vezi galerie foto (8 foto)
Pr. Marcu Dumitru
"Pentru mine, acum cînd mă uit în urmă, văd că Harul lui Dumnezeu a fost întotdeauna cu mine şi Dumnezeu m-a purtat cu mîna Lui permanent, peste tot, încă dinainte de a fi închis. Şi acum cînd mă uit în urmă văd că în clipele cînd mi-a fost cel mai greu Dumnezeu mi-a dat dovezi palpabile că este cu mine."
  • 12 Septembrie 1910
  • Hătcărău, Prahova
  • monah
  • 20 ani
  • Aiud, Galda, Ciugudel, Bicaz, Gherla
  • 28 Februarie 1999
  • Mănăstirea Sihăstria
    • Mărturisirea unui creștin. Părintele Marcu de la Sihăstria

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

În ziua de 28 februarie 1999 m-am dus dimineaţa la slujbă. Îmi aduc aminte că era începutul Postului Mare şi că toată suflarea mănăstirii era în biserică. Iar în vremea cînd se citea Ceasul al şaselea şi urma să înceapă Sfînta Liturghie, l-am văzut pe Ieromonahul Ciprian, eclesiarhul Mănăstirii Sihăstria, că umblă la chivotul de pe Sfînta Masă şi pune în linguriţă Sfintele Taine.

O bănuială m-a cuprins şi l-am aşteptat să iasă din altarul paraclisului, iar cînd l-am întrebat, mi-a zis că, într-adevăr, se ducea la Părintele Marcu să îl împărtăşească, pentru că îşi dădea duhul. Am lăsat slujba şi am alergat cît am putut de repede. Am găsit acolo şi pe alţi părinţi şi fraţi, şi am schimbat cîteva vorbe cu cuvioşia sa. Vorbea încet, rar, abia îl puteai auzi. Iar cînd a intrat şi Părintele Ciprian ca să-l spovedească şi apoi să-l împărtăşească, mi-a spus foarte rar: „Frate Florine, te rog să nu pleci, mai am ceva să-ţi spun.” Am ieşit cu toţii afară, apoi bătrînul s-a spovedit şi s-a împărtăşit şi am putut intra iarăşi în chilia sa. Se întîmplase parcă o minune, căci toată chilia era plină de o pace cerească, în faţa căreia orice gînd amuţea. Am stat o clipă împreună cu Părintele Marcu, care nu mai putea vorbi, şi care s-a sprijinit puţin de pat şi a adormit. Am aşteptat, crezînd că se va trezi, dar pentru că toţi ceilalţi părinţi şi fraţi au plecat la biserică, m-am gîndit să mă duc şi eu, lăsîndu-l acolo doar pe ucenicul său.

Iar după Liturghie, pentru păcatele mele, deşi conştiinţa îmi spunea să urc sus, la chilie, înapoi, m-am dus totuşi la masă. Şi aşa s-a făcut că în timpul mesei a venit ucenicul de chilie al părintelui şi i-a şoptit ceva la ureche egumenului de atunci şi de azi al Sihăstriei, Arhimandritul Victorin. Părintele Ioanichie, care era de faţă şi a auzit, s-a ridicat şi ne-a spus că Părintele Marcu a răposat în Domnul. Am fugit cît am putut de repede, şi am ajuns repede la mica chilie. Abia cît am mai putut să-i sărut mîna, cu multă durere în suflet că nu am făcut aceasta cu un sfert de ceas mai devreme. Mi-a zis ucenicul său de chilie că s-a trezit şi vreo jumătate de ceas nu a mai rostit un cuvînt, apoi pe la unsprezece şi jumătate, aproape de amiază, a închis ochii uşor şi atît a fost. Părinte scump, iartă-mă că ţi-am greşit!

Am luat din sertar caietul negru în care însemnasem cele ce mi le-a zis, şi bine am făcut, căci de la stăreţie au trimis după acte, fraţii au venit să ia fiecare cîte ceva amintire de la bătrînul nevoitor al lui Hristos, şi dacă nu aş fi fost acolo, nici rîndurile acestea nu ar mai fi fost. Am luat mai tîrziu cele două cutii cu hîrtii şi cărţi ce erau lîngă masă şi le-am coborît în mănăstire pentru a le putea sorta.

Toţi ne-am întrebat cum şi ce s-ar fi putut face pentru a-l pune pe Părintele Marcu în sicriu, de vreme ce era atît de cocoşat că niciodată nu se mai îndreptase de spate în ultimii 30 de ani. Dar luîndu-l pe braţe şi întinzîndu-l pe jos pentru a-l îmbrăca cu hainele de înmormîntare (cămaşa albă de călugărie, dulamă, rasă şi mantie), o, minune!, am văzut cum în faţa noastră se lasă pe spate şi se îndreptează încet, încet. Apoi l-am putut lua şi pune în sicriu şi pe năsălie. De acolo a fost dus în biserica mare a Sihăstriei. În următoarele două zile am stat cît am putut la căpătîiul său (căci aşa era predania, de a se citi Psaltirea lîngă cel ce a murit şi aştepta să fie îngropat).

Apoi a treia zi, după ce veniseră toate rudeniile şi fraţii săi de suferinţă cîţi au putut veni, i s-a făcut slujba de înmormîntare în paraclisul de iarnă al Sihăstriei. Părintele Ioanichie a ţinut un cuvînt minunat (pe care, spre ruşinea mea, nu l-am înregistrat şi nici nu am scris ceva mai apoi), pătruns fiind în adîncul fiinţei de faptul că cel din mijlocul nostru, căruia îi săvîrşeam Taina de trecere din viaţa aceasta, fusese poate cel mai prigonit şi mai chinuit dintre victimele antihriştilor României secolului XX, că făcuse 20 de ani de închisoare şi că ţinuse în spate cu rugăciunea atîtea suflete care de cele mai multe ori nu i-au cunoscut deloc nevoinţele. Ba chiar şi Mitropolitul Daniel al Moldovei, aflînd de răposarea Părintelui, l-a trimis pe exarhul arhiepiscopiei, Arhimandritul Clement, să citească un scurt cuvînt elogios, de vreme ce şi mitropolitul îl cunoscuse pe Părinte în vremea cînd, mai tînăr fiind, urca la stupină să-l cerceteze pe Părintele Cleopa şi rămăsese impresionat de duhul bătrînului nevoitor.

L-am petrecut la groapă şi l-am aşezat în spatele cimitirului, undeva lîngă mormîntul stareţului de altă dată al Sihăstriei, Ieroschimonahul Ioanichie Moroi, aşa cum a lăsat cu limbă de moarte: să fie îngropat fără sicriu, doar în rasă.

Mai departe de rîndurile acestea, eu nu pot să vin decît cu mărturia rugăciunilor sale, în a căror putere am avut nădejde şi în vremea petrecerii sale pămînteşti, iar mai vîrtos acum văd cu ochii ajutorul lor, de cîte ori îl chem în ajutor. Cuvioase Părinte Marcu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

(Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 83-87)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori