vezi galerie foto (7 foto)
Mihaela Iordache
"Acum suntem total ai lui Hristos şi, alaturi de El, drumul nostru înseamnă dragoste…"
  • 15 Noiembrie 1914
  • Nicorești, Galați
  • monahie
  • 8 ani
  • Galați, Miercurea Ciuc, Jilava, Arad
  • 20 Aprilie 1963

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Originară din satul Nicorești din Moldova lui Ștefan cel Mare, dintr-o familie românească și creștină care purta în ea toate virtuțile neamului din care se trăgea, era plină de credință, de dragoste, de nădejdea că poporul nostru atât de încercat va izbuti să iasă din impas, dacă ne vom strădui cu toții să-l ridicăm. Nu a precupețit niciodată nici un efort în acest sens, dându-ne și nouă și celor ce vor veni după noi un îndreptar de trăire profundă în spirit național și creștin, plătind ea multe din greșelile1 și nepriceperea noastră.

Când am cunoscut-o era studentă la A.N.E.F., facultate pe care a absolvit-o în modul cel mai strălucit. Era micuță, delicată, plină de farmec copilăresc, dar adânc cunoscătoare a ceea ce este esență în desăvârșirea morală și spirituală a omului care s-a pus în slujba unui ideal mare.

În evoluția sufletească a Marietei Iordache a avut o mare importanță anul când, în urma unei evadări de la mănăstirea Suzana, căutată de poliție, a stat ascunsă în podul casei părintești. În acest răstimp s-a rugat și a meditat la tot ce a fost, la tot ce era, a realizat icoane și lucruri de o rară frumusețe, numai la lumina slabă ce venea din luminătorul podului. Din perioada aceasta are și scrieri.

După plecarea din țară a Camaradei Lucia Trandafir, carea avea comanda Corpului Legionarelor, a rămas în locul ei Marieta Iordache. Dar ea nu s-a împăcat niciodată cu această funcție și a căutat să se elibereze cât mai curând de ea, plasând-o pe umerii lui Titi Gâță, pentru a avea aripile libere să zboare încotro o îndemna inima ei generoasă și structura ei sufletească de adâncă religiozitate, alegându-și drumul cel mai greu.

În toamna lui 1940, la deshumarea Căpitanului a participat și Marieta Iordache. În momentul acela a hotărât să-și petreacă restul zilelor la mănăstire pentru a plăti de se va putea cu jertfa ei gestul, de altfel îndreptățit, al băieților2 și a se ruga pentru salvarea neamului românesc. În felul acesta noi legionarele am dat tot ce am avut mai de preț.

Bădia Chirulescu însă nu a putut primi o asemenea soluție, știind câte încercări așteaptă Corpul Legionarelor prin plecarea Marietei Iordache; a mers cu două fete ale noastre să-i explice Maicii Veronica, stareța de la Vladimirești, că Marieta este indispensabilă afară și deci nu poate rămâne acolo. Se pare că Maica Veronica a înțeles și astfel Marieta Iordache a revenit printre noi pentru un scurt timp.

După reîntoarcerea definitivă la mânăstire, Marieta Iordache s-a călugărit și a devenit Maica Mihaela. A fost exemplu în toate, uimind cu puterea ei de dăruire și înțelegere a sensului chemării ce o avea.

Comuniștii atei nu au văzut însă cu ochi buni ce se făcea acolo. Uneltind și, călcând hoțește hotarele oricărui simț uman, au ”călcat” Vladimireștii și i-au arestat pe stareță, pe preot și pe Maica Mihaela.

A urmat o anchetă dură, în două reprize. Între timp au adus-o pe Maica Mihaela la Miercurea Ciuc, închisoarea pentru deținute politic. Acolo, prin perete, cu ajutorul alfabetului Morse, am luat legătura cu ea. Era slăbită și bolnavă, dar cu gândul mereu înainte, la lupta noastră, care trebuia definitivată pentru a rămâne dincolo de ”vremelnic”, așa cum era concepută de Căpitan.

Opt luni am fost dusă la Jilava pentru un proces la care, însă, nu am apărut. Și Maica Mihaela a fost dusă la București.

Când m-am întors la Ciuc am găsit o situație complet schimbată. Toată lumea legionară fusese grupată într-o cameră mare. Am găsit-o acolo pe Maica Mihaela care revenise la Ciuc.

Era în 1958. Cu vreo două săptămâni înainte de a-mi expira pedeapsa de zece ani mă aflam la închisoarea de la Miercurea Ciuc. Maica Mihaela era bolnavă. Am stat cu ea și cu Maica Macrina sus, în două paturi alăturate. Ea ședea pe porțiunea din mijloc pe care pusesem pături. În două paturi dormeau trei persoane. Și ea, în fiecare seară, punea o mână peste mine și una peste Maica Macrina și zicea:

- Sunt între trecut și prezent.

Ne iubea mult. [...]

În ziua în care m-am despărțit de ea era de serviciu pe cameră. Deși era într-un hal fără de hal de bolnavă nu lăsa să-i treacă rândul la datorie.

Când a deschis gardianul ușa și m-a chemat cu bagajul, ea spăla pe jos cu peria. Culionul i se mișcase puțin pe cap sub legătura neagră și din perie curgeau zoaie. S-a ridicat și m-a privit cu niște ochi extraordinari și atunci, înainte de a-mi lua bagajul, m-am repezit la ea, am îmbrățișat-o și am sărutat-o. A fost singura de la care am putut să-mi iau rămas bun. Pe urmă gardianul a țipat la mine și a trebuit să-mi iau lucrurile și să plec.

Asta ne-a fost despărțirea.

(Sofia Cristescu Dinescu - Pe firul amintirilor, texte îngrijite de Aspazia Oțel Petrescu, București, 2012, pp. 144-153)


1. Spre exemplu, chiar una din deținutele informatoare din timpul anchetării pentru procesul maicii Mihaela, avea să declare despre aceasta că ”spune că toate acuzările de-acolo vor fi numai calomnii, fiindcă dânsa a declarat tot ce a făcut, chiar și mai mult, ca să ușureze situația celorlalți” (Vezi Ieromonah Siluan Atoci, Monahii purtătoare de lumină în întunericul comunist, Vol. I, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 114 apud ACNSAS, Fond Penal, dosar 160, vol. 11, f. 393)

2. Este vorba despre Nicolae Constantinescu, Doru Belimace și Ion Caranica (Nicadorii), autori ai asasinării primului-ministru Ion Gheorghe Duca; dar și de Ion Caratănase, Iosif Bozântan, Ștefan Curcă, Ion Pele, Grigore Ion State, Ion Atanasiu, Gavrilă Bogdan, Radu Vlad, Ștefan Georgescu și Ion Trandafir (Decemvirii), autori ai asasinării lui Mihai Stelescu. Deși susnumiții nu au avut funcții de conducere în cadrul Legiunii, iar actele lor au fost decizii luate pe cont propriu, faptele săvârșite s-au imprimat dramatic asupra întregii Mișcări, dându-i la nivel politic un caracter potrivnic decât cel inițial, așa cum l-au mărturisit fondatorii: "De la icoană şi altar am pornit, apoi am rătăcit o bucată de vreme, purtaţi de valurile omeneşti, şi n-am ajuns la nici un mal, cu toată curăţenia impulsurilor noastre. Acum, cu sufletul greu, răzleţiţi, sfîrtecaţi, ne strîngem la adăpost, la singura căldură şi alinare, tărie şi reconfortare a noastră, la picioarele lui Iisus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului – la Icoană... Noi nu facem – şi n-am făcut o singură zi în viaţa noastră – politică... Noi avem o religie, noi sîntem robii unei credinţe. Celor destul de tari la suflet pentru a ne înţelege, a ne aproba şi a ne însoţi de pe acum, le trimitem chemarea noastră: la Icoană!" (Vezi Ion Scurtu (coord.), Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România: 1927-1931, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2000, Vol. 2, pp. 53-54)

Atâta timp cât Mișcarea Legionară a fost fondată pe principii creștine, se înțelege că acțiunile Decemvirilor, Nicadorilor și a Răzbunătorilor au fost de esență ”dinte pentru dinte și ochi pentru ochi”, după legea Talionului, fapt ce contravine Legii harului.

Într-un dialog cu monahul Moise Iorgovan, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa arăta că "Mișcarea Legionară nu și-a propus niciodată violența. Din contră, Mișcarea Legionară și-a propus să urmeze calea Duhului Sfânt și, prin urmare, violența aceasta a ieșit din cadrul inițial. Dacă accepți suferința, dacă accepți închisoarea, dacă accepți moartea, nu mai vizezi violența. [...]

- Violențele legionarilor au venit în general ca o formă de răzbunare, adică au fost provocați. N-au luat ei inițiativa, dar s-au răzbunat. Cum priviți lucrul acesta din punct de vedere creștin?

- Nu există răzbunare la creștini. S-au apărat, nu s-au apărat, din moment ce ai acceptat fondul mistic al Mișcării Legionare, nu-ți mai este îngăduit să ai astfel de atitudini.

- Deci considerați violențele o greșeală?

- Da.

- Atunci cum vedeți faptul că Nicadorii și Decemvirii erau priviți ca niște eroi?

- Acțiunea lor, controversată apoi, a fost sub presiunea vremurilor și a politicienilor, care i-au obligat să ia o atitudine deschisă. Atunci au început să cultive vitejia asta de tip "capă și spadă", mușchetarismul. Ei au spus că își asumă iadul și pedeapsa lui Dumnezeu ca să salveze neamul românesc. S-au sacrificat pentru neam. Și au stat în biserică o noapte întreagă, culcați la pământ, rugându-se.

- Și ăsta a fost un lucru corect sau o exaltare?

- O exaltare, sigur.

- Deci legionarii au greșit pentru că au ieșit din sfera non-violenței...

Da, eu zic că au greșit." (Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, pp. 32-33)

Fiind întrebat care au fost greșelile Mișcării Legionare în ansamblu, același părinte concluzionează tranșant: "violențele pe care le-au folosit, chiar dacă atunci când au făcut o greșeală au venit singuri în fața justiției. Legionarii n-au fugit niciodată de răspundere, ceea ce însă nu-i scuză." (idem, p. 31)

În fine, însuși Corneliu Codreanu avea să recunoască indirect, în celebra scrisoare către Nicolae Iorga, că răzbunările comise de unii legionari au fost un păcat din punct de vedere creștin: ”Voi, care ne acuzaţi de violenţă, după ce aţi întrebuinţat în contra noastră cele mai mari violenţe, împingându-ne la disperare şi păcat...”.

De aceea, aceste răzbunări săvârșite în numele dreptății prigonite n-au făcut decât să creeze în timp un curent turbulent în sânul Legiunii, fapt ce a declanșat un efect de domino al asasinatelor politice, de la regretabila ucidere a marelui istoric Nicolae Iorga până la asasinatele de la Jilava, din timpul scurtei guvernări legionare, în care 64 de oameni politici, arestați preventiv, au fost asasinați fără proces.

În lumina acestor fapte, cinstirea Nicadorilor, Decemvirilor și Răzbunătorilor ca eroi, de către o parte din membrii legiunii, constituie derapaj de la creștinism. Din fericire, Maica Mihaela a avut discernământul să înțeleagă încă de atunci că acele acte, oricât de multe circumstanțe atenuante ar fi avut, au fost păcate a căror iertare trebuia câștigată prin pocăința făptuitorilor și împreuna rugăciune a creștinătății.

O analiză detaliată din punct de vedere creștin asupra asasinatelor înfăptuite de unii membrii ai Legiunii a se vedea la Flor Strejnicu, Creștinismul Mișcării Legionare, Editura Imago, Sibiu, 2001, pp. 80-102

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii