Agitațiile și scandalurile începute în primele zile din decembrie 1922 m-au prins la un seminar al cursului de sociologie, al cărui titular era profesorul Dimitrie Gusti. El nu era prezent în acea zi la seminar, în locul lui fiind conferențiarul Nicolae Petrescu, fost bursier al Fundației Rockefeller și câtva timp profesor la Universitatea Wabash, o universitate americană mai puțin cunoscută, studenții poreclindu-l, din această cauză, Uebeșel.
Într-un articol pe care l-am publicat acum câțiva ani, în memoria regretatului meu coleg dr. Heinrich Igner, am arătat că la acest seminar de sociologie, la care domnea o atmosferă științifică și umană, existau cele mai cordiale legături de colegialitate între studenții evrei, puțini la număr, plasați toți la „stânga”, și stundeții creștini, puțini și ei la număr, plasați aproape toți la „dreapta”, excepțiile dintre ei fiind Alexandru Claudian, sociolog-democrat, Victor Papacostea, „liberalist”, și doi studenți comuniști. „Dreapta” seminarului nu era antisemită și șovină, ci numai conservativă, în gen maiorescian, opunând punctul de vedere metafizic celui dialectic pe care-l profesa „stânga”.
La seminarul din ziua cu pricina, lipseau Claudian, cel mai vârstnic dintre noi și totodată cel care avea cea mai mare autoritate intelectuală și morală, de asemeni, George Silviu, și el era mai vârstnic, precum și cei doi bulgari. Rămăseserăm, dintre studenții de „stânga”, numai Heinrich Igner, Solomon Braunstein și eu. Din grupul celor din „dreapta” lipseau Radu Budișteanu, care mult mai târziu a devenit unul din emulii lui Istrate Micescu și, ca atare, unul din conducătorii baroului huliganic. Ceilalți erau toți prezenți, în frunte cu Mircea Vulcănescu. Când au năvălit în sala în care se ţinea seminarul, studenţii medicinişti au început să vocifereze: „Să iasă jidanii!”, colegii creştini din grupul de „dreapta” s-au ridicat cu toţii şi ne-au înconjurat strigând că nu permit ca cineva să se atingă de noi, cerând totodată intruşilor să părăsească sala. După ce huliganii de la Medicină, intimidaţi de atitudinea fermă a colegilor creştini şi îndeosebi a lui Mircea Vulcănescu, s-au retras, conferenţiarul Nicolae Petrescu a ieşit şi el din sală şi a chemat poliţiştii care patrulau în faţa Facultăţii. Flancaţi de colegii creştini şi poliţişti, am putut scăpa nevătămaţi.
Am datoria morală, ca om care a suferit după aceea foarte mult, şi ca evreu şi ca om de stânga, de pe urma fascismului, să relev curajoasa şi demna atitudine de atunci a lui Mircea Vulcănescu.”
(Mircea Vulcănescu. Profil spiritual, ediție îngrijită de Marin Diaconu, Editura Eminescu, București, 2001, pp. 123-124 apud Iancu Reichman-Șomuz - Înaintea și după încetarea agitațiilor studențești din România, în Toladot, an IV, nr. 10, iulie 1975, pp. 13-14)
* Deși titlul articolului este sub formă de afirmație parafrazată, nu am putut reda identic conținutul afirmației în cauză, reducându-o din pricina lungimii, fără însă a altera sensul ei.
