Pe parcursul anilor petrecuţi la Miercurea Ciuc am avut parte de suficiente izolatoare.

Chiar în prima iarnă a trebuit să execut de două ori câte şapta zile - raport făcut de L. - pentru că am fost prinsă însemnând pe peretele de la W.C. cu "hieroglifele" noastre locul de unde trebuia luată corespondenţa pentru Gigi, Adela şi celelalte fete care ocupau o celulă la etaj.

Apoi alte cinci zile - raport făcut de "Orlanda" - tot pentru ceva asemănător, în total 19 zile făcute una după alta, doar cu o demarcaţie de două zile între ele.

Izolatorul se afla la parter, patru celule izolate de restul temniţei. Primele şapte zile le-am executat în celula 1, care se afla sub scară, deci avea tavanul oblic. Era foarte mică, abia te puteai mişca: doi paşi de la uşă până la peretele din fund, scund, mai scund decât înălţimea mea. Te simţeai ca un animal sălbatec într-o cuşcă. Era şi cumplit de frig. Uşa de la intrare fiind mereu deschisă, aerul rece pătrundea sub scară; un frig de subterană. Celula aceea nu a fost niciodată încălzită, frigul era veşnic.

***

Frigul, foamea şi singurătatea erau la fel de chinuitoare şi îţi tăiau pofta de orice iniţiativă în a încerca ceva care să te sustragă. Îmi spun toate rugăciunile pe care le ştiam, recit versuri, câte mi le mai amintesc, încerc să cânt, dar nici un sunet nu se lasă intonat. Urmăresc succesiunea celulelor la program, după paşii care urcă sau coboară scările. Nu mă deranjează că îmi ciocănesc în cap, e oricum o mişcare vie în tăcerea care atârnă moartă de fiecare secundă. La un moment dat îmi dau seama că au fost aduse pedepsite în celulele 3 şi 4. Ciocănesc în peretele celulei 2 dar nu-mi răspunde nimeni, sunetele nu se pot auzi peste o cameră goală. Nu vorbesc tare pentru că de la celula 1 nu se poate vorbi. Fiind aproape de scară, deci şi de intrarea principală în temniţă, tot timpul era cineva care te putea auzi (era o permanentă foiala). Faptul se pedepsea cu dublarea pedepsei, era stupid să rişti cu şanse minime de a nu fi auzit.

***

Prima noapte a fost greu de suportat. Mai ales din cauza frigului şi a foamei pe care le simţeam acut. Orele de la închidere până la ora zece sunt atât de lente în scurgerea lor încât mi dau impresia că am ieşit din dimensiunea temporală. Dar ceea ce îmi dă spaime sunt paşii mărunţi pe care-i simt trecând peste mine la scurt timp după ce m-am întins pe saltea. Mulţumesc în gând Domnului că sunt obligată să adorm cu lumina aprinsă. Întunericul ar mări senzaţia de spaimă. Închid strâns ochii şi refuz să constat cine se plimbă peste mine. Să fie şobolani? Să fie şoareci? Mai bine să nu ştiu. Fac un efort imens să mă conving că totul este doar o impresie. E atât de puternică concentrarea că simt o transpiraţie rece pe şira spinării. Decid să nu mă scol întrucât picioarele îmi sunt umflate, mă ustură pielea, atât este de întinsă peste butucii îngheţaţi. Somnul refuză să mă scoată din impas. Încerc să-mi creez un spaţiu mirific, o evadare în sublim prin poarta imaginaţiei, dar gândul sleit refuză să mă asculte. În cele din urmă alerg la picioarele Lui lisus. Îmiimaginez că-L caut şi-L găsesc şi stau de vorbă cu El:

"- Doamne, eu ştiu că undeva, în miezul ei, şi temniţa aceasta are o inimă. O inimă îngustă şi rece ca o celula, unde, după ce, Te-au îmbrăcat în straie cu vărgi de hulă şi ocară, Te-au azvârlit să zaci flămând de adevăr şi însetat de iubire. Ai binevoit, Doamne, să suferi împreună cu noi prigoana aceasta ca să ne uşurezi povara.

În seara aceasta m-a durut tare rău sufletul; m-am gândit la rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie. lată, sunt singură printre şobolani şi Iibărci. Pereţii aceştia sunt flămânzi de viul din mine. Încremeniţi, îmi absorb căldura, mi-e frig, mi-e foame şi mi-e atât de mare nevoia de ajutorul Tău. Cu Tine alături sunt altfel de cum vor "ei" să fiu. Dar eşti zăvorât, Doamne, şi nu voi cuteza să trec pragul celulei Tale.

Iată, am făcut rugăciune mare să nu mă prindă pândarui şi m-am târât pe genunchi, fără sunet, până la uşa celulei Tale. Vreau să-Ţi spun că Ţi-am adus două daruri pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu, Ţie.

Ţi-am adus candela sufletului meu. E săracă şi urâtă căci aurul sufletului meu e tare puţin şi lucrarea mea e fără meşteşug, neghioabă. Dar am făurit-o pe nicovala durerii, la flăcările suferinţei, de aceea ştiu că Tu îi vei spori valoarea.

Luminiţa ei e cât o sămânţă de mac, pentru că untdelemnul credinţei din care se hrăneşte e doar o picătură. Atât am putut stoarce din sâmburii faptelor bune. Înmulţeşte-l Tu, Doamne, ca vinul din Caanâ, ca pâinile din pustie.

Şi astfel, strălucită de Tine, îngăduie să lumineze în cel mai întunecat ungher al celulei Tale, candela sufletului meu, pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu, Ţie.

Ţi-am mai adus floarea inimii mele. Este doar un biet fir de busuioc. L-am crescut greu. Pe steiul inimii mele abia dacă şi-au putut face loc rădăcini. Şi lacrima cu care l-am udat a fost sărată şi amară. Dar a crescut şi a înflorit din miracolul iubirii Tale.

Binevoieşte şi-l primeşte, Doamne, firul de busuioc al inimii mele, să aromească duhovniceşte în celula Ta, pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie.

Şi-Ţi mulţumesc din adânc, Doamne, că ai binevoit să mă împărtăşeşti cu suferinţă."

Şi, deodată, lumina din izolator a devenit duioasă, mângâietoare. Mi se părea că celula miroase a busuioc şi o căldură plăcută mă învăluia cu gingăşie, cineva îmi vorbea fără cuvinte, n-aş putea să explic cum, dar le auzeam şi în gând şi în inimă.

"- Se află aici o inimă dezolată? Deschide-Mi, sunt prietenul tău, numele Meu este Iisus."

Şi somnul mi-a îngreuiat pleoapele şi m-am prăbuşit în apele lui cu acea senzaţie de imponderabilitate pe care mi-o dădea întotdeauna starea febrilă.

(Aspasia Oțel Petrescu - Strigat-am către tine, Doamne)

Comments   
  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#1 maria » 25-03-2011 22:37

...una dintre cele mai cutremuratoare scrieri,pe care am citit-o,simt o rusine si mai crunta fata de Hristos cand imi aduc aminte de multele momente cand mi se parea ca crucea mea este de nepurtat.ce durere au trait acestia ! ce taina de necuprins,sa-l ceri ,sa-l cauti,sa-l iubesti pe Hristos in cele mai cu adevarat crunte momente!fericit i si iar fericiti sunteti voi martirii Lui Hristos!voi care acum aflati acum mangaiere vesnica in bratele dulcelui Iisus!
Slava Lui Dumnezeu pt toate!

maria

  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#2 lice » 08-04-2011 23:04

Tulburator.Mi-a fost jenà cà m-am considerat de atatea ori nefericità,mahn indu-i pe Hristos si Maica cea Bunà.

lice

  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#3 Cornel » 19-09-2014 14:45

Binecuvântaţi să fie toţi aceea care, prin mărturisirea încercărilor prin care au trecut, ne sunt astăzi exemple de adevărată credinţă. Comparând încercările noastre de astăzi cu cele prin care au trecut ei, ne dăm seama cât de mult ne iubeste Dumnezeu şi că, de multe ori noi nu înţelegem cu adevărat ce înseamnă să ai o cruce grea de dus.

Cornel

  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#4 Florentina » 28-09-2014 13:44

Iartã-ne Doamne pentru puțina credințã pe care-o avem atunci când ni se pare cã suntem greu încercați..şi mulțumim Ție, pentru pilda de adevăratã răbdare a sufletelor de martiri care au înțeles iubirea Ta..Binecuvânta ți sã fie, fiecare dupã numele sãu !

Florentina

  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#5 Elena Nechita » 29-06-2015 21:23

Doamne, iartă-ne pe noi, robii Tăi; ajută-ne și protejează-ne! Pomenește-ne în Împărăția Ta, cea fără de păcat!

Elena Nechita

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii