În viata mea zbuciumată, am răbdat de multe ori de sete în timpul războiului, prin stepele fără hotar ale Rusiei. Până la urmă însă, am găsit si acolo un izvor. Uneori beam din băltoace, strecurând apa prin batistă.

Toate acestea le-am înteles, pentru că erau inerente vietii în timp de război. Dar să-ti torturezi semenul, silindu-l să bea apă sărată, apoi să-l chinui prin însetare, acest lucru nu l-am mai înteles.

Dacă alte torturi fizice le mai puteai suporta, chiar si foamea, setea devenea însă o obsesie. Ce minte diabolică a mai inventat această metodă si ce scop s-a urmărit cu ea? Înainte însă de a i se aplica, tânărul era bătut până la epuizare si slăbit de toate puterile, pentru a nu mai putea să reziste.Tortura era aplicată fiecăruia după un anumit ritual, căruia nimeni nu i se putea împotrivi, căci cel destinat supliciului era legat de mâini si de picioare si i se punea un călus la gură, ca să n-o mai poată închide. Apoi i se turna pe gât până la un kilogram de zeamă de varză sau de castraveti, cu o mare doză de sare.

Pentru a neutraliza orice reactie, un membru din comitet se aseza pe picioarele torturatului, un altul îl tinea de cap, în timp ce al treilea îi turna saramura pe gât.

După o jumătate de zi, aveai o senzatie de sete îngrozitoare.

Dacă puteam suporta foamea, bătaia, durerea altor torturi, setea era ceva mai presus de durere. Nu aveam altă apă să bem decât aceea din mâncare, ce nu putea potoli setea. După trei-patru zile, toti aveam buzele uscate si sângerânde, din cauză că ni le lingeam până se usca pielea pe ele. Până si limba era uscată din lipsă de salivă. În fata ochilor ne defilau râuri, izvoare si cascade cu apă dulce care ni se revărsau în gură. Poet de as fi fost nu as fi putut găsi cuvintele care să-mi exprime fericirea ce mă cuprinsese în vis la vederea atâtor râuri si izvoare.

Ne-am deshidratat atât de mult, încât fetele noastre aduceau a măsti mortuare. Doamne! Cât de cumplită si epuizantă ne era setea!

Se apropia Crăciunul, iar noi eram torturati de sete de mai bine de două săptămâni. Multi dintre noi beam saramura fără a fi fortati, deoarece în timpul operatiei fortate riscam să ni se scurgă zeama în plămâni. Oricum, toti ne beam portia rezervată, de parcă am fi băut apă dulce.

Eram capabili atunci de orice si atât de înspăimântători, încât te întrebai dacă aveai în fată fiinte umane sau alte arătări. Nu mai aveam salivă în gură, iar mucoasa bucală si limba erau uscate si crăpate, că îti venea să urli.

Faringele, si el uscat, te ardea ca focul, dându-ti încontinuu o senzatie de vomă chinuitoare. Starea sufletească era în pragul nebuniei. Uneori asteptam cu deosebită nerăbdare să ne aducă zeama ca să ne mai potolească setea. Şi atunci, pentru a ne mări supliciul, au redus cantitatea de zeamă, mărind-o însă pe aceea de sare, în asa fel încât lichidul era un fel de pap.

Groaza că nu puteam sti cât avea să dureze această tortură pusese stăpânire pe noi. Ni se părea că nu avea nici început, nici sfârsit. Multi dintre noi ajunsesem la convingerea că ne vor ucide prin însetare, tortură mult mai groaznică decât foamea. Celelalte metode de tortură îti provocau dureri si suferinte de nesuportat, dar tortura prin însetare era atât de chinuitoare că preferam de o mie de ori să fim bătuti, numai să ni se dea apă să bem.

Cei din comitet, ca să-si bată joc de noi, puneau apă într-o gamelă si ne-o treceau pe sub nas.

Îmi amintesc de Fag Negrescu, care nu era legionar, si era cel mai tânăr dintre noi. Pe fata lui se citea nebunia de care eram cu totii cuprinsi. Când unul din comitet a trecut cu gamela de apă pe la gura lui, acesta a sărit din pozitia sezând si, smulgând-o din mâna celui din comitet, a fugit cu ea pe prici. Până să-l prindă, băuse toată apa din gamelă. S-a ales cu o bătaie atât de cruntă că nu mai putea sta în nici o pozitie. Şi nici setea nu si-a potolit-o, sărmanul, pentru că i s-a turnat imediat pe gât atâta saramură câtă apă băuse. Cumplită lectie,ca nimeni să nu mai îndrăznească să repete gestul lui Fag.

As propune cititorului pentru a-si satisface o curiozitate, să se încuie într-o cameră timp de trei zile după ce a băut un kilogram de saramură, dar fără nici un pic de apă la dispozitie. Şi poate atunci va putea întelege la ce au fost supusi niste tineri, timp de o lună. Să ajungă să trăiască aievea senzatia că nici toate râurile lumii nu pot să-i potolească setea.

În această stare apropiată de nebunie, am regretat din toată inima că nu fusesem ucis cu un an în urmă, în cimitirul de la Galata. As fi scăpat pentru totdeauna de acest chin. Dar cât de legati suntem de viata pământească!

În ultima săptămână, cei mai tineri dintre noi nu au mai putut suporta această tortură, nemaiputând sta nici în pozitia fixă. Îti era mai mare mila de ei, să-i vezi în ce stare ajunseseră. La o inspectie,Ţurcanu, dându-si poate seama de starea în care eram, s-a uitat la fiecare cu privirea lui care te îngrozea si, adresându-se întregii camere, a spus: „Ei bine, măi banditilor, asa o să vă omor si o să vă tin numai în chinuri. Clasa muncitoare nu are milă: mila este o stare patologică a banditilor crestini”. Desigur că nimeni nu i-a răspuns.

La plecare, i-a soptit ceva la ureche lui Măgirescu, Zaharia fiind absent. Nu am stiut ce i-a spus, dar în zilele următoare nu ni s-a mai dat saramură si mâncarea a revenit la „normal”, adică la starea de apă chioară care nu ne putea potoli nici foamea, nici setea. În ajun de Crăciun, această tortură a încetat.

Zaharia făcu unele schimbări pe priciuri, aducând lângă mine pe Tudose în locul lui Gheorghiu, iar în dreapta mea a rămas tot Ionică Pintilie. Când vedeam fetele desfigurate ale celor doi camarazi, cu ochii sticlosi ca de nebun, mă treceau fiorii. Celor mai tineri dintre noi au început să le dea putină apă, cu câteva zile înainte de încetarea satanicei experiente. Aceasta ca urmare a iesirii lui Eneea, un camarad de la Cluj, care, pierzându-si cumpătul, a sărit de pe prici si a început să strige cât îl tinea gura că a înnebunit. După demascări Eneea a recunoscut că nu a făcut-o intentionat, ci pentru că îsi pierduse controlul.

În ultima zi a însetării, Măgirescu si Păvăloaia, în lipsa lui Zaharia, ne-au dat la fiecare câtiva stropi de apă, să ne mai potolim gura uscată si crăpată. Dar setea a mai durat încă vreo săptămână, până ce organismul s-a desărat.

Odată, Măgirescu, rămas singur în cameră, a venit la mine, m-a luat si m-a dus la tineta de apă, îndemnându-mă să beau. Asa am băut trei gamele pline si, dacă m-ar fi lăsat, cred că as fi băut tineta întreagă.

Eram cu totii convinsi că după această încercare ne vor aplica alta, mai degradantă. Şi într-adevăr, în ajunul Crăciunului ne-au administrat fiecăruia o bătaie proportională cu anii de condamnare.

Mărturisesc cinstit însă că am suportat-o mult mai usor decât setea prin care trecusem.

(Dumitru Bordeianu - Mărturisiri din mlaștina disperării)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii