frunte cu părintele Valeriu Antal, ce avea drept epitrahil un ştergar alb de casă, oficia. În liniştea subteranei părintele a strigat: "Veniţi de luaţi Lumină!". S-au aprins lămpaşele, s-a citit Evanghelia, şi preotul a anunţat bucuria că "Hristos a înviat!". A fost, precum ar spune Sf. Ioan Gură de Aur, "o vreme când vasele Bisericii erau de lemn şi sufletul slujitorilor era de aur. Acum vasele bisericii sunt de aur, iar sufletele noastre sunt de lut!".

Pr. Iustin aminteşte de modul cum miliţienii îşi băteau joc de deţinuţi, comportament de care nu s-au dezbărat nici cei de astăzi. Dar felul de a se purta era diferit, în sensul că erau mai protectivi cu străinii. "La corvezile astea care se făceau în interior, erau de cele mai multe ori protejaţi maghiarii, nemţii…", dovedindu-se astfel "spiritul acesta, de inferioritate în faţa străinului…".

Vagonetarul, agricultorul, "banditul" Iustin Pârvu, spera ca, datorită faptului că a muncit, să i se reducă pedeapsa, dar de fiecare dată, din partea Comitetului Central, veneau anii de prelungire a pedepsei… Venea cineva de la Securitate şi semna: "încă 24 de luni"!

Cu înţelepciunea de acum, părintele afirmă: "Când judeci istoria la o distanţă de câteva decenii, altfel o vezi, înţelegi că acolo a fost şi voinţa lui Dumnezeu care te zgâlţâie ca să vezi mai bine lumea în care trăieşti."

Părintele Iustin Pârvu nu a scăpat nici o ocazie să îi îndemne pe oameni să se reîntoarcă la carte, la cuvântul scris. "Am respirat libertate prin cărţi, am văzut lumea de dincolo de gratii prin intermediul cărţilor", cărţile circulând numai în fascicule, pe pagini încât "niciodată n-au fost citite atât de bine, niciodată cuvântul nu a avut atâta înţeles". Acolo nu s-a putut rezista decât prin credinţă şi prin cultură. Astfel că, dacă măcar zece la sută din cei ieşiţi din acest sanctuar al durerii, care a fost închisoarea, ar fi făcut câte o mănăstire, astăzi poporul român ar fost un popor mântuit, crede părintele.

Poezia lui Eminescu l-a încălzit. Poate chiar Rugăciunea eminesciană, pe care toţi ţăranii, mai ales bucovinenii, o ştiu pe de rost ca din Sfânta Scriptură: "Crăiasă alegându-te / Îngenunchem rugându-te, / Înalţă-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire, / Privirea-ţi adorată / Asupra-ne coboară, / O, maică prea curată / Şi pururea fecioară, / Marie!", să-i fi amintit de copilărie. Spune părintele: "Cine scrie poezie acela e copilul lui Dumnezeu. Cine scrie poezie cu har…"

Dostoievski vs. Sadoveanu

Părintele se raportează adesea la scriitorii ruşi, în special la Dostoievski, pentru care Sfânta Scriptură a fost cartea sa de căpătâi, atât în închisoare cât şi în restul existenţei sale. Dostoievski l-a cunoscut pe Hristos în temniţă, unde a pătruns şi taina omului. Opera sa respiră tema mântuirii şi a confruntării cu imaginea lui Hristos şi a creştinismului.

La întrebarea cu privire la politica românească, părintele răspunde prompt: "Dar noi avem politică? Noi avem politicieni? ş…ţ Avem tot felul de aventurieri, de făcături care nu înseamnă nimic nici pentru familiile lor, dar să mai însemne ceva pentru ţară, pentru neam…?!" Pe aceştia, ca de altfel pe toţi români, paradoxal, doar învrăjbirea îi ţine alături. Analizând situaţia actuală a ţării spune că "România e o şcoală după furtună".

În această cruntă perioadă, "fiecare a evadat în felul său din minciuna oficială, fiecare a înţeles diferit ceea ce a trăit. Iar la şi după Revoluţie n-a existat un moment în care toate istoriile individuale să se unească, să găsească o motivaţie comună, dinamică".

Părintele Iustin se referă şi la "discursul simplificator al profesorului de istorie, care nu vroia să facă echilibristică pe o funie de cuvinte cu multiple conotaţii", cum de altfel se întâmplă, din păcate, şi astăzi când ar trebui să discutăm relaxat despre anumite persoane sau evenimente încă ţinute într-o aură de mister.

Vorbeşte şi despre trădarea intelectualilor şi despre cecitatea lor lăuntrică. Le lipseşte pregătirea duhovnicească elementară, "prea uşor au divorţat de interesele şi de valorile Ortodoxiei", simţul răspunderii morale s-a diminuat drastic, sunt versatili – precum Sadoveanu (cel ce semna condamnări la moarte, în perioada când a fost preşedinte al Marii adunări Naţionale, sau să amintim de faptul de a-l fi uitat pe Gr. T. Popa, când acesta era hăituit), Bogza şi alţii…

Părintele Iustin Pârvu este convins că timpul în care ne vom reface fibra noastră morală, iar ţara va fi pe un făgaş normal, este egal cu timpul cât a durat "stricăciunea" comunistă.

Biserica în lanţuri

Ortodoxia românească este prezentată azi sub unghiul compromisului – acuzată că în rândul acesteia nu a existat o rezistenţă puternică, cum s-ar fi cuvenit. Se uită de "holocaustul moral împotriva ortodoxiei" (Antonie Plămădeală), de restricţiile impuse bisericii în acele timpuri: eliminarea învăţământului religios din şcoli, scoaterea facultăţilor de teologie din universităţi, cenzura publicaţiilor, punerea sub controlul statului a centrelor episcopale şi a instituţiilor Patriarhiei din Bucureşti, excluderea arbitrară a monahilor din mânăstiri, culminând cu distrugerea a zeci de biserici. Nici o biserică nu a suferit atât de mult precum Biserica Ortodoxă, o biserică în lanţuri, care însă şi-a păstrat virtualitatea integrală a creştinismului de la început. Cea mai puternică forţă de rezistenţă a constituit-o reţeaua de parohii active; nici o biserică de la sat n-a fost închisă. Biserica satului şi cimitirul, martirii şi sfinţii nevăzuţi şi mai ales monahismul au fost forţele vitale pentru creştinismul român din acei ani. N-a existat o zi aliturgică! Toată istoria ei a fost un drum al Crucii. Biserica Ortodoxă a fost o Biserică în stare de veghe, încât nici comunismul, nici alte influenţe nu au schimbat ritmul său liturgic. Dacă Biserica se află acum, după cum spune părintele Iustin Pârvu, "în starea aceasta de umbră" – faptul trist că unii preoţi nu sunt interesaţi decât de a strânge cât mai mult, de a nu se interesa de omul în suferinţă şi că vor "să fie salariaţi, să trăiască bine şi să moară pensionari" – crede că "este tocmai voinţa lui Dumnezeu ca atunci când va veni vremea, ş Biserica ţ să strălucească mai mult decât soarele de pe cer."

Ortodoxia românească are mari virtuţi europene, constituind o forţă de integrare pentru tradiţii şi culturi diverse. Răsăritul a dat Europei de altădată creştinismul. Trebuie să i-l dăruim din nou astăzi – crede părintele.

Cartea lui Adrian Alui Gheorghe este una despre caracter, despre oameni alături de care nu mai simţeai nici frigul nici foamea, nici răceala lanţului pe fluierul piciorului. ea redă, prin amintirile părintelui, spuse pe ton înţelept, toată grozăvia unui imperiu al suspiciunii, al delatorilor, al urii. Criminalii devin educatori iar victimele sunt considerate criminali, bandiţi. "Pentru duşmanii poporului nu există nici milă, nici îndurare", era scris pe frontispiciul de la intrarea în închisoarea Piteşti. Nu mai exista noţiunea timpului. Timpul murise. Nu mai exista trecut, nu mai exista viitor. Totul se reducea la prezentul terifiant. În schimb, dacă "afară" se spulberase speranţa într-o schimbare, în închisoare aceasta nu murise, se maturizase.

Trăind între cruce şi infern, credinţa l-a salvat pe părintele Iustin de la ucronia detenţiei.

(Richard Constantinescu - Revista Rost, nr. 33, noiembrie 2005, pp. 15-17)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii