„După ce m-au condamnat ultima dată şi am luat 25 de ani, pentru că eram printre cei mai rezistenți, făceam puşcărie la Aiud. Eram la etajul 1 sau 2, pe T-ul mare, câte 8 în celulă; nu aveai voie să te rezemi. Aveai voie să stai nemişcat sau să te plimbi printre paturi. Şi cum mă aflam printre cei mai rezistenti, eram urmărit permanent şi în închisoare; voiau să mă prindă cu ceva. Şi pentru că eram răcit foarte tare (aveam temperatură, peste 40 de grade), m-au rezemat fratii de capul patului.
Aşa m-au luat să mă pedepsească, la Sectie". Uingă uşa "Secțiilor", erau două camere, în dreapta şi în stînga uşii din faţă, foarte înalte. Era ger foarte mare şi m-au pipăit şi m-au dezbrăcat de ce aveam mai gros pe mine. M-au băgat în celulă şi acolo militianul care m-a adus (era şi el cam bolnav), când a deschis uşa şi a ieşit din celulă, i-a făcut loc gardianului să intre, iar acesta, când a dat de un miros aşa de greu şi de un frig aşa de grozav, a zis: „Aici e chiar ca în iad!" Am rămas acolo, deşi nu aveam nici pat, nici scaun, ci doar o tinetă înghețată într-un colţ al celulei. Pînă sus nu erau decât un soi de jaluzele de lemn, ca să nu vedem nimic afară. Orice mişcare a uşii zornăia jaluzelele de la geam, din cauza curentului; făceau un zgomot mare. In lăuntru era atît de înghetat, încât nu puteai sta pe loc, iar eu, care deja eram frate de mănăstire, mă obişnuisem să fac metanii sau închinăciuni. Însă din cauza gerului abia cu mare greutate îmi făceam închinăciunile şi rugăciunile respective. Și apoi iar trebuia să umblu prin cameră, nici prea repede, nici prea încet – dacă era prea repede, înghețai din cauza curentului, iar dacă era prea încet din cauza frigului care te cuprindea. Dacă oboseam, stăteam pe tinetă sau făceam închinăciuni. Nu puteai dormi, pentru că nu ştiai dacă te vei mai trezi vreodată. Aşa am rezistat trei zile şi trei nopți.
Mâncarea era câte un turtoi, înghetat tun şi acela. La un moment dat nu am mai putut să rezist şi am căzut în nesimtire. Cît a fost, nu ştiu. M-am trezit din nesimtirea mea refăcut trupeşte printr-un somn odihnitor, şi în jurul meu o căldură ca de sobă. Aşa m-am ridicat de jos şi mi-am continuat nevoinţele. Dar văzând că persistă situatia mea de mai înainte, am simtit că mă epuizez din nou şi am zis cu glas tare: „Eu mor aici!" Atunci ne-au scos şi pe mine şi pe celălalt, pe care îl duseseră în camera cealaltă. După aceea am aflat că era fostul primar legionar al Ploieştiului şi că lui i-au degerat urechile şi bărbia şi obrajii.
L-am întîlnit pe Ţuţea în spitalul unei închisori, în aceeaşi cameră cu Părintele Ioan Negruțiu. Acest Părinte hrănea pe unul care nu se putea mişca deloc. In mod sigur avea rugăciunea mintii, că altfel nu ar fi putut avea atîta răbdare. Acel neputincios a început într-o bună zi să dea afară toată urina din el, aproape o găleată întreagă, şi era de nestăpînit. Se umpluse camera în care eram. Cineva1 a luat o mătură, un făraş, cârpe şi a sters tot de pe jos. Tutea spunea: „Mare examen a dat omul ăsta! Mare examen!"
Altădată eram cu Părintele Arsenie Papacioc şi cu Părintele Ioan de la Vladimireşti, despre care auziseră că avea Sfintele Taine la el. Şi pentru că mă spovedisem, mă pregăteam să mă împărtăşesc. Şi i-am cerut Părintelui Ioan să mă împărtășească. Iar el, după ce m-a pregătit, m-a împărtăşit.Tot acolo la Aiud era şi Vartolomeu (Valeriu) Anania, care avea reumatism la ultimele vertebre. S-a vindecat mai apoi stînd pe burtă, la soare. Eram într-o zi cu părintii Vartolomeu Anania şi cu Sandu Tudor. Vartolomeu Anania m-a trimis la părintele Daniil ca să îl conving să nu scrie el cartea pe care aveau de gind comuniştii să o publice2. Seara i-au luat bagajul, l-au luat şi pe Părintele Daniil, nu ştiam unde. După câteva zile m-au dus din nou pe celularul mare de la Aiud, pe coada T-ului, cam tot de unde fusesem luat. Într-o dimineață i-am auzit zicând pe cei care erau de planton: „A murit, mă!" Atunci am auzit alături o celulă deschizîndu-se şi cel de acolo fiind scos. „Nu e mort, mă, da' nici nu mai respiră". Era în comă. A murit peste două-trei zile, la spital. Prin frizeri am aflat că era Părintele Daniil. După acestea m-au dus din nou la Zarcă.
A trebuit să luptăm cu toate neputinţele noastre. Multi au vrut să se sinucidă, pentru că nu mai puteau suferi chinurile. Şi cel mai grav era că îți cerea să îi spui pe ceilalţi, să îi torni. Și te torturau atît de groaznic că nu puteai decît ori să mori, ori să cedezi."
Chiar dacă nu mi-a spus despre cele petrecute acolo, ştiu sigur, de la cei care l-au cunoscut, că spre sfârşitul diabolicei „reeducări" de la Aiud doi stâlpi mai rămăseseră: Părintele Arsenie Papacioc şi Fachirul. Mărturisirea lor a fost unul din cele mai mari ajutoare duhovniceşti pe care le-au putut primi cei din Aiud.
(Pr. Marcu Dumitru - Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 64-68)
1. Aici părintele vorbește despre sine.
2. Celor doi li se ceruse să alcătuiască un volum care să conţină în scris lepădările făcute în reeducarea de la Aiud.
