Mulţi l-am cunoscut. Ştia să apară când aveai mai mare nevoie de el, iar în rest avea un răspuns pentru fiecare atunci când era căutat; mai ales de tineri. Blând şi aspru – te privea cu chip senin, încărunţit poate prea devreme şi-ţi vorbea cu atâta convingere încât devenea aproape imposibil să-i rezişti. Uneori se întrista că un lucru atât de evident nu-l puteai înţelege iar atunci, câteodată, stătea ore în şir cu tine într-un timp sofianic. Dacă nu te cucerea cuvântul lui, poate poeziile scrise în condiţiile în care alţii n-ar mai fi sperat nimic sau dacă nici acestea, atunci caietele cu amintiri adunate de la copiii pe care-i catehizase într-o vreme de catacombe sau pur şi simplu te marca prezența lui.
Îi plăcea să câştige un om pentru Dumnezeu, dar şi pentru valorile neamului său. Într-una din odăile unui suflet atât de complex, în mod sigur îţi găseai biblioteca. Şi aveai ce aştepta de la acest om, chiar pentru simplul fapt de a şti că te așteaptă şi el. Un sfat, o încurajare, era greu să nu se constituie într-un imbold spre înainte sau vorba lui Noica spre devenire întru…
Atunci când l-am chemat şi ştia că avem nevoie de el, ni s-a alăturat ca preot în pelerinajul liturgic la biserica lui Horea sau la “Colindul Eroilor”. Ultima dată, pe 16 decembrie 1997, a dat Dumnezeu un ger cum mai rar se întâmplă. Părintele a ţinut să vină cu noi de la Fabrica de Bere - unde au căzut primii martiri în ’89 - până sus pe vârful dealului, la Cimitirul Eroilor. După slujba de pomenire, într-o seară de iarnă luminată de mici făclii ce se încăpăţânau să reziste vântului ascunse în mâini îngheţate, părintele a spus poate cea mai scurtă şi mai puternică predică din viaţa sa. Iar în faţa studenţilor a fost ultima. Un cuvânt de foc, un cuvânt viu… Noi aşa te-am cunoscut. Dumnezeu să te bucure, părinte Liviu.
(ASCOR şi Liga Studenţilor - Revista Filocalia, septembrie 1998)
Comentarii
RSS pentru acest articol.