Condamnarea
A urmat momentul procesului la Suceava. Despre parodia acestui proces Părintele își amintește cu umor și se minunează și acum. Acesta s-a ținut în interiorul închisorii numai în timpul nopții. Lumina zilei nu ar fi suferit atâta josnicie a înscenării unor vinovați care erau de fapt cea mai legitimă și firească atitudine de om, de creștin și de român. Dar atunci nimic nu mai era normal. Judecătorii erau aceiași care-i condamnaseră pe comuniști în anii 1941-1944, iar acum sperau că dând sentințe cât mai aspre bieților nevinovați, vor fi îngăduitori comuniștii cu ei și îi vor ierta.
Au sperat însă în van, pentru că în final, tristul convoi cu proaspeții condamnați, printre care și părintele Justin, avea în ultimul vagon, ca deținuți, tocmai pe zeloșii judecători1. Dar iată povestirea părintelui:
”Când în sfârșit, s-au terminat anchetele la securitatea din Roman, am fost transportați la Suceava. Acolo ne-au pus cam câte opt-zece într-o cameră, arestați de prin toată Moldova, și au luat-o de la capăt cu anchetele; acum urmau să stabilească pe baza dosarelor pedeapsa pentru fiecare și să-i înfunde pe bieții arestați cât mai mulți ani. Acele anchete care se făceau au implicat mulți oameni, nenumărați nevinovați. De exemplu, dacă am vorbit cu cineva în 1945 numai 10 sau 15 minute și apoi s-a întâmplat să mă întâlnesc cu acea persoană 6 luni sau 1 an mai târziu – numele acelei persoane apărea în anchetă. Trebuia să răspundem întrebărilor: ”Da, sigur, am avut o scurtă discuție” și anchetatorii întrebau: ”Despre ce ați vorbit? Despre cum să organizați rezisența?”. Eu răspundeam: ”Nu, nimic despre aceste lucruri, doar lucruri obișnuite”, dar răspunsul adevărat nu era acceptat de ei și, în sfârșit, eram atât de bătuți și de torturați fizic și psihic până acceptam să semnăm o hârtie în care se spunea că noi știam totul, pusesem la cale cine știe ce plan și că eram criminali. Și așa ajungeam de luam 10 sau 15 ani pedeapsă.
Curgeau condamnările cu anii; puțini erau cei cu doi sau patru ani, în general începeau de la cinci ani în sus, cinci, opt, zece, doisprezece, cinsprezece, ca nimic… Și uite-așa, din om respectat în societate, cinstit, cumsecade, iată-te, fără să știi nici tu de ce, paria societății, ”bandit”, ”dușman al poporului”, ”legionar” și tot așa…, încărcat cu mulți ani de pușcărie și foarte grei. Nu scăpau nici ai tăi; începea urmărirea asupra familiei tale, persecuțiile fără sens. (…)
Au făcut aceste arestări în masă ca s-arate Moscovei și lumii, vigilența și forța lor. Dacă purtai o șapcă, un cozoroc mai prelungit în față, gata: ”Aaa, tu ești fascist!” Te lua frumos și luai cinci ani, cel puțin.”
(Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Editura Credinţa Strămoşească, Iași, 2005, pp. )
1. Despre această răsturnare de situație avea să mărturisească și Ioan Ianolide în memoriile sale: ”Am cunoscut comunişti şi am cunoscut evrei în închisoare, am cunoscut de asemenea din cei care fuseseră la putere. Am îngrijit chiar pe generalul care fusese preşedintele curţii militare care a pronunţat condamnarea mea. Mi-a fost dat ca să-i închid ochii. După ce îi servise pe stăpâni, fusese azvârlit şi el în temniţă.” (Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)