Meniu biografic

vezi galerie foto (1 foto)
Pr. Nectarie (Nicolae) Ciolacu
  • 15 August 1902
  • Răchitoasa,
  • plugar
  • 19 ani
  • Bacău, Galați, Ploiești, Vaslui, Brașov, Alba Iulia, Văcărești, Tulcea, Constanța, Jilava, Gherla, Aiud
  • 31 August 2000
  • Mănăstirea Sâmbăta de Sus
    • Haiducii Dobrogei (rezistența armată anticomunistă din Munții Babadagului, Dobrogea)

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Intr-o dimineaţă, pe la începutul lui aprilie 1952, a venit plutonierul şi strigă: Ciolacu Nicolae, pune-ţi haina în cap. M-a apucat de gulerul hainei şi m-a dus printr-un coridor. Acolo erau mai mulţi inşi cu hainele în cap, ţinându-se unul de altul. M-am apucat şi eu de haina unuia, dar nu aveam voie să mă uit cine era în faţa mea. După ce s-a completat rândul, ni s-a dat ordin să pornim şi plutonierul l-a apucat pe primul de gulerul hainei. Se mergea încet, pe bâjbâială, că nimeni nu vedea unde păşea, coridorul fiind lung şi neluminat.

Când am ieşit pe uşă afară, pe sub haină ne-a izbit deodată sfânta lumină. După ce am stat şase luni de zile numai la lumina becului în camerele de la subsol, din beton armat şi fără ferestre, numai acum puteam aprecia cât de sfântă şi scumpă este lumina zilei. În faţa uşii ne aştepta duba şi care cum ajungea, cu haina în cap, intra în dubă. Aşa am ajuns noi românii în ţara noastră, mai rău ca prizonierii din lagărele din Siberia. Şi în dubă era întuneric beznă, dar avea o ferestruică mică cu perdea, care se mişca şi mai îngăduia să intre înăuntru câte o rază de lumină. Pentru o clipă am putut să ne zărim şi să ne recunoaştem. Erau toţi camarazii mei şi gazdele din comuna Sinoe, Tănase I. Vlahbei, Tănase C. Vlahbei, Tănase G. Vlahbei, toţi trei veri cu mine. Apoi Sima Dimcica, Iancu Dimcica, Timu Pasota, Stere Manciu, Mircea Juruc, Stila Peştereanu, Iancu Gicu, Nicolae Sicu şi Dumitru Ghioca.

Toată iarna lui 1951-52, eu am stat singur în celulă, pe când ceilalţi camarazi au fost mai mulţi în camere şi erau mai bine informaţi decât mine. Ei ştiau că ne duc la Tribunalul militar din Constanţa, la proces. Ei erau voioşi că mergem la proces şi scăpăm de subsol şi de anchete, numai eu eram îngândurat, abătut. Situaţia mea era diferită de a lor. Ei au fost numai gazde, dar eu eram cu arma automată, cu plete şi cu ascunzătoare în pământ.

Făceam parte din organizaţia faimoşilor bandiţi, fraţii Nicolae şi Dumitru Fudulea şi Gogu Puiu, aşa eram noi numiţi de bestiile roşii. Camarazii mei m-au întrebat: De ce eşti aşa de abătut? Pentru că ştiu că voi fi condamnat la moarte. Camarazii mei erau de altă părere, ei ziceau: Dacă te-au băgat între noi, atunci n-au de gând să te condamne la moarte.

Am ajuns la tribunal. Duba au pus-o în dosul tribunalului, cu spatele în dreptul unei uşi. Care cum ieşea, era condus într-o cameră a tribunalului. Nu era ţipenie de om care să ne vadă. Câţi fraţi, surori, mame, soţii, părinţi ar fi dorit să-i vadă pe cei dragi şi scumpi ai lor? Dar cum ar fi putut satana întruchipată în comunism să ne mărească mai mult sufernţa? Singura modalitate era să ne ţină departe unii de alţii şi mai ales să ţină secret unde suntem şi când ne vor condamna.

Ne-au introdus în acea cameră, nu prea mare şi cu ferestre camuflate, fără public. Ne-au pus într-o boxă. Completul de judecată era format din vreo şase ori şapte inşi. Toţi îmbrăcaţi în uniforme militare kaki, luxoase, cu epoleţi strălucitori. Foşti simpli muncitori, tinichigii, cazangii, macaragii, hamali în portul Constanţa, fără carte, au ajuns la rang de judecători, iar noi în boxă, flămânzi, amărâţi, jerpeliţi, timoraţi. Unii dintre noi erau cei mai buni gospodari din Peninsula Balcanică, cu bunici care au fost celnici (conducători), mari oieri şi crescători de herghelii de cai.

După un timp au mai apărut doi civili, procurorul, un om mărunţel, şi un avocat, chipurile să ne apere. Dar el mai mult ne acuza. În spatele boxei, pe o bancă stătea un căpitan de la securitate, ca asistent. Aceştia formau tot publicul prezent la judecata noastră. Când a început judecata, în faţa completului erau expuse: arma mea, automatul cu 200 cartuşe şi cele două încărcătoare, din care au scos cartuşele şi le-au înşirat pe masă. În plus, carabina lui Stere Gima din Ceamurlia de Jos, cu cartuşele înşirate pe masă şi care mi-au pus-o mie în sarcină. Tot ce era înşirat pe masă era dovadă pentru ei că eu posedam un arsenal întreg de muniţii. A început judecata şi preşedintele a dat cuvântul procurorului. Acesta, într-o agitaţie exagerată, a vorbit o oră şi mai bine. A făcut clăbuci la gură şi tot arăta cu mâna la boxă, la masa cu arme, la completul de judecată şi ne acuza de crimă de uneltire în contra ordinei publice sociale, de organizarea a unei bande de tip fascist şi de sabotori pentru întreaga Dobroge. Dar bandiţii au fost descoperiţi de oamenii muncii, care au înţeles că nu vor putea să-şi construiască o viaţă fericită, condusă de P.M.R., până nu vor fi distruse aceste vipere din banda organizată de Nicolae Ciolacu. Această bandă, înarmată cu arme automate, şi-a început activitatea încă din anul 1948, sabotând partidul în realizarea socialistă de guvernământ şi care conta pe un conflict armat între statele imperialiste şi Uniunea Sovietică Socialistă. În acel moment, bandiţii ar fi participat ca partizani în lupta contra armatei sovietice. Centrele de spionaj imperialist au luat legătura cu rămăşiţele fostei mişcări legionare, să facă propagandă în popor, să nu se supună oamenii măsurilor luate de autorităţile de stat. Ei voiau să se organizeze ca să dea o lovitură de stat pentrua prelua conducerea ţării.

La sfârşit, a cerut preşedintelui şi onoratului tribunal să aplice pedeapsa capitală pentru aceşti bandiţi, care au activat înmpotriva ţării. A cerut să se aplice articolul 209 din Legea 16/1949. Procurorul devenise un fel de turbat, de nebun, nervos, sărea în sus şi cerea mereu condamnarea capitală. A creat în faţa noastră şi a completului de judecată o atmosferă sinistră, încât credeam că din boxă ne duce drept la locul de execuţie. Noi, cei din boxă, ne uitam unii la alţii ca şi când ni se apropia sfârşitul printr-o crudă tragedie, prin împuşcare. Care dintre noi putea să mai creadă că nu va fi împuşcat, când nu cu mult în urmă camarazi de-ai noştri au fost executaţi prin împuşcare după judecată sau au fost omorâţi chiar acolo unde îi prindeau dacă opuneau rezistenţă. Şi apoi mai erau cei 40 de dobrogeni care au fost luaţi în martie 1950 într-o noapte de la închisorile Gherla şi Aiud cu duba şi au dispărut, de nu se ştie în ce dramă oribilă au pierit. În momentulacela eram siguri că ateii aceştia care nu ştiu multă carte ne execută aşa cum au executat şi pe cei care i-am amintit.

Nimeni dintre noi nu se mai gândea nici la soţie, nici la gospodărie, nici la părinţi, nici la alte rude apropiate sau la prieteni, ci numai la ce se va alege de copiii noştri, dacă vor muri de foame, de frig, sau de altă năpastă, ori poate vor supravieţui. Acest gând negru ne sfâşia inima, nu pentru moartea noastră, ci ni se sfâşia inima pentru copiii noştri. Preşedintele tribunalului a început interogatoriul.

Stere Manciu de acolo, de unde vii, ca şi când el nu ştia de unde venim; ai dat nişte declaraţii, le susţii? Ai ultimul cuvânt.

A urmat Tănase Vlahbei, la fel şi lui i-a pus aceeaşi întrebare: De acolo, de unde vii... ai ultimul cuvânt. Toţi au urmat pe rând cu aceeaşi întrebare şi că ai ultimul cuvânt. Eu, de exemplu, mai trecusem prin prigoane, prin bătăi şi prin închisori.

Camarazii mei, unii mai tineri, nu ştiau nici măcar ce este aceea poliţie. N-au fost arestaţi niciodată. Dar acum când s-au văzut la aman, fiecare la ultimul cuvânt fără să se compromită căuta în aşa fel să vorbească încât completul de judecată să-i acorde circumstanţe atenuante, ori dacă se poate să-l elibereze.

Unii din camarazi căutau să le înmoaie inima celor din complet, zicând: Tovarăşe preşedinte, onorat tribunal, recunosc că am greşit, dar când au început înscrierile la colectiv, am fost primul la înscriere. Am ajutat mult colectivul cu braţele mele, cu munca mea, de aceea cer să fiu eliberat şi să muncesc în cadrul colectivului. Altul spunea: Eu recunosc că am greşit faţă de partid, dar am dus la colectiv doi cai, o căruţă, un plug, am ajutat mult colectivul cu braţele, cu soţia, cu căruţa, la toate muncile la câmp, cer să fiu eliberat să lucrez în folosul colectivului la lucrările agricole. Şi fiecare căuta să spună câte ceva pentru a obţine circumstanţe atenuante.

A venit rândul meu, preşedintele: Nicolae Ciolacu, acolo de unde ai venit, ai dat nişte declaraţii, le susţii? Ai ultimul cuvânt.

Eu i-am zis: Tovarăşe preşedinte, onorat tribunal. Nu susţin toate declaraţiile. Nu am avut două arme.

Preşedintele m-a întrerupt: Ai de spus şi altceva?

I-am răspuns: Faţă de partid sunt vinovat. Să mi se dea pedeapsa care se crede că o merit. (Prin aceasta, am vrut să spun că faţă de partidul comunist sunt vinovat, dar nu şi faţă de neamul meu românesc).

Preşedintele a dat cuvântul avocatului. Avocatul: Tovarăşe preşedinte, onorat tribunal. Deţinuţii care sunt în boxă îşi susţin declaraţiile făcute acolo de unde vin. Ei recunosc faptele lor grave de care sunt acuzaţi. Mai sunt şi corpurile delicte care stau aici în faţa instanţelor. După declaraţiile lor, ei sunt colectivişti, au fost la muncile agricole de pe câmp şi cer cu insistenţă circumstanţe atenuante. Dacă se poate să li se aprobe. Faţă de Republica Populară Română, instanţa  să-şi facă datoria şi să le aplice pedeapsa ce li se cuvine. Completul s-a ridicat şi s-a dus într-o cameră pentru deliberare.

În spatele boxei erau câteva canapele şi ne-au spus să stăm pe ele. Am ieşit din boxă şi ne-am aşezat. Căpitanul securist a venit lângă mine şi mi-a zis încet: Te-ai dat în mă-ta, de ce nu ai recunoscut declaraţiile de la securitate. O să te facem de-acuma înger călător.

Eu ce era să zic, mă gândeam numai ce grozăvii mă mai aşteaptă. A venit completul şi s-au aşezat la locurile lor, noi ne-am sculat în picioare şi aşteptam să ne dea sentinţa. Cei din complet s-au sfătuit  între ei şi ne-a dat ordin să plecăm. Duba era la uşă unde am lăsat-o, am intrat înăuntru şi a plecat cu noi pe străzile oraşului. S-a oprit în faţa unei porţi mari, înalte şi groase, care s-a deschis şi duba a intrat în curtea închisorii Tataia. S-a deschis uşa dubei şi camarazii au început să sară jos. Eu îmi făceam socoteala să nu fiu primul, dar nici ultimul, ci cam pe la mijloc. Au sărit vreo şase şi mă pregăteam şi eu să sar, am ridicat piciorul dar plutonierul care sta acolo la marginea dubeu m-a apucat de picior şi m-a împins înapoi cu toată puterea şi m-a înjurat: Du-te în mă-ta banditule, stai în fund. Au sărit toţi camarazii jos, s-a închis uşa şi duba a ieşit din curtea închisorii şi a pornit pe străzile oraşului. Mă gândeam, Doamne, oare unde au să mă ducă.

M-au dus din nou la securitate, la celula 12, unde am stat toată iarna. Zilele treceau greu, nu mă scoteau la anchetă şi nu ştiam ce va fi cu mine. După două săpătămâni, într-o dimineaţă, plutonierul m-a luat cu haina în cap şi m-a dus la etaj, într-o cameră mai mare, mobilată, luminată şi cu preşuri pe jos. La masă erau doi ofiţeri, căpitanul, "prietenul" care-mi promitea că mă face înger şi un alt ofiţer. Mi-au zis să stau jos. Am stat şi au început: Măi Ciolacu, de ce ţi-ai lăsat barbă? Eu trebuia să le justific, pentru că barba mea era periculoasă pentru ei. La anchetă mi-au zis că aştept să vină americanii. Iar când m-au arestat, securitatea mi-a găsit Biblia, Sfânta Scriptură. De aceea am găsit un pretext şi le-am răspuns: Am o dorinţă, ca în cazul că mă voi elibera, să mă fac preot. Atunci m-au întrebat: Măi Ciolacu, vrei să te bărbiereşti? Iarăşi m-au pus în încurcătură, dacă le spuneam: vreau, ei mi-ar fi zis că-i mint, iar dacă le-aş fi spus: nu, atunci ar fi zis: a, ţii la barbă. Deci, eu le-am răspuns: Cum vreţi dumneavoastră. A venit un frizer, m-a tuns şi m-a bărbierit. Plutonierul m-a dus la celulă şi iarăşi am stat câteva zile în aşteptarea deznodământului.

Într-o dimineaţă, a venit plutonierul şi m-a luat fără haină pe cap şi fără ochelari şi m-a dus în curte. Acolo era o maşină mică, o dubiţă, în care am intrat. A venit şi şoferul, un plutonier şi un ofiţer, ei în faţă, iar eu în spate. Dubiţa avea perdele la ferestre şi, când mergeam pe stradă, perdelele se mişcau şi puteam să mă uit în stradă aşa, mai pe furiş. Ah, Doamne, lume multă pe stradă, oamenii se mişcau în libertate. Bărbaţi, femei, copii, îmbrăcaţi curat, se duceau fiecare la treaba lui. Mă gândeam în sinea mea, cât e de scumpă libertatea. Pentru libertate suferim noi şi dorim ca aceia care vor veni după noi să nu aibă parte de această suferinţă şi teroare pe care o îndurăm noi. Mă gândeam, oare unde mă vor duce acuma? Poate mă vor duce la vreo comună din Babadag, unde prin vreo trădare or fi descoperit alte gazde cu pistoale. Desigur, pretext ca să mă împuşte şi iarăşi mă cuprindeau emoţii, oricât de tare ai fi, dar la atâtea şocuri este imposibil să rezisti fără să te îmbolnăveşti. Dar mulţumesc Bunului Dumnezeu, am rezistat la toate.

În sfârşit, dubiţa s-a oprit în faţa închisorii Tataia. A intrat în curte şi a venit un plutonier gras ca un butoi, care m-a luat în primire şi m-a dus în ghereta lui. Mi-a făcut o percheziţie amununţită, a deschis o uşă şi m-a băgat în curtea temniţei. Erau înşirate multe camere şi m-a dusla camera nr. 10. Era o cameră mare şi avea trei rânduri de paturi suprapuse, iar în stânga vreo zece paturi fără să fie suprapuse. Acolo erau şi camarazii mei, pe care nu i-am observat, fiindcă erau vreo şaptezeci de deţinuţi. Majoritatea erau ialomiţeni, repartizaţi pentru curtea marţială din Constanţa. Au sărit de pe paturi vreo cinci inşi şi au venit înaintea mea. M-au înconjurat şi au început să mă întrebe: Măi frate, de unde vii şi ce mai e nou pe afară, ce mai ştii? Eu, care tot timpul eram singur în celulă, nu ştiam nimic şi nu le răspundeam şi mai ales că nu îi cunoşteampe nici unul, tăceam. Dar deodată vine Tănase I. Vlahbei şi mă ia dintre ialomiţeni, la care le spuse: Vă rog, lăsaţi-l, e de-al nostru. M-a luat de braţ şi m-a dus la un pat. Vezi, ăsta e patul tău.

Aşează-te şi fii liniştit. M-au înconjurat camarazii mei şi mai întâi m-au întrebat cum stau cu sănătatea şi dacă mi s-a comunicat sentinţa, că lor le-a fost comunicată. Le-am spus că mie nu mi s-a comunicat nici o sentinţă şi am rămas toţi cam îngrijoraţi. Fiecare se gândea că probabil Ciolacu va fi condamnat la moarte. Eu mă gândeam şi la căpitanul securist, care m-a ameninţat că mă vor face înger călător, pentru că nu am susţinut declaraţiile date la securitate. Şi acum, aici la securitate, iarăşi trăiam zile de emoţii. De câte ori se deschidea uşa, tresăream şi aşteptam să-mi aud numele.

Într-o zi, pe la orele zece dimineaţa, se deschide uşa şi plutonierul strigă: Nicolae Ciolacu, vino încoace. Plutonierul a luat-o înainte, eu după el. M-a dus în birourile de funcţionari şi mi-a zis să stau şi să aştept acolo, lângă un perete. În birou erau peste treizeci de funcţionari, majoritatea femei dactilografe, care băteau la maşinile de scris. Am aruncat o privire peste funcţionari, şi când colo, ce îmi este dat să văd. Lângă o funcţionară era procurorul acela mărunţel, în civil, care la tribunal ne acuza nervos şi cerea să fim condamnaţi la moarte. După ce a stat puţin de vorbă cu dactilografa, a venit drept spre mine şi m-a întrebat cum mă cheamă, apoi numele părinţilor şi multe altele. Eu îi răspundeam încet la toate întrebările, cu sufletul la gură să aud mai repede sentinţa de condamnare. Dar procurorul nu se grăbea de loc, ci spunea rar şi încet fiecare cuvânt. A început să înşire:

Tribunalul Militar Constanţa, conform legii etc, etc... îl condamnă pe Ciolacu la 25 ani muncă silnică şi degradare civică pentru crima de uneltire contra securităţii Republicii Populare Române.

Mi s-a oprit respiraţia, nu mai puteam răsufla că nu se mai termină cu atâtea legi, articole şi paragrafe. În sfârşit, s-a terminat cu această litanie, am putut să răsuflu uşurat şi spun sincer că n-am avut în viaţa mea o bucurie mai mare ca atunci când am auzit că sunt condamnat la 25 ani de muncă silnică şi nu la moarte.

Sunt oameni care suferă îngrozitor când sunt condamnaţi numai la câte o lună de închisoare de care n-au putut să scape cu toate cheltuielile făcute cu martori, avocaţi, dar iată mai sunt şi oameni care se bucură când primesc 25 de ani muncă silnică, scăpând de condamnarea la moarte.

Sunt momente şi stări sufleteşti pe care ni le creează destinul, soarta. Când plutonierul m-a luat din cameră, camarazii comentau, că dacă la tribunal nu ar fi fost expuse armele, poate că aş fi scăpat de sentinţa de moarte, dar aşa nu se ştie dacă voi scăpa sau nu. Când plutonierul m-a dus înapoi în cameră, ei mă aşteptau cu nerăbdare. Nici n-am intrat bine în cameră că au şi sărit care mai de care, întrebându-mă ce condamnare ai primit: 25 de ani muncă silnică, le-am zis. Toţi s-au bucurat că n-am fost condamnat la moarte.

(Nicolae Ciolacu - Haiducii Dobrogei)

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii