Meniu biografic

vezi galerie foto (3 foto)
Lucreția Jurj
  • 02 Octombrie 1928
  • Scărișoara Nouă, Pișcolț, Satu Mare
  • casnică
  • 10 ani
  • Oradea, Mislea, Jilava, Miercurea-Ciuc, Cluj, Văcăreşti
  • 02 Noiembrie 2004
    • „Suferința nu se dă la frați...” Mărturia Lucreției Jurj despre rezistența anticomunistă din Apuseni (1948-1958)

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Regina balului

- Din dragoste pentru Mihai, soţul ei, la 21 de ani, Lucreţia Jurj a fugit în munţi, alături de partizanii din Apuseni. După opt ani de dramatică rezistență, printre sălbăticiunile din păduri, fugarii au fost trădaţi şi prinşi de Securitate. Povestea de iubire s-a sfârşit cu un singur glonț -

Lucreţia Jurj s-a născut pe 2 octombrie 1928 în comună Scărişoara Noua, plasa Valea lui Mihai din judeţul Sălaj. Părinţii ei, moţi din Scărişoara Apusenilor, s-au aşezat la graniţa cu Ungaria după reforma agrară din 1921.

Au fost strămutate atunci multe familii de moţi, care au primit pământ bun pentru semănat, căci acolo, în munte, n-aveau decât piatră şi lemn pentru ciubere. Moţii şi-au făcut case, au ridicat biserică şi şcoală şi au trăit după aceleaşi obiceiuri învăţate sus, în munte, lângă Gheţar. Dar în 1940, după cedarea Ardealului, ungurii i-au scos afară din sat, zicându-le "venetici". N-au avut vreme scărișorenii să-şi facă prea multe socoteli, şi-au încărcat ce-au putut în căruţe şi-au coborât către ceea ce mai rămăsese din România. Familia Lucretiei a primit drept de şedere tocmai în Bârca, în Oltenia. După câteva luni, s-au mutat lângă Turda. Dar nici aici n-au rămas prea mult, căci au fost trimişi tocmai în Storojinețul Bucovinei, să stea în case care fuseseră ale evreilor. Dar ce folos de case frumoase, dacă pământul era atât de sărac, încât nu creştea nimic altceva decât pipirig? S-au mutat la Rădăuţi şi apoi, de spaima ruşilor care au rupt frontul, au fugit în Oltenia, la Băileşti. Ani cenuşii şi drumuri ale disperării, averea risipită în cele patru zări. Când s-a terminat războiul, s-au reîntors în satul lor din Sălaj, unde buruienile ajungeau la acoperișul casei, iar uliţele erau pline de şobolani. Luni întregi au luptat ca să-i stârpească şi să acopere urmele rămase după război. Şi au luat-o de la capăt cu toate, aşa cum au făcut de atâtea ori în acei ani de teribile încercări.

"După război, erau oamenii ca zăpăciţi de cap, dar parcă aveau în ei o dorinţă puternică de a şterge oarecum răul care li s-a întâmplat. Am fost într-o zi la un bal în satul în care fratele meu era profesor suplinitor şi acolo am ieşit ”Regina balului”. A fost frumos... Tot în anul acela l-am cunoscut pe Mihai, soţul meu de mai târziu. Părinţii se înţeleseseră deja să ne căsătorim, dar eu n-am vrut să rămân atunci în Ponor, satul lui din Munţii Apuseni, nu-mi plăcea, că erau casele izolate, depărtate una de alta, venea pădurea până în ograda. Pe de altă parte, parcă am presimţit că, dacă mă despart de ai mei, n-o să vină vremuri bune pentru mine. După un an, m-am întors la Ponor, Mihai făcuse deja armata, era un bărbat frumos, înalt, liniştit şi m-a convins să rămân nevasta lui. Locuiam cu socrii mei, care erau foarte bogaţi, aveau gatere, pământ, vite, oi. Erau oameni harnici şi tare credincioşi. Munca era pentru ei un fel de religie. Dar eu nu aveam treabă prea multă. Mă ocroteau şi-mi lăsau muncile mai uşoare. Mă iubea Mihai şi mă ţineau toţi ca pe palme. Când avea el vreme, ne plimbam pe malul iazului, călăream prin pădure, pe Voitor şi Suru. Dacă tăia el lemne la gater, mă urcam pe buşteanul pe care-l tăia. Deşi eram oameni în toată firea, ne jucam şi ne era drag să fim împreună. Pot zice că în anii aceia de după nuntă am fost răsfăţata de Dumnezeu. Am avut tot ce mi-am dorit, am fost cu adevărat ”regina balului”. Dacă aş fi ştiut eu ce urmează..."

Nunta de piatră

"La puţină vreme după ce m-am măritat, am auzit prima dată despre partizanii care se ascundeau prin pădurile de pe lângă Răchitele şi Ponor. Socrii mei şi Mihai îi cunoşteau şi îi ajutau cu mâncare, îi mai primeau la noi să se odihnească. O vreme s-au ascuns de mine socrii, nu mi-au spus de partizani şi mi-a fost ciudă pentru asta, dar odată, când toţi erau prinşi cu alte treburi, m-au trimis pe mine în pădure, să le duc mâncare. Atunci i-am văzut prima dată de aproape şi am vorbit cu ei. Altădată le-am dus, tot pe ascuns, lapte. Apoi am auzit că s-au mutat pe la Poiana Horii şi pe Valea Arieșului, la Poşaga, unde i-au şi prins de i-au băgat la închisoare.

Cel mai mare grup de partizani era condus de Şuşman Bătrânul, care a fost primar în Răchitele. Oamenii din satele apropiate îl respectau mult pentru că a avut curajul să meargă la Rege şi să ceară pentru moţi dreptul de a lua lemn din pădure, ca să poată face ciubere. Pe Şuşman l-au poreclit oamenii Regele Munţilor şi era un exemplu pentru toţi. Ce făcea Şuşman făceau toţi. Era şi tare înstărit şi toată averea lui a făcut-o cu feciorii şi cu nevasta, care era harnică şi frumoasă. Avea sute de stupi, pământ mult, gatere, holde, grădini cu pomi. Cam prin '48, au început comuniştii să-l sâcâie să se dea cu ei, dar el n-a vrut şi, de la o vreme, a fugit în pădure cu băieţii mai mari, Visalon şi Todor. Pe nevastă şi pe copiii mai mici i-a lăsat acasă şi, Doamne, mult i-a mai purtat pe la postu' de miliţie, la întrebări. Mihai, cum era pădurar, se întâlnea des cu ei acolo în pădure, le ducea mâncare şi le mai spunea noutăţile din sat. Ei se gândeau că nu poate dura mult comunismul şi că vor veni americanii ca să-i ajute pe oameni să scape. Făceau planuri cum să-i organizeze pe săteni, dacă s-ar fi ivit ocazia. Prin '49-'50, Mihai se ducea tot mai des la ei în pădure şi cineva l-a trădat. Nu ştiu cine a putut să facă asta, n-am aflat niciodată. Aşa că, într-o noapte, au venit la noi Şeful Ocolului Silvic şi nişte securişti şi i-au cerut lui Mihai să predea puşca de vânătoare, că, dacă el era pădurar, avea o armă dată de Ocol. Asta a fost un pretext, Mihai şi-a dat seama, dar s-a purtat foarte calm. A zis că se duce în cealaltă cameră după puşcă şi duş a fost! A sărit pe fereastră şi a fugit în pădure, la Șușmani. Securiştii au stat până dimineaţa la noi, s-au înfuriat când au văzut că Mihai i-a păcălit şi mă tot întrebau pe mine unde se ascunde. Ştiam unde-s Șușmanii, dar nu era să le spun! Le-am zis în batjocură, că de când e cu mine, Mihai nu s-a jucat de-a v-aţi ascunselea. Ne-au luat şi pe mine şi pe soacra mea la Câmpeni, la Securitate, ne-au ţinut vreo două zile şi ne tot luau la întrebări. N-au scos nimic de la noi şi ne-au lăsat acasă a treia zi. Cum am ajuns în Ponor, am şi fugit la Mihai cu mâncare. Ştiam că e cu Șușmanii, în locul care se cheamă Dealu' Humpleului. Le-am povestit ce-am păţit la Câmpeni şi ne-am dat seama că m-au lăsat acasă doar ca să mă urmărească şi să-l poată prinde pe Mihai. Timp de două luni m-am dus destul de des la ei în pădure cu mâncare. Aveam locuri pe unde mergeam ca să mi se piardă urma şi m-a ajutat mult şi o verişoară a soţului meu, care îmi dădea de ştire dacă veneau în sat securiştii. Ea avea casă lângă drumul pe care ei intrau în sat şi când îi vedea, începea să cânte la tulnic. Când o auzeam, ştiam că trebuie să stau cuminte acasă. După ce plecau ei, iară fugeam în pădure."

La puţină vreme după ce a fugit Mihai, au început să se facă tot mai multe arestări în Răchitele şi în satele din jur. Erau luaţi oamenii care erau bănuiţi că i-ar fi ajutat cu adăpost şi mâncare pe fugari. Simţind că se strânge cercul şi în jurul ei, că nu mai e mult şi îi venea şi ei rândul să fie arestată, pentru că securiştii îşi pierduseră răbdarea să o tot urmărească şi să nu descopere nimic, Lucreţia s-a hotărât într-o bună dimineaţă să se alăture grupului Şuşman, în care mai erau opt oameni.

"I-am spus bunicii şi soacrei mele că mă duc şi eu în pădure. Nu le-a părut bine, au plâns, dar au înţeles şi ele că nu se putea să fac altceva. Era deja luna octombrie, se apropia toamna şi eu am plecat fără să-mi iau haine mai groase, tocmai ca să nu bată la ochi dacă m-ar fi văzut cineva. Mihai s-a bucurat la început când m-a văzut apoi, după ce-a mai trecut vremea, a fost mai mereu îngândurat şi supărat. Trebuia să-l îmbărbătez eu, îi tot spuneam: ”Lasă, că nu mai e mult!”. Bătrânul Şuşman, pe care-l respectăm toţi şi de care ascultăm, se uită cu mila la noi şi ne zicea din când în când că e păcat de tinereţile noastre, pe care le petrecem ascunşi prin păduri. Dar eu nu m-am descurajat, m-am gândit că hotărârea pe care am luat-o, aceea de a fi alături de Mihai, era ca o a doua nuntă, mai dură ca piatra munţilor în care ne-am ascuns."

"Copacul credincios"

O ploaie rece mătura străzile care urca Dealul Feleacului. Sunt aici pentru a doua oară în toamna aceasta. Cum s-o fac pe Lucreţia Jurj să povestească? La prima întâlnire a fost foarte reţinută. "Nu te poţi dezvălui în faţa oricui, doamnă", mi-a spus atunci ca un avertisment. Şi nu mi-a spus prea multe despre ea... Aştept la semafor, ca un card de umbrele colorate să treacă prin faţa maşinii. O fată înaltă cu umbrela albastră îl ajută pe un bătrân cu pălărie şi cu pelerina cenuşie. Clujul e mohorât şi nu mă îmbie la plimbări ca altădată.

Podul de peste Someș, Casa Radio, cartierul Grigorescu. Peste puţin timp, sunt în bucătăria doamnei Lucreţia, cu un ceai fierbinte şi o farfurie de prăjituri în faţă. Aşezată cu spatele la fereastră, femeia din faţa mea pare dintr-o dată mică şi neajutorată. Cu o voce abia auzită, începe să povestească domol şi simt că abia acum începe adevărata poveste. Nu îndrăznesc nici să mă mişc, că nu cumva s-o încurc. Foile carnetului de însemnări se umplu una după alta, banda reportofonului se-nvârte uniform. Afară ploaia continuă.

"Am stat patru ani prin păduri. Obiceiul era ca toamna târziu, când începea să ningă, să ne căutăm adăpost prin satele din jur, la oameni pe care-i cunoşteam. Nu puteam să rămânem în pădure, am fi fost repede descoperiţi după urmele pe care le lăsăm pe zăpadă, după fum, dacă am fi făcut foc. Iarna ne despărţeam şi nu ne spuneam unii altora unde o să stăm, pentru că, în cazul în care ar fi fost prins careva, să nu-i trădeze pe ceilalţi. În prima iarnă, eu şi Mihai am iernat în Poiana de Vaşcău, la o familie care avea casa la marginea satului. Erau tare săraci, dar oameni de omenie. Ei ne-au făcut o cameră zidită în pivniţă. Coboram în adăpost de sus, din casă, printr-o uşă tăiată în podea, care se acoperea apoi cu un preş. Mihai trimitea prin gazda noastră bilet la prietenii din Beiuş şi Sudriș şi ei ne trimiteau mâncare. Primăvara, după ce s-a dus zăpada, am plecat înapoi în pădure, unde ne-am întâlnit cu ceilalţi. Am hotărât să ne mutăm adăpostul mai către Valea Drăganului şi Vlădeasa. Stau acum şi mă gândesc cum am putut să umblu atunci atâta, fără să-mi pese de oboseală, de ploaie şi frig... Eram tineri, dar, vorba lui Şuşman, vai de tinereţile noastre hăituite! Iarna a doua, '51-'52, a fost cea mai grea. La începutul iernii, cumnatul meu, Roman Oneț, fratele lui Mihai, ne-a găsit un adăpost în cătunul Dealu' Boţii, la familia lui Todor Neag. Ne-am adăpostit în podul șurii, în fân. De-acolo puteam să coborâm în grajd ca să ne mai mişcăm. După ce se lăsa întunericul, ieşeam din ascunzătoare şi mai stăteam de vorbă şi cu gazda. Într-o noapte, ne-am trezit că Roman, cumnatul, intră repede la noi, ne cere o puşcă şi ne spune că suntem înconjuraţi de securişti înarmaţi. Am apucat să vedem că Roman are cătuşe. Ne-a spus că a fost prins şi bătut ca să spună unde ne ascundem, că n-a mai putut suporta bătăile şi că a fost obligat să-i aducă la noi pe securişti. Fiind noapte şi cunoscând mai bine locul, am reuşit să scăpăm din încercuire, am fugit, dar am pierdut multe din lucruri şi cel mai rău a fost că am pierdut un radio la care ascultam ştirile. Era singura noastră legătură cu lumea. Ascultam Europa Liberă în fiecare seară. Roman a tras cu puşca către ei, ca să ne acopere, să putem fugi. Pentru asta l-au şi condamnat mai târziu la moarte, după ce ne-au prins. Am scăpat de ei, şi din acel moment Roman a rămas cu noi în munte. Nu mai avea cum să se întoarcă, fiindcă de-acuma era şi el pe lista de "bandiţi", cum ne ziceau securiştii. Noaptea aceea o mai ţin minte şi din alt motiv: securiştii l-au împuşcat pe Todor Neag, care ne-a găzduit. Nevasta lui era gravidă, săraca. Era clar că nu mai puteam să ne adăpostim pe la oameni, ca să nu-i punem în pericol, şi atunci ne-am căutat un adăpost într-o pădure deasă de brad, "pahuiet" cum se spune pe acolo, pădure care era aproape de casa unchiului Han, unchi de-al bărbatului meu. El ne-a dat mâncare să avem pe trei luni. Ne-a dat făină, mălai, slănină, cartofi, nişte fasole şi brânză. Ne-am dus în pădure şi ne-am făcut o colibă din crengi, peste care am pus pământ şi frunze, ca s-o mascăm. Acolo am stat toată iarna. După ce-a căzut zăpadă, n-am mai putut să ne îndepărtăm de colibă ca să nu lăsăm urme. Zăpada era de peste doi metri, nu puteam să facem foc prea des să nu se vadă fumul, îl aprindeam la gura colibei mai mult noaptea, ca să facem mâncare şi să ne mai încălzim puţin. Cred că aceea a fost una din cele mai grele ierni pe care le-am trăit eu. Unchiul Han ne-a dat şi o bundă mare, ciobăneasca, să ne ţină de cald. Din păcate, rezervele de mâncare s-au terminat mai repede decât ne-am aşteptat. Am ajuns să ne facem porţii şi să mâncăm numai de două ori pe zi. A fost tare grea iarna aceea. Era zăpadă de un metru şi în luna lui mai. Când era soare, puneam crengi de brad pe zăpadă şi stăteam pe ele ca să ne încălzim. Era atât de frumoasă pădurea în anumite zile, încât credeam că-i închipuire ce vedeam, mai ales atunci când era chiciură şi când crengile erau îngheţate. Trecea greu vremea. Ne rugam, citeam rugăciuni, povesteam, cântam şi ne gândeam la ziua din primăvara în care urma să ne întâlnim cu ceilalţi. Aveam un copac mai mare, scorburos, în care puneam bilet ca să afle ceilalţi veşti despre noi, adică fixăm un loc de întâlnire şi o zi în care să fim în acel loc. Îi ziceam ”copacul credincios”. În iarna aceea grea, gândul că va veni ziua în care să putem ajunge la ”copacul credincios” ne-a ţinut de multe ori şi de foame, şi de sete, şi de cald. Animalele mari, lupii şi urşii, nu ne-au atacat niciodată, cred că vedeau şi ei că suntem de-ai pădurii, s-au obişnuit cu mirosul nostru."

Umbra lui Dumnezeu

Primăvara lui '52 a venit târziu, s-a dus omătul greu. Reîntâlnirea partizanilor a fost tristă, pentru că Şuşman Bătrânul se împuşcase. N-a mai putut suporta gândul că a făcut atâta lume să sufere. Soţia îi murise de supărare şi el n-a putut nici măcar la înmormântare să meargă, pentru că era plin satul de securişti care-l aşteptau. Copiii mai mici i-au fost trimişi cu domiciliul forţat în Bărăgan, mulţi săteni erau închişi pentru că i-au dat de mâncare, toată averea lui se prăpădise, împrăştiată ca şi cum nici n-ar fi fost. Nu mai rămăsese nimic din "Raiul lui Şuşman". Nu se zărea de nicăieri nici un ajutor, era din ce în ce mai greu să suporte hăituiala, căci era trecut de şaizeci de ani, n-avea nici o speranţă şi atunci şi-o fi zis că mai bine se omoară decât să cadă viu în mâinile securiştilor. Şi toate astea pentru ce? Pentru că nu putea pricepe şi accepta comunismul, pentru că lupta ca moţii să fie liberi.

"Moartea lui Şuşman ne-a demoralizat pe toţi. Băieţii lui plângeau toată ziua, Mihai era şi el necăjit. Ne-am încurajat unii pe alţii, ne rugam împreună. Ştiam că n-am făcut nici un rău la nimeni şi ne amăgeam că "nu mai e mult" şi vom scăpa. Îi aşteptam pe americani ca să ne salveze de comunişti. De unde era să ştim că fuseserăm vânduţi? Am rămas mai departe în pădure, dar toate păreau schimbate. Într-o zi, am vrut să trecem Someșul la Poiana Horii, să ne mutăm mai departe de locurile acelea. Nu ne-am dat seama că suntem urmăriţi, până când soldaţii au început să tragă în noi. Am fugit care cum am putut înspre pădure, ca să ne ascundem, dar am văzut că eram încercuiţi. Au împuşcat pe doi dintre noi. Timp de o săptămână, am stat fără să avem mâncare. Ne-am urcat pe nişte stânci şi de acolo îi vedeam pe soldaţi cum îşi frigeau slănină şi cum desfăceau conserve de carne. În timpul ăsta, noi mâncam măcriş şi coajă de molid. Eram ameţiţi cu totul. După şapte zile, au început să strângă cercul, au mai primit ajutoare, erau aşa de mulţi, de parcă erau aşezaţi la horă, aşa-i vedeam noi de unde eram. Ne-am tot retras, până când am nimerit intrarea într-o peşteră. Ca să putem intra acolo, am coborât pe crengile unui copac răsturnat. Era foarte mică gaura aceea în pământ, trei dintre noi s-au aşezat pe burtă şi eu şi Mihai am stat lipiţi de un perete, în genunchi. N-a durat mult şi am auzit vorbele celor care ne-au urmărit. Au trimis un soldat în ascunzătoarea noastră. El a coborât unde eram noi, ne-a privit drept în ochi, dar le-a strigat celor de afară că nu vede nimic. Îi ţin minte şi acuma figura, mă uitam la el dintr-o parte, dinspre intrarea în care se vedea strălucind lumina de afară. Era blond şi avea ochi albaştri. Eu ştiu că el ne-a văzut, numai că nu ne-a trădat, pentru că a priceput că, dacă spune ceva, îl împuşcăm. Ofiţerul de-afară i-a ordonat să tragă o rafală în peşteră, el a tras, dar nu ştiu cum a ţinut puşca că n-a fost nimeni dintre noi rănit. Pot zice că atunci, în minutul acela, ne-a învăluit umbra lui Dumnezeu. Nu-mi pot explica altfel, căci atunci când am intrat în gaura aceea, parcă am intrat de vii în mormânt, aşa eram de supăraţi. A ieşit soldatul din peşteră, au plecat toţi şi după o vreme am ieşit şi noi. Ştiam de-acuma că va fi din ce în ce mai greu să mai umblăm şi să ne ascundem toţi împreună şi am hotărât să ne despărţim. Eu, Mihai şi Roman am luat-o spre pădurile din Bihor, Șușmanii nu mai ştiu pe unde s-au stabilit, că nu i-am mai văzut de atunci. Până în '54 am umblat de colo-colo, fără să ne apropiem de casa socrilor, ca să nu le facem greutăţi. Primeam ajutor de la oamenii pe care-i cunoştea Mihai, dar era tot mai greu, pentru că şi oamenii se temeau de arestare. Mulţi săteni au fost bătuţi ca să spună unde ne ascunsesem şi n-au spus. Niciodată n-o să le pot mulţumi aşa cum ar trebui. Au fost oameni care şi-au pus în pericol viaţa şi familia pentru a ne ajuta. Şi ne-au ajutat pentru că au crezut în noi şi pentru că nu puteau accepta decât forţaţi comunismul.

Bluziţa cu floricele

În vara lui '54, ne-am trezit într-o zi că vine la noi sora lui Mihai. Ne-a spus că a fost arestată ca să dea lămuriri despre noi şi că au lăsat-o liberă ca să ne transmită că ar fi bine să ne întoarcem în sat, pentru că anchetatorii o să fie blânzi cu noi şi o să ţină cont de faptul că n-am făcut rău. Când am auzit ce ne învaţă, parcă s-a prăvălit o negură peste mintea mea. Era clar că securiştii erau pe urmele noastre şi că sora lui Mihai spusese despre noi tot ce ştia. N-o putem acuza acum. Bătăile pe care le primeau cei anchetaţi erau cumplite, era de înţeles că unii dintre ei cedau. Am ştiut că zilele de libertate ne sunt numărate şi ne gândeam să plecăm de tot din părţile acelea, cel puţin pentru o perioadă.

Ne-am dus să ne luăm nişte lucruri pe care le lăsasem în șură, la un om care ne-a adăpostit. Era o seară frumoasă de vară şi noi eram tăcuţi, mergeam pe cărare unul după altul fără să vorbim, parcă era aşa, o presimţire, o părere de rău în felul în care tăceam. Am ajuns la gazda la care lăsasem lucrurile, omul a ieşit puţin afară şi apoi ne-a chemat în șură ca să le luăm. Când am intrat acolo, am fost orbiţi de lumina unor lanterne şi asupra noastră s-au repezit soldaţii care ne-au lovit în cap. Am leşinat. Când m-am trezit, aveam deja cătuşe la mâini şi eram toţi trei întinşi pe jos, în șură. Mihai era tare rănit la cap, îl lovise un glonţ, căci s-a luptat cu ei. Roman, la fel. L-am întrebat pe Mihai ce să mă fac şi el a mai putut să-mi spună să fac ce-oi putea. Eram îmbrăcată cu o bluză cu floricele, pe care o aveam de la el. Îi era tare drag să mă vadă îmbrăcată cu ea. Se uita la mine şi vedeam cum îi curg lacrimile, nu mai putea să vorbească. Aşa s-a întâmplat să port ultima dată când ne-am mai văzut bluza aceea de la el. Aşa a vrut Dumnezeu. Ne-au dus cu maşina la Beiuş şi acolo ne-au despărţit. Nu l-am mai văzut niciodată. Nu ştiu când a murit, unde l-au îngropat. Am făcut greva foamei zece zile ca să-mi spună ceva despre el şi nu mi-au spus. În a unsprezecea zi, au vrut să mă hrănească forțat, cu furtunul. Am renunţat apoi la grevă. Nu mai avea rost. Simţeam că Mihai nu mai e viu."

Lucreţia Jurj este tot cu spatele la fereastră, vocea îi este din ce în ce mai înecată, abia şoptită din când în când. Ţine în mână un şervet brodat pe care-l răsuceşte pe toate părţile, căutându-i parcă vreo hibă. Ce amintiri se ascund oare în cutele lui?

"După anchetă, m-au condamnat la închisoare pe viaţă. Eram ”bandită” şi ”viețașă” de-acum. Roman a fost condamnat la moarte şi executat. Pe Mihai l-am căutat prin toate închisorile pe unde am fost. Nimeni nu l-a văzut, semn că a murit din cauza rănii de la cap, poate la puţină vreme după ce ne-au despărţit. Oricâte am îndurat - foame, boală, batjocură, umilinţe, frig, spaima -, acolo, în închisoare, nu s-a şters din mintea mea bucuria zilelor trăite lângă Mihai. Nu-mi pare rău de viaţa mea, Dumnezeu mi-a dat suferinţe şi dureri, dar mi-a dat şi putere să trec peste ele. Şi mi-a dat şi semne ca să înţeleg că umbra Lui mă apăra. De câte ori mă duc la biserică, aprind câte o lumânare pentru cei morţi, una pentru cei vii, pe care-i cunosc, şi încă una pentru tinereţea mea hăituită."

(Otilia Țeposu - Revista Formula AS, anul 2002, nr. 540)

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii