vezi galerie foto (11 foto)
Mircea Vulcănescu
"Fără religie și istoricitatea lui Iisus lumea e un imens pustiu de sare și cenușă!"
  • 03 Martie 1904
  • București
  • economist, filozof, sociolog
  • 6 ani
  • Văcăreşti, Jilava, Aiud
  • 29 Octombrie 1952
  • Aiud
    • Cele două Românii
    • În ceasul al 11-lea
    • Teoria și sociologia vieții economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat
    • Gospodăria țărănească și cooperația
    • Înfățișarea socială a două județe
    • Războiul pentru întregirea neamului
    • Logos și eros
    • Chipuri spirituale, Vol. I, Pentru o nouă spiritualitate filosofică
    • Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut
    • Ultimul cuvânt
    • Chipuri spirituale. Dimensiunea românească a existenței
    • Școala sociologică a lui Dimitrie Gusti
    • Sokrateion. Mărturie despre Mircea Vulcănescu
    • Mircea Vulcănescu. Profil spiritual
    • De la Nae Ionescu la Criterion
    • Bunul Dumnezeu cotidian: studii despre religie
    • Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice
    • Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut
    • Vicleim
    • Spre un nou medievalism economic
    • Tânăra generație
    • Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii, Vol. V: Mircea Vulcănescu
    • Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

...Nu ştiai ce să admiri mai întâi: nestăvilita lui curiozitate, cultura lui vastă, solidă, bine articulată, sau inteligenţa lui, generozitatea, umorul sau spontaneitatea cu care-şi trăia credinţa şi iscusinţa cu care şi-o tălmăcea. Nu cred c-am întâlnit alt om înzestrat cu atâtea daruri. Şi nici altul care să-l întreacă în modestie.

Am cunoscut, desigur, savanţi care se încumetă să citească în treizeci de limbi, sau stăpânesc în de-amănuntul istoria unei ţări sau a unui continent, sau au pătruns în toate tainele fizicii şi matematicilor, sau înţeleg nenumărate sisteme filosofice. Dar mintea lui Mircea Vulcănescu era altfel alcătuită. După ce-l cunoşteai mai bine, înţelegeai că, dacă ar fi trebuit, ar fi putut şi el învăţa treizeci de limbi, sau istoria unui continent, sau matematicile superioare. Îl interesa tot. Mai mult: înţelegea - şi-ţi explica - de ce-l interesează cutare sau cutare disciplină, un anumit autor sau o anumită operă.

Dar nu era nimic haotic, nici dezarticulat în cultura lui. Ce învăţase de la teologii şi filosofii pe care-i citise se lega de tot ce-l învăţaseră sociologii, economiştii, istoricii, financiarii, oamenii politici. Imensa lui cultură nu era distribuită în „compartimente”; era perfect integrată, deşi se desfăşura pe nivelurile multiple ale cunoaşterii. De aceea era în stare să profite după lectura unui „reductionist” - un freudian, bunăoară, sau un marxist -, pentru că ştia unde să-l situeze. Cum mărturisea adesea: nu se lăsa impresionat de „jargon”, nici de „ideologie”. Asimila dintr-un autor tot ce-l ajuta să înţeleagă mai bine un fenomen cultural; adică, îl ajuta să descopere aspecte sau să descifreze sensuri care i-ar fi rămas altminteri ascunse sau nelămurite. (…)

Acest creștin care se situa, cum am spus, în universul culturilor tradiționale, era deschis față de orice inovație creatoare, în artă, în sociologie, în economie politică. Mulți dintre cei care l-au cunoscut nu izbuteau să înțeleagă cum un creștin ca el putea să înțeleagă și să vorbească cu atâta simpatie de oameni și sisteme profund antireligioase, ca Marx sau Freud. De asemenea, nu înțelegeau cum îi puteau place anumite manifestări extravagante ale plasticii contemporane, sau cum putea asista atât de senin la descompunerea precipitată - anunțând iminenta lor dispariție - a instituțiilor și culturii țărănești.

Explicația era totuși simplă: ca și Nae Ionescu, profesorul și învățătorul lui, Mircea Vulcănescu credea în Viață și privea cu interes și simpatie orice nouă creației a Vieții, pe orice plan s-ar fi realizat ea: social, politic, cultural. Pentru el, neamul românesc, organizația statală care poartă numele de România, cultura românească, atât populară cât și savantă, cu tot ce cuprindea și implica ea - toate acestea aveau, înainte de toate, meritul de a exista, de a fi vii. Că unele instituții se schimbă vertiginos sau chiar dispar sub ochii noștri, că felul de a fi și a se purta se modifică și se urâțește, că arta populară se hibridizează și estetica mahalalei se întinde ca pecinginea, că peisajul românesc „tradițional” e amenințat de desfigurare prin însuși procesul de transformare economic și social al țării, pe care Mircea Vulcănescu îl cunoștea și-l accepta - toate acestea nu-l speriau, deși, fără îndoială, îl mâhneau anumite modificări precipitate și reforme fără rost. Toate acestea făceau parte din însuși procesul Vieții. Aici, pe pământ, lucrurile nu puteau fi altfel, nu puteau împietri asemenea arhetipurilor. Dar această Viață, pentru că se plămădise aici, în acest spațiu geografic, și se exprimase în concretul istoric al acestui popor românesc - era o viață românească, și, oricum s-ar fi manifestat ea, tot românească rămânea.

În această credință se află izvorul acelui inepuizabil optimism al lui Mircea Vulcănescu: credința în indestructibilitatea structurilor fundamentale ale vieții etnice și culturale românești. Optimism pe care, cred, nu l-a avut nici unul dintre profeții sau purtătorii de cuvânt ai politicii și culturii românești. Nu voi uita niciodată ce mi-a mărturisit Mircea Vulcănescu de mai multe ori, între 1936- și 1940: că el nu crede în dispariția neamului românesc, oricâte catrastrofe s-ar abate peste noi; că nici o eventuală deportare sau exterminare masivă a românilor din zilele noastre nu ar însemna distrugerea neamului, „pentru că (și acum îi citez propriile lui cuvinte) eu cred că dată ar năvăli alte neamuri și s-ar așeza aici, la noi, după câteva secole ar deveni și ei români!”

(…) Erau câţiva care se întrebau cât de adevărată era această încredere în Viaţă şi cât de reală putea fi, la un savant genial ca el, o credinţă atât de „ţărănească”. Se întrebau asta, pentru că, îşi spuneau, Mircea Vulcănescu fusese dăruit cu toate darurile: era frumos, avea o sănătate de fier, nu fusese niciodată sărac, era înconjurat de prieteni şi admiratori, nu fusese încercat de nici o tragedie personală sau familială; triumfase întotdeauna, şi pe toate planurile, chiar dacă uneori nu i se dăduse locul pe care-l merita (bunăoară, la 35 de ani nu era decât asistentul de etică la Universitatea din Bucureşti). Dar era destul să-l cunoşti mai bine ca să-ţi dai seama că Mircea Vulcănescu privea toate însuşirile şi succesele lui ca pe nişte daruri ale Vieţii pe care le îngăduise Dumnezeu, şi că dacă ele i-ar fi fost retrase nu i-ar fi schimbat nici deplina încredere în viaţă, nici marea lui credinţă. Toate astea i se păreau de altfel fireşti. Căci, spunea, oamenii uită de obicei că darurile, ca şi încercările, vin tot de la Dumnezeu.

Când au venit încercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieţii lui religioase – în câteva zile a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică, familie, libertate. Dar a rămas acelaşi. Nu s-a îndoit şi nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturisească, cu aceeaşi senină fermitate, credinţa şi încrederea lui de totdeauna. Alţii, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amănuntul, aici sau altă dată, viaţa pe care a trăit-o Mircea Vulcănescu în temniţă. Ce ştim cu toţii ne e de-ajuns ca să înţelegem cât de loială i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii.

Pentru că ştim cum a murit!

Iar ultimul lui mesaj din temniţă, adresat fiecăruia dintre noi, a fost acesta: „Să nu ne răzbunaţi!”…

Chicago, noiembrie 1967

(Mircea Eliade - Trepte pentru Mircea Vulcănescu în Ethos, caiet 4, 1983, pp. 105, 107-109 apud Profil spiritual, ediție îngrijită de Marin Diaconu, Editura Eminescu, București, 2001, pp. 117-119)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori