Cel cu care s-a săvârşit minunea următoare m-a rugat să nu fac cunoscut numele lui, deci nu voi satisface curiozitatea cititorului. Dacă Dumnezeu va voi, va face El însuşi cunoscut numele acestuia.

Peste noapte sau în cursul zilei se întâmpla să moară unul, doi, trei sau chiar mai mulţi deţinuţi într-o cameră. Dimineaţa, la deschidere, cei morţi erau aşezaţi la uşă şi, după raport, deţinuţii de drept comun care făceau serviciul de ordonanţă îi duceau la morgă (în subsolul Celularului). Până seara se strângeau zece, douăzeci sau chiar mai mulţi din toată închisoarea. Noaptea erau transportaţi cu căruţa la cimitirul din Dealul Robilor şi îngropaţi sumar.

 

Într-una din aceste nopţi deţinutul cioclu, de drept comun, care scotea morţii din morgă şi îi preda pe scară celui ce-i încărca în căruţă ca pe saci - sub privirile atente ale miliţianului care ţinea evidenţa - a constatat că unul dintre morţi suflă şi încearcă să se mişte. La început s-a înspăimântat. Apoi, stăpânindu-şi emoţia, îl ridică în spinare şi ducându-l pe scară le spuse celuilalt şi miliţianului:

- Ăsta-i viu! Ce facem cu el?

Miliţianul şi celălalt hoţ priveau cu ochii holbaţi mortul înviat. După o clipă de ezitare miliţianul decise:

- Dă-l, mă, deoparte, până raportez cazul! A înviat săracu'!

Hoţii încărcau ceilalţi morţi lăsându-l pe cel înviat lungit pe ciment. La un moment dat hoţul tresări:

- Ia te uită bă că şi ăsta suflă!

Miliţianul se apropie, constată învierea, stătu o clipă în cumpănă şi apoi, cu un rânjet sadic, decise:

- Lasă, bă, că şi aşa moare mâine..., du-l la căruţă... E pe lista morţilor, e mort!

Omul fu aruncat în grămada celor ce nu se vor mai întoarce din Dealul Robilor decât în cugetele noastre, pentru a ne mustra pentru păcatele neamului acestuia.

M-am întrebat cutremurat: cum a fost posibil ca dintre cei doi morţi înviaţi unul să fie păstrat în viaţă, ca o mărturie a milei lui Dumnezeu, iar altul să fie îngropat de viu, ca o mărturie a împietririi inimii omeneşti? Cine a înmuiat inima călăului pentru un condamnat la moarte şi cine a împietrit aceeaşi inimă numai după câteva clipe, pentru un altul? Oare nu ni se întâmplă şi nouă, fiecăruia, acelaşi lucru de foarte multe ori?

Iată şi paradoxul judecăţii omeneşti: unul a fost păstrat în viaţă să îşi poarte în continuare crucea suferinţei, în trup, poate spre ispăşirea unor păcate, ca să nu fie sancţionat în veşnicie; iar altul a fost îngropat de viu luând, poate, cununa unei sfinte mucenicii!

Necunoscute sunt căile Domnului...” Nouă, celor ce încă nu am murit sau încă nu am fost îngropaţi de vii, ne rămâne un singur lucru, care e cel mai de folos sufletelor noastre: să plângem!

***

Cu privire la această întâmplare a circulat zvonul că cel pus deoparte aş fi fost eu. Nu este adevărat! Am povestit acest caz ca să dezmint; nu eu m-am învrednicit de această atenţie Divină. Eu mai aveam de ispăşit păcate.

(Virgil Maxim - Imn pentru crucea purtată)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii