vezi galerie foto (11 foto)
Mircea Vulcănescu
"Fără religie și istoricitatea lui Iisus lumea e un imens pustiu de sare și cenușă!"
  • 03 Martie 1904
  • București
  • economist, filozof, sociolog
  • 6 ani
  • Văcăreşti, Jilava, Aiud
  • 29 Octombrie 1952
  • Aiud
    • Cele două Românii
    • În ceasul al 11-lea
    • Teoria și sociologia vieții economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat
    • Gospodăria țărănească și cooperația
    • Înfățișarea socială a două județe
    • Războiul pentru întregirea neamului
    • Logos și eros
    • Chipuri spirituale, Vol. I, Pentru o nouă spiritualitate filosofică
    • Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut
    • Ultimul cuvânt
    • Chipuri spirituale. Dimensiunea românească a existenței
    • Școala sociologică a lui Dimitrie Gusti
    • Sokrateion. Mărturie despre Mircea Vulcănescu
    • Mircea Vulcănescu. Profil spiritual
    • De la Nae Ionescu la Criterion
    • Bunul Dumnezeu cotidian: studii despre religie
    • Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice
    • Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut
    • Vicleim
    • Spre un nou medievalism economic
    • Tânăra generație
    • Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii, Vol. V: Mircea Vulcănescu
    • Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

"A fost extraordinar. Un om luminos şi bun"

Alexandra Elisabeta de Hillerin, Sandra, cum i se spune în familie, este fiica mij­lo­cie a filosofului Mircea Vulcănescu şi tră­ieşte la Paris. A avut amabilitatea să ne pri­mească, într-o după-amiază de primăvară târzie, ca­re s-a transformat într-o adevărată sărbătoare, căci timp de mai multe ceasuri ne-a vorbit despre tatăl ei, reprezentant strălucit al "generaţiei de aur" din perioada interbelică, şi mulţi alţi mari in­te­­lectuali de elită, care au sfârşit, în mod tra­gic, în puşcăria comunistă de la Aiud. Por­tretul pe care-l face s-a ţesut din amintiri ră­mase vii, în ciuda ani­lor care au trecut, şi este copleşitor prin mesajul pa­triotic trans­mis. În salonul românesc al casei am primit o lecţie de mare devotament faţă de adevă­ra­tele valori culturale şi spirituale ale nea­mu­lui, în faţa căreia nu pot decât să mă înclin într-o reve­ren­ţă recunoscătoare.

"Grădinarul de suflete"

- Doamnă Alexandra, care sunt cele mai tandre amintiri legate de tatăl dvs.? A fost un om public şi un intelectual de elită. Avea timp şi pentru copiii lui?

- L-am adorat pe tata de când mă ştiu, de la cea mai fragedă vârstă. Am amintiri foarte vechi, dinainte de a se naşte sora mea, Măriuca. Îmi aduc aminte chiar de ziua în care s-a născut ea, când tata m-a luat la Moşi, ca să ne treacă vremea aşteptării mai uşor. M-a suit în roata mare, unde mi-a fost tare frică, şi apoi, ca să mă liniştesc, mi-a luat un ceainic de pământ care fluiera, o morişcă din hârtie colorată şi alte nimicuri. Eram foarte fericită că eram cu el, pentru că mă sim­ţeam apărată de orice rău. Mai ţin minte de atunci şi drumul înapoi spre casă, cu trăsura. Când aveam trei ani, am fost la Cornova, cu tata şi cu mama, care erau în echipa sociologică a lui Dimitrie Gusti, şi când am fost şi mai mică, aveam cam un an şi ceva, m-au dus cu ei la Drăguş, în Transilvania. Aşa că am fost cea mai tânără membră a echipei lui Gusti. Am fost tot mereu împreună, de la primele zile, şi asta ne-a legat foarte mult. Eu eram mai urâtă decât surorile mele şi mai bolnăvicioasă şi, de aceea, el a avut mereu mai multă grijă de mine. Măriuca era frumoasă, cucerea, atrăgea, uneori chiar mai mult decât ar fi vrut ea. Sora mea mai mare, Vivi, din prima căsătorie a tatii, era şi ea frumoasă, numai eu am fost mai... puţin înzestrată şi de aceea tata mă proteja în mod special. Voia să mă ajute în alt fel şi tot tim­pul mă învăţa câte ceva. Ţin minte că mă lua în braţe, îmi arăta imagini ale unor sculpturi an­tice sau chipurile unor filosofi şi-mi po­vestea despre fiecare dintre ei. Îmi spunea ce trebuie să ţin minte despre fiecare, deşi n-aveam decât câţiva ani. La Heraclit, mi-a spus fraza "Totul curge", şi la anii aceia, eram convinsă că în casa filosofului robi­ne­tele sunt toate stricate şi mă tot întrebam de ce n-o fi ve­nit cineva să i le repare. Bine am făcut că n-am în­trebat cu voce tare, că mă făceam de râs. Sigur că a ur­mat apoi şi ex­plicaţia pe care tata a dat-o acestei fraze ce­lebre şi multora de acest fel, pe înţelesul meu, cu sim­plitate şi gingăşie, cu umor, câ­teodată. Tata era mân­dru de mine, că pu­team să reţin aşa uşor tot ceea ce mă învăţa şi ce-mi explica. El încerca prin poveşti să ne instruiască şi să ne facă să iubim învă­ţătura. Era extraordinar! Un om foarte luminos şi ex­traor­dinar de bun. Era ca un grădinar de suflete, cultiva omul cu care se întâlnea, şi regula aceasta nu era valabilă doar pentru noi, copiii lui, ci şi pentru prietenii lui care veneau la noi. Aş fi vrut ca toţi copiii să aibă un asemenea părinte, care făcea sărbătoare din orice. Vorbea cu noi ca un prieten, cobora la mintea noastră, dar fără să ne dăm seama. Prin joc, ne înălţa apoi şi ne du­cea unde voia. Avea răspuns pentru orice îl între­bam. Niciodată nu ne-a rămas dator la vreo întrebare. Îmi amintesc, totuşi, că odată l-am întrebat ceva, se întâmpla după război, când deja lucrurile mergeau prost, căci veneau tot mai des "bucuriile" din exterior, de la răsărit. Îmi amintesc că nu mi-a răspuns el, ci m-a trimis la dicţionar, ca să aflu răspuns la ceea ce nu ştiam. Nu se mai întâmplase aşa ceva niciodată. Cred că era foarte supărat şi îngrijorat de ce se întâmpla în ţară. Am fost uluită, pentru că el niciodată n-a încercat să ne întunece gândurile, ne învăţa să vedem numai partea luminoasă din lucruri. Era aşa de bun şi de înţelegător cu noi! Avea generozitatea să nu întunece atmosfera în jurul lui. Cu el am învăţat nu nu­mai poezii, el ne-a în­văţat să facem curat, ne spunea cum se fac une­le prăjituri, era atent cum ne îmbrăcam, cum călcam, cum ne miş­cam. Întreaga copilărie a stat sub influenţa lui uriaşă. De fapt, cred acum că ştia să se plieze după mintea fiecăruia: cu noi, copiii, era copil, cu filosofii, era filosof, cu stu­denţii lui, era student.

- Tatăl dumneavoastră era un om foarte ocupat, a fost, de-a lungul timpului, subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe, director al Datoriei Publice în cadrul aceluiaşi minister, director general al Vă­mi­lor, director al Casei Autonome de Finanţare şi Amor­tizare, Preşedinte al Casei Autonome a Fon­du­lui Apărării Naţionale, asistent la catedra de Socio­logie a profesorului Dimitrie Gusti, era un om "al zilei", ancorat pe deplin în realitatea social-istorică a acelui timp. Faptul că era atât de prezent în viaţa fa­miliei pare un miracol...

- Ooh, chiar dacă era aşa de ocupat, ştia ca în tim­pul petrecut cu noi să umple locul, cum se spune. Nu pierdea vremea niciodată, folosea orice clipă pen­tru a ne mai învăţa câte ceva. El nu-şi lua vacanţe, dar vara ne ducea la mare, unde rămâneam cu mama. El venea sâmbăta şi duminica să stea cu noi. Era înne­bu­nit după apă, era ca un peşte, înota până departe, în lar­gul mării, şi mama se ducea apoi cu o barcă după el. Vo­ia să ne înveţe şi pe noi să înotăm, îi plăcea să ştim de toate.

Îmi amintesc, apoi, aniversările de vis din copi­lărie, el ne sărbătorea ca nimeni altul. Era o bucurie deo­sebită, au fost momente sublime, de neuitat. De exemplu, sora mea mai mică poartă numele Maria-Ioana şi avea mai multe zile şi sărbători în calendar şi le ţineam pe toate. Tata era sufletul sărbătorilor şi aniversărilor din casa noastră. El le organiza până în cele mai mici amănunte, la fel era de Paşti, de Crăciun, când jucam întotdeauna Vicleimul, pe care el l-a scris special pentru noi, copiii. De ziua mea, întotdeauna îmi cumpăra lucruri mai deosebite, aşa, mai de om matur. Poate că eram eu mai serioasă, cumva. Ţin minte că odată mi-a cumpărat o maşină de scris, de jucărie, ca să învăţ să scriu la ea. Spera, îmi spunea adesea, că o să fiu secretara lui şi o să călătorim prin lume. Mă pregătea pentru acest lucru şi mă îndemna să scriu cât mai frumos. Acuma, nici nu mai pot ţine creionul în mână din cauza bolii, ca să vezi ce ajunge omul! Când greşeam, îmi spunea că pot să nu fiu chiar prima, că e bine şi dacă sunt a doua, a treia, dar să fac temeinic, serios, tot ceea ce încep. Poate cu Măriuca a fost mai autoritar, pentru că ea era cea mai năbă­dă­ioasă, fiind mezina. Cred că marea tristeţe a lui a fost că a avut numai fete. Ar fi vrut mult şi un băiat, poate l-ar fi urmat mai îndea­proape în ceea ce a studiat şi scris.

- Avea răgaz şi pentru prieteni?

- Veneau la noi mulţi prieteni de-ai lui, dar pe rând, pentru că noi am avut o casă mică şi mama pre­fe­ra să nu ne înghesuim, de aceea tata se întâlnea cu pri­etenii lui, cel mai adesea, la cafeneaua Corso, de pe Calea Victoriei, care era acolo în colţ, pe lângă Palat, mai sus de Capşa. Acolo se întâlnea cu ei şi discutau mult. Printre cei care au venit acasă la noi a fost şi Mir­cea Eliade, dar tata îl privea cu un fel de condescen­denţă, cumva. Aşa simţeam eu atunci. (La noi, între noi, nu erau multe vorbe, noi ne în­ţe­legeam fără să vorbim. Simţeam fără să vorbim, ne uitam unul la altul şi înţelegeam despre ce este vorba.) Pe de altă parte, însă, îl admira pentru ceea ce a reali­zat. A corespondat cu el şi când a fost plecat în India. Ştiu că tata trebuia să plece cu bursa aceea YMCA, în India, numai că din cauza naşterii Măriucăi, tata n-a mai plecat, a trebuit să rămână cu mama şi aşa i-a dat lui Eliade ocazia să plece el. Ţin minte că pe plicurile pe care i le trimitea îi scria "Doctor Mircea Eliade". Tata n-a avut doctorat. A făcut studii de doctorat la Paris, la Sorbo­na, el era acolo cu prima soţie, s-a născut sora mea cea mare, Vivi, şi, deşi şi-a făcut teza, n-a mai susţi­nut-o, pentru că a trebuit să lucreze.

Când tata era tânăr şi-i plăcea vreo carte, rupea cartea în două şi dădea jumătate unui prieten, o citeau pe rând şi apoi discutau des­pre ea. Cărţile acestea de tinereţe şi de prie­tenie s-au păstrat în casa noastră, într-o odăi­ţă mică. Mai târziu, a fost bibliofil şi-i plăcea să-şi cumpere anumite cărţi, de artă, să le aranjeze în biblioteca imensă, care ne-a fost luată odată cu casa şi cu tot ce aveam, după ce tata a fost arestat. Tata era cu gândul să îm­parţi cu altul ceea ce ştii, mai ales cu prie­tenii. Avea un adevărat cult al prieteniei şi al sacrificiului în numele prieteniei. Asta s-a văzut şi mai târziu, în închisoare.

"Iubite-voi, Doamne!"

- Câţi ani aveaţi când a fost arestat?

- 15 ani. L-au arestat mai întâi în luna mai, a stat, mi se pare, vreo 10 zile, după care l-au eliberat, găsin­du-l nevinovat. Apoi, în toamnă, l-au luat din nou şi a fost definitiv.

- L-aţi mai văzut după arestare?

- Da, la proces mai întâi. Am făcut clasa a şasea în particular, ca să pot fi prezentă la procesul în care au fost implicaţi şi alţi miniştri şi subsecretari de stat. Au fost şi prieteni de-ai lui la proces, care i-au luat apă­rarea, dar n-a fost de folos. Când i s-a dat cuvântul pen­tru a se apăra, în sală s-a lăsat tăcere deplină. Ulti­mul cuvânt, apărarea lui a durat câteva ore, deşi, în mod normal, aveau dreptul la câteva minute. A început pe la jumătatea dimineţii şi a continuat până după amiaza, târziu. A fost o adevărată lecţie de istorie. Era multă lume în sală şi toţi îl ascultau cu sfinţenie. Toată lumea spera că vor fi achitaţi, dar sentinţa a fost dictată de alţii, se ştia dinainte, procesul a fost o mascaradă. În timpul pauzelor, am avut voie să vorbim cu el şi, în­tr-un astfel de răgaz, ne-a învăţat rugăciunea "Iubi­te-voi, Doamne..." şi ne-a spus să ne rugăm neîncetat, pentru că vin vremuri grele.

L-am mai văzut odată, tot la tribunal, când a fost adus ca martor în alt proces. Atunci era cu lanţuri la mâini şi la picioare. A fost ultima dată când l-am strâns în braţe. El cobora scara şi noi urcam, şi paznicul lui ne-a lăsat câteva secunde împreună. Mai târziu, am fost şi la închisoarea de la Aiud, cu bărbatul meu, dar tata era după două rânduri de gratii, nu ne-am mai putut apropia de el. Eram cu un văr mai îndepărtat de-al lui care-i adusese carne de gâscă în grăsime. Atunci a fost ultima dată când l-am mai văzut. Era foarte slab. I-a transmis mamei că acolo e iadul şi să nu-i mai trimită mâncare. Ştia că era un efort acasă pentru a procura cele necesare traiului şi acolo, la închisoare, urma batjocura, pentru că îi lăsau mai întâi să vadă mâncarea şi apoi o ames­tecau cu nisip şi cu alte porcării şi le-o dădeau aşa. Chiar şi în starea în care era a ţinut, totuşi, să mă înveţe ceva şi mi-a spus că în spatele închisorii era câmpia unde a avut loc o bătălie a lui Mihai Vitea­zu. Tot timpul voia să învăţăm, uşor, ca şi cum ai res­pira, nu ne obliga niciodată să învăţăm un anu­me lucru pe de rost, sau fără să înţelegem resor­tu­rile lui cele mai intime. Se asigura întotdeauna că am înţeles ceea ce ne-a explicat. Când am aflat că a murit în închisoare, mi s-a părut că s-a întunecat tot cerul. Timp de 5 ani, mi s-a părut, efectiv, că nu mai există soare pe cer. N-a mai fost nimeni care să-mi explice grozăviile care se petreceau în jurul nostru.

- Ce s-a întâmplat cu familia după ares­tarea tatălui dumneavoastră?

- Erau vremuri grele şi erau mulţi în aceeaşi situaţie ca noi, dar şi solidaritatea era mare. Am avut prieteni care ne-au primit la ei când ne-au dat afară din casă. Înainte să ne scoată din casă, ţin minte că zile în şir veneau dimineaţa şi ne puneau să scoatem aşternu­tu­rile pe bancă în curte, stăteam toată ziua lân­gă ele, iar seara ne lăsau să le băgăm înapoi în casă şi să mai dormim o noapte. A fost te­ribil, au făcut tot ce se putea pentru a ne bat­jo­cori. Sora mea, Măriuca, a fost arestată doi ani, imediat ce a împlinit vârsta de optspre­zece ani, pentru că era rudă cu un "criminal de război", deşi tata, prin intervenţiile lui energice, i-a făcut pe nemţi să plătească grâul luat din România în vre­mea războiului, cu 8 vagoane de aur, pe care, su­premă ironie, l-au încărcat ruşii şi l-au dus din ţară, exact în vreme ce tata era judecat. Pe mine nu m-au arestat, pentru că eram însărcinată şi eram bolnavă şi atât de slabă, încât cred că şi-au imaginat că nu voi supravieţui. Despre moartea tatii am aflat numai după doi ani. Din întâmplare, a aflat mama, care era la nişte prietene, şi acolo s-a vorbit despre cei închişi şi despre faptul că în cazul morţii deţinuţilor, medicul închisorii trimitea acasă o carte poştală, însoţită de un text ciudat: "Deţinutul... X nu are nimic la magazie". O asemenea înştiinţare a venit şi pe adresa noastră, din strada Popa Soare, dar noi fusesem evacuate de acolo, şi am aflat de ea târziu. Vă daţi seama ce a urmat, a fost o dispe­rare imensă. S-a dus fratele mamei la Aiud şi a găsit şi actul de deces. Am căutat şi locul în care a fost îngro­pat, dar nimeni nu mai ştia sigur, pentru că trecuseră deja doi ani. Am căutat oameni care l-au cunoscut, ca să ne spună despre el şi aşa l-am întâlnit mai târziu pe domnul Frăţescu, care a stat un an întreg cu tata în celulă. A ieşit din închisoare şi a venit la noi şi când ne-a văzut, ne-a spus: "Surorile mele, v-aş recunoaşte dintr-o mie, căci tatăl vostru ne-a vorbit zilnic despre voi". El este cel pentru care tata şi-a desfăcut ciorapii de lână şi a croşetat nişte mănuşi, cu două beţe, ca să i le dea de Sfântul Nicolae. I le-a pus în cizme, în noap­tea aceea, pentru că omului îi degerau mâinile mereu. La el am văzut şi alte obiecte care fuseseră ale tatălui meu şi el ne-a spus că, dacă, din întâmplare, ceva îi cădea pe jos, dăruia obiectul respectiv, spu­nând: "Lucrul acesta nu mă mai vrea, fie al tău!". Omul acesta ne-a spus că tata l-a încurajat, l-a susţinut moral, l-a adus la credinţă şi l-a învăţat nemţeşte, fran­ţuzeşte, până şi reţete de mâncare şi prăjituri le-a spus celor şase cu care împărţea celula de un singur pat, căci tata se pricepea şi la aşa ceva. La final, Frăţescu ne-a spus: "Tatăl vostru a fost Cristosul meu!" Deşi acest om a fost pus să jure că nu va vorbi des­pre ceea ce s-a întâmplat acolo în în­chisoare, că nu va vedea pe nimeni şi nu va duce nicio veste nimănui, el a venit totuşi la noi să ne povestească ce ştia, pentru că îi promisese tatii.

- Din credinţă, generozitate şi dragoste de semeni, a făcut şi gestul final, de a-l salva pe un tânăr cu care era coleg de celulă şi de suferinţă...

- Da, se ştiu împrejurările, s-a vorbit mult despre ele. Au fost scoşi din celulă afară, dezbrăcaţi, şi li s-a pus câte o pătură în cap, apoi au fost siliţi să meargă în cerc, unul după altul. De pe margine erau loviţi de gardieni cu bâtele. Au fost bătuţi cum­plit, tatii i-a fost ruptă o coastă, care i-a ră­nit şi pleura, şi apoi au fost aruncaţi la "nea­gra", în carceră, timp de mai multe zile, în întuneric, cu apa curgând pe pereţi, pe cimentul murdar de fecale. Ca să nu îngheţe de frig, au început să se mişte, aşa cum au putut în spaţiul acela mic, apoi el şi-a dat seama că situaţia lui s-a înrăutăţit şi le-a spus celorlaţi să-l salveze măcar pe cel mai tânăr decât ei. Era un adolescent, dar şubrezit fizic, care nu mai putea să stea în picioare. Tata s-a culcat pe ciment şi tânărul acela s-a culcat peste tata, ca pe o saltea. Pentru tata, asta a însemnat agravarea bolii de plămâni, care i-a adus sfârşitul. Am aflat mai târziu că băiatul acela salvat de tata a supravieţuit şi ar fi lucrat la Spitalul Brâncovenesc.

"Un om frumos"

- Cum arăta tatăl dum­neavoastră? Încercaţi să-l descrieţi aşa cum l-aţi vă­zut atunci în copilărie.

- Era un om înalt şi bine făcut. Mai târziu, a început să se îngraşe, dar nu era un om greoi, dansa ca o pană, era vesel tot timpul. Ne ducea la Şosea dumi­nica şi făcea curse cu noi, alerga. Îmi aduc aminte că odată eu rămăsesem în urmă şi tata alerga cu cravata în vânt. Două doamne care se plimbau l-au recunoscut şi aud pe cucoanele zicând: "L-ai văzut pe ăsta? Este Mircea Vulcănescu". Am fost mândră că era recu­noscut pe stradă de străini. Era un om frumos, plăcut, o figură blândă, nişte ochi splendizi. Când am fost la Cornova, avea 27 ani şi îşi lăsase barbă. Ţin minte că a fost o nuntă în sat şi tata a tras o horă acolo, în cerdacul primarului la care stăteam. I-a înveselit pe toţi imediat. Ştia să binedispună pe toată lumea prin bunătatea lui. Uneori, avea însă şi momente în care se retrăgea, se îndepărta de noi şi devenea gânditor. Bunica ne-a povestit că a trăit, când a fost tânăr, o mare dramă. Era student şi s-au dus cu profesorii şi cu co­legii la Lacul Pasărea, s-au urcat în bărci şi au ajuns în­tr-un loc unde apa făcea vârtejuri. Unul dintre băieţi a mişcat barca şi aceasta s-a răstur­nat. Erau în barcă doi prieteni de-ai lui, soră şi frate, copiii directorului de la Liceul Sf. Sava, care nu ştiau să înoate. Tata a reuşit să-l salveze doar pe băiat, pe fată n-a mai putut. S-au încurcat amândoi în ierburile de pe fundul apei şi fata, pe care tata o iubea mult, s-a înecat. El a reuşit să iasă cu greu la mal. A avut apoi febră mare şi a rămas cu o re­muşcare veşnică. A fost o tragedie. A şi scris câteva pagini de jurnal des­pre asta, prima frază este: "To­tul s-a sfârşit, de-acuma încolo doar ajută!". În acea perioadă a apă­rut Anina, pri­ma soţie, care l-a consolat, şi cred că el era atunci, oa­recum, într-un moment de re­voltă religioasă. Apoi şi-a revenit, a vrut chiar să se călu­gărească, dar prietenii lui i-au spus că poate să facă mai mult bine în lume decât în mânăstire. Era cre­dincios, fără să fie bigot, era profund religios. De săr­bători, mergeam la Biserica Mântuleasa, unde îi ajuta adesea pe dascăl sau pe preot. În seara de Vinerea Ma­re, dinaintea Paş­tilor, tata purta Epitaful, Sfântul Aer şi asta pentru mine era un semn de mare cinste. De-altfel, când a fost la Paris pentru doctorat, a locuit în casele bisericii româneşti, pe-atunci era preotul Cazacu la biserică. În perioada aceea l-a cununat pe Constantin Noica, de ca­re-l lega o mare prietenie, cu Wendy, ma­ma lui Rafail Noica, pe care l-am cunoscut şi eu mai târziu.

- Aţi plecat din ţară imediat după moartea tatălui dumneavoastră?

- Nu. Eu aş fi rămas în ţară, n-aş fi plecat deloc. Dar bărbatul meu, care e născut în Bucureşti, dar într-o familie franceză, începuse să fie persecutat la serviciu şi a hotărât să plecăm. Sora mea mai mare, care era numai pe jumătate soră cu noi, după tata, plecase de­ja în 1944, scoasă din ţară de unchiul ei, care a scă­pat astfel cu viaţă. Celălalt unchi al ei, eroul Victor Ră­du­lescu Pogoneanu, a murit în închisoare la Râm­nicu Sărat. Vivi a plecat mai întâi în Elveţia şi a insistat mereu să plecăm şi noi, şi apoi a intervenit la francezi şi ne-a scos şi pe noi din ţară, în 1969. Am plâns tot drumul, am plâns amarnic în tren. A fost groaznic. Am fost bolnavă după aceea ani de zile. Am avut o depresie teribilă şi acuma plâng, uneori, când mă gândesc la plecarea aceea. Ideea că a rămas Măriuca acolo, ideea că au rămas toată ţara, amintirile mele, tata. Eram foarte legată de Măriuca, mai mult decât de Vivi care, săraca, n-a prea avut parte de tata. Ea venea la noi numai duminica. Cred că tata era foarte criticat în familia mamei ei, din păcate, pentru lucruri materiale. Bunicul i-a clădit lui tata casa în care am locuit noi. Prima lui soţie a vrut ca tata să dărâme casa făcută de bunicul şi s-o reconstruiască pe un teren al ei, la Şosea. Tata a spus că nu-l poate obliga pe tatăl său să-şi dărâme casa. De-aici au început supărările, apoi denigrările. N-a fost fericită Anina cu tata. Părinţii ei erau foarte contra lui. După ce au divorţat, au obli­gat-o să umble îmbrăcată numai în negru. A fost o fe­meie tare nefericită. Dincolo de asta, noi am ţinut legă­tura cu sora noastră şi ei i se datorează plecarea din ţară. Nici bărbatul meu n-a fost fericit aici, în Franţa, după ce am ajuns. I se spunea "cel mai român dintre franţuji". Mama şi tatăl lui erau născuţi în România, nu­mai bunicul lui a venit din Franţa. Noi vorbim româ­neşte în casă, copiii mei şi cei cinci nepoţi vorbesc toţi româneşte. Nici nu se putea altfel, nepoata mai mare scrie şi poezie în româneşte.

Am trăit astfel mereu între două lumi, între două nostalgii şi, ceea ce este mai trist, am transmis şi copiilor noştri această stare. Câteodată, băiatul meu se mai scutură şi-mi spune: "Tu totdeauna ai fost tristă, supărată, ai văzut totul numai în negru. Eu eram mai fericit când eram în România!" Am mai fost în Ro­mânia în fiecare an, până a murit mama, în 1987. Fiica mea merge des în ţară, apoi vine şi-mi povesteşte ce s-a mai schimbat în Bucureştiul acela pe care-l ştim noi, îmi spune despre mirosul teiului de pe strada Ro­mulus, îmi spune cum sună caldarâmul pri­mă­vara, pe strada noastră, şi-atunci, pentru o clipă, am impresia că nu sunt chiar atât de departe de acele locuri.

Ştiu că dispariţia tatii a fost pentru noi sfârşitul unei lumi. Şi nu numai pentru noi. Nu pot să mă obişnuiesc nici acum cu gândul că s-a dus. E ce­va care nu intră în capul meu.

Felul în care a murit, în care a dis­părut, faptul că nu i s-au găsit ose­mintele, mă face să cred, până la un punct, că el nu a vrut asta, că a vrut să rămână solidar cu miile de deţinuţi neştiuţi, ucişi bestial în acei ani. În amin­tirea lor, sper ca cel puţin dum­neavoastră, tinerii, să înviaţi ţara.

(Alexandra Elisabeta de Hillerin, Paris, martie, 2013 - Interviu realizat de Otilia Țeposu, Revista Formula AS nr. 1078 (27), anul XXIII, ediția din 18-25 iulie 2013)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori