vezi galerie foto (11 foto)
Mircea Vulcănescu
"Fără religie și istoricitatea lui Iisus lumea e un imens pustiu de sare și cenușă!"
  • 03 Martie 1904
  • București
  • economist, filozof, sociolog
  • 6 ani
  • Văcăreşti, Jilava, Aiud
  • 29 Octombrie 1952
  • Aiud
    • Cele două Românii
    • În ceasul al 11-lea
    • Teoria și sociologia vieții economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat
    • Gospodăria țărănească și cooperația
    • Înfățișarea socială a două județe
    • Războiul pentru întregirea neamului
    • Logos și eros
    • Chipuri spirituale, Vol. I, Pentru o nouă spiritualitate filosofică
    • Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut
    • Ultimul cuvânt
    • Chipuri spirituale. Dimensiunea românească a existenței
    • Școala sociologică a lui Dimitrie Gusti
    • Sokrateion. Mărturie despre Mircea Vulcănescu
    • Mircea Vulcănescu. Profil spiritual
    • De la Nae Ionescu la Criterion
    • Bunul Dumnezeu cotidian: studii despre religie
    • Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice
    • Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut
    • Vicleim
    • Spre un nou medievalism economic
    • Tânăra generație
    • Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii, Vol. V: Mircea Vulcănescu
    • Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Un loc cu totul deosebit a deținut însă, la Fundul Moldovei, Mircea Vulcănescu, care participase și la campania cea dintâi, din Goicea Mare, dar care plecase apoi la Paris, unde studiase economia politică. De la prima mea întâlnire cu dânsul, am avut sentimentul că mă aflu în fața unui gânditor cu totul excepțional, aparținând parcă unei alte clase decât cea a oamenilor obișnuiți, oricât de talentați ar fi fost.

Îl cunoscusem de altfel încă de la Paris, în 1927, când nici nu știu cum am reușit să ne recunoaștem ca români și elevi ai lui Gusti, întâlnindu-ne în fața fișierului de la Bibliothèque Nationale.

La Fundul Moldovei am început prin a avea cu el convorbiri despre felul cum decurseseră lucrările noastre, la Rușețu și Nerej. Vulcănescu participase numai la campania din Goicea Mare pe care mi-a povestit-o pe îndelete. În special mi-aduc aminte de comentariile lui în legătură cu „sectanții” din Goicea, pe care îi reîntâlneam și la Fundul Moldovei. Teza pusă în discuție de el era interesantă, deși oarecum, la prima aparență, paradoxală: sectanții se despart oare de organizația oficială de stat pentru că au anume credințe neortodoxe? Sau dimpotrivă: le au pentru că se despart de organizația de stat? Comentariile lui Vulcănescu luau întotdeauna o înfățișare paradoxală. De la el te puteai aștepta oricând la puncte de vedere surprinzătoare. Pe baza unui tabel în care, pe o coloană, erau înscriși „sectanții” iar pe alta, „posesorii de mașini de cusut” și din prelucrarea statistică a corelației dintre aceste două serii de cifre, Vulcănescu trăsese concluzia că din masa de țărănime, trăind într-o economie patriarhală de auto-consum, se desprinsese un grup social, mărunt dar semnificativ, de „burghezie sătească” incipientă, artizani care lucrau pentru piață. Simțindu-se „altceva” decât masa, dispunând de bani și mânuindu-i, ei nu mai erau dispuși să asculte orbește de tradițiile satului. Aveau ce aveau cu primăria și cu Statul, dar era mai puțin temerar să se certe cu Biserica: ca semn de nemulțumire față de toate oficialitățile, adoptaseră adventismul, ca ideologie de luare în răspăr a tradiției.

Evident, pe baza fragilă a celor câteva zeci de cazuri concrete, discuția cu Vulcănescu nu putea duce la o concluzie plauzibilă. Dar pentru a-și argumenta teza, Vulcănescu se ridica până la cele mai înalte nivele teoretice, de la Aristotel încoace, prin Toma de Acquino, Luther și toată mișcarea protestantă, inclusiv Max Weber, întreaga literatură privind sociologia religiei fiind trecută în revistă și analizată în discuții în care nu știai ce domină: erudiția? Sau bucuria virtuozităților exegetice? În această privință, Vulcănescu era extraordinar de fecund. Orice „teză”, odată formulată, era văzută de el în toate presupozițiile și consecințele sale logice, până la cele mai îndepărtate implicații. Expunându-i tezele mele (de fapt singurul care le înțelegea realmente), le-a depistat și toate „defectele de armură”, cu toate consecințele lor logice, elaborând pentru mine un întreg program de subteze care mai urmau să fie puse la punct. Uneori, se apuca să explice și altora ce urmăream eu, trăgând concluzii teoretice la care nu mă gândisem. Îl opream, spunându-i „stai pe loc; asta n-am spus-o!”. La care, supărat, mă dojenea: „foarte rău ai făcut!”. Uneori, Vulcănescu punea mâna pe condei și scria el în locul meu unele pasaje din lucrarea mea, pasaje pe care le-am și păstrat intacte în propria mea redactare, atât de credincioase erau substituirile lui în felul meu de a gândi și atât de plăcut îmi era să amestec gândul lui cu al meu.

La Fundul Moldovei însă, Mircea Vuclănescu nu a făcut cercetări de teren, ci s-a pus pe munca teoretică de lămurire a sociologiei gustiene. Fusese de altfel dorința profesorului ca, într-o echipă restrânsă, să analizăm seria de planuri și chestionare până acum folosite, pentru a le pune în ordine sistematică. Ar fi trebuit să lucreze la această problemă Vulcănescu, Ion Costin, Prejbeanu și eu însumi. În realitate, munca a făcut-o Vulcănescu. Lucrând permanent alături de profesorul Gusti, precizând conceptele și schemele logice rezultând din cele până atunci spuse de profesor, de comun acord cu dânsul, a pus la punct o nouă schemă a sistemului, de aci înainte vechea schemă a profesorului, cea publicată în studiul despre Sociologia războiului fiind înlocuită cu schema finală, în care „voința socială” stă la mijloc, între „cadre” și „manifestări”.

Această schemă nu aparține deci lui Vulcănescu, ci lui Gusti, dar clarificarea ei, expunerea ei logică și sistematica nu s-ar fi realizat fără de Vulcănescu. Există totuși și un aport personal al lui Vulcănescu, cel puțin așa cum rezultă din formulările adoptate de către el, de natură să dea întreg sistemului gustian o nuanță „fenomenologică”. Vulcănescu nu a redactat însă nciodată, pe seamă proprie, o expunere sistematică a concepției profesorului Gusti, mărginindu-se să formuleze, cu mai multă acuratețe logică, textele vechi.

[...] Dintre toți monografiștii, cel care ieșea mult mai la iveală era tot Mircea Vulcănescu, cu temperamentul său combativ, veșnic în plină acțiune, luând cuvântul (și monopolizându-l cu tenacitate) în toate dezbaterile care se purtau în comun sau în particular, aducând mereu idei noi, informații utile și clarificări de bază. Era chiar interesant să urmărești felul în care înțelegea să lucreze Mircea Vulcănescu. Nu mai avea la Drăguș gândul de a pune la punct „schema teoretică” a sistemului gustian și nici să elaboreze planurile și chestionarele în lucru: faza Fundul Moldovei fusese deci depășită de către el. În schimb, îl preocupau probleme de economie politică, care, încă de pe atunci, începuseră a forma principala lui calificare profesională. Dar caracteristic mi se pare a fi modul în care i s-a pus problema la Drăguș. S-ar părea că e doar o simplă amintire anecdotică; totuși e mai mult decât atâta, meritând deci a fi povestită.

La Drăguș făcându-se o serie de fotografii și filmări cinematografice, s-au luat măsuri ca „monografiștii” să renunțe la dorința de a figura în „poză”, evitând deci sistematic să intre în câmpul aparatelor de luat vederi. Cum totuși în unele împrejurări, ca ale unor ceremonii, de pildă la nuntă (în care „nași” puteau fi uneori o pereche de monografiști) s-a impus obligația ca toți monografiștii să se îmbrace în hainele țărănești locale, pentru a nu distorsiona față de cei în mijlocul cărora se strecurau. Era de altfel o adevărată plăcere pentru noi, să împrumutăm de la gazdele noastre cele de trebuință, ca să ne mândrim și noi cu atât de frumosul port local. Dificultăți în această privință nu a avut decât Mircea Vulcănescu care nu găsea haine potrivite pe măsura lui. După spusa localnicilor, semăna mai mult cu un „poienărean”, atât de înalt și gras era. A căutat deci prin tot satul cu dorința să cumpere sau măcar să comande haine care i s-ar potrivi. Dar în tot satul, întrebând toți oamenii, a constatat că hainele din Drăguș nu aveau preț. Nimeni nu vându-se, nu cumpărase și nici nu lucrase la comandă, de când se știau, straie omenești. Toate erau făcute în sat, de gospodine, cu materii prime din sat, cu mijloacele tehnice locale, pentru soții și copiii băștinași din sat. Ceea ce l-a pus pe gânduri pe Vulcănescu și l-a îndemnat să studieze problema gospodăriei „naturale”, de care se ocupase desigur și Karl Bucher într-o lucrare clasică, dar pe care el o vedea într-alt chip. Ca și la Fundul Moldovei, a găsit de cuviință să nu mai iasă în sat, ci să se închidă la el în odaie, să reflecteze asupra problemei, rezultatul fiind excelenta sa lucrare Teoria și sociologia vieții economice, publicată în 1932, dar care se depărtează de punctul de plecare „Drăguș”, parcurgând distanțe atât de enorme, cât sunt cele dintre Aristotel și Husserl.

E greu, după Vulcănescu, să mai pui la socoteală pe alți monografiști, în ce privește capacitatea lor de teoretizare.

(Henri H. Stahl - Amintiri și gânduri din vechea școală a „monografiilor sociologice”, Editura Minerva, București, 1981, pp. 98-100, 144-145)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori