După ce am fost legaţi, am auzit aceeaşi voce, care era a lui Țurcanu:

-Începeti bătaia sistematic! (Precizia cu care a fost organizată procedura satanică, dovedeste că multe asemenea atacuri au mai avut loc înainte de acesta. Dar n-au existat martori supravieţuitori care să fie dispuşi a depune mărturie).

Pe loc am fost ridicat în sus, dar în pumni. Fiecare mă apuca de unde ajungea. De haine, de gât, de nas. Când cu picioarele în sus, când cu picioarele în jos. Când bruftuluit la dreapta, când la stânga.

Eram aruncat ca o minge. Ca atunci când copiii înfierbântaţi de joacă lovesc în minge cu înverşunare.

Loveau cu tot ce aveau. Şi aveau atâtea obiecte, toate dinainte pregătite, pe care noi nu le-am văzut.

Loveau cu bucăţi de lemn din capete de prici. Cu stinghii aduse de la ateliere. Cu capete de lemn de foc. Cu frânghii răsucite şi muiate în apă. Cu bucăţi de cablu electric ce aveau la mijloc sârmă metalică. Cu centuri, cu linguri, cu furculiţe. Cu tot ce poate sau nu poate mintea să-şi imagineze.

Nu conta unde loveau şi nici ce putea să se întâmple. Nu ţineau cont că din acea lovitură puteai să mori sau să rămâi infirm.

Loveau în cap, în burtă, în coaste şi peste tot, care pe unde apuca, fără milă şi fără cruţare. Au început să chiuie, să strige, să urle, în lovituri neîntrerupte au început să ne plimbe prin cameră. Să înconjoare camera cu un vacarm ce nici în iad nu putea fi imaginat. (Această metodă de a chinui, de a urla, a striga şi a se bucura în timpul torturii avea un scop demoralizator. Metoda a fost folosită nu numai de Țurcanu în timpul "reeducării" ci şi de securişti în timpul anchetelor. Pe data de 5 noiembrie 1958, când eu -Gheorghe Andreica- am fost torturat la securitatea din Cluj de către maiorul Gruia-Grimberg, evreu. În timp ce eram lovit cu o rangă la tălpi, vreo douăzeci de securişti strânşi de prin birouri, urlau, aplaudau, aruncau cu caschetele în sus. Unii se băteau râzând peste genunchi, etc.) Păreau o haită de lupi flămânzi, care au tăbărât pe un pui de căprioară să îl sfâşie. Să apuce fiecare măcar o îmbucătură. O îmbucătură cât de mică.

În această ploaie de lovituri sălbatice şi nemiloase am făcut "totuşi" un raţionament. Mi-am imaginat acest straniu convoi ca pe o ceată de canibali care au prins pe unul din tribul rival si acum se pregătesc să-l mănânce. Dar asta nu o fac oricum ci, după un ritual oarecare. Ritual ce atunci se consuma.

Această grozăvie n-a durat un minut, nici două sau douăzeci, ci vreo trei ore fără întrerupere. Când Țurcanu a poruncit oprirea "ritualului" eram ca nişte cârpe muiate în apă şi apoi trântite la podea.

Au adus în această cameră mult tineret de prin alte camere, atunci proaspăt arestat, ca să vadă umilinţa conducătorilor din a "căror cauză ei nu sunt liberi" .

Urla Țurcanu în gura mare:

-"Uite-i pe cei care vă ţin în închisoare! ".

Mulţi credeau, căci minţile le erau rătăcite de groază şi teroare. Erau şi din alţii care îsi puneau şi altfel întrebarea:

Dacă aceştia sunt vinovaţii, ce aveţi cu noi, ceilalţi?

(Mărturia lui Aurel Obreja - Mărturii din iadul temnițelor comuniste)

Adaugă comentariu