vezi galerie foto (4 foto)
Nichifor Crainic
  • 22 Decembrie 1889
  • Bulbucata, Giurgiu
  • poet, profesor, ziarist
  • 15 ani
  • Jilava, Văcăreşti, Aiud
  • 20 August 1972

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Lansarea unei discuţii despre marii publicişti şi teologi ortodocşi interbelici români suscită de fiecare dată un mare interes. Totodată, o astfel de discuţie nu este uşor de întreţinut, datorită personalităţii complexe pe care o are cel vizat. Pe lângă literatura oficială este nevoie de documente de arhivă care să creioneze, cât mai complet, imaginea acestuia.

În cele de mai jos, cu ajutorul unor documente din arhiva fostei Securităţi, dorim să trasăm câteva coordonate inedite ale biografiei a celui ce-a fost teologul, publicistul şi gânditorul Nichifor Crainic.

Vom porni cu discuţia după momentul 23 august 1944, când, pentru Crainic, avea să înceapă calvarul.

În toamna lui 1944 Nichifor Crainic se refugiază la Sibiu, unde din aprilie se afla familia sa. Aici primeşte vestea arestării sale din ziare, deşi era liber, precum mărturiseşte în memoriile sale, dar şi în interogatoriul ce i s-a luat la 11 octombrie 1955, pentru a da relaţii privitoare la părintele Arsenie Boca. Faţă de situaţia sa de „arestat”, Crainic spunea anchetatorului că „prin luna octombrie 1944 a apărut în ziarele din Bucureşti o informaţie redactată în termeni identici, adică în toate gazetele la fel, în care se spunea că eu am fost arestat şi dus sub o puternică escortă la Bucureşti. Cum eu eram liber atunci şi nu se întâmplase nimic din cele de mai sus, mi-am închipuit după felul cum e redactată informaţia că e un comunicat dat de la o autoritate în favoarea mea.

Am întâlnit în Sibiu un ziarist tânăr, care tocmai pleca la Bucureşti şi l-am întrebat dacă nu cunoaşte pe cineva la Ministerul de Interne şi mi-a răspuns că-i prieten cu Dl Dămăceanu, subsecretar de stat. L-am rugat ca să-l întrebe ce ştie despre comunicatul cu arestarea mea. Într-adevăr era ce am bănuit. Colonelul Dămăceanu i-a spus că comunicatul a fost de la Ministerul de Interne pentru a astupa gura unor «gălăgioşi», care veneau din când în când la Minister cerând arestarea mea. Comunicatul a fost dat pentru a le da satisfacţie, dar mă sfătuieşte să stau mai ferit de lume, până se lămureşte într-un fel situaţia. Ziaristul pe care l-am rugat cele de mai sus se numeşte [Nicolae] Ciuceanu. Pe Dămăceanu nu l-am cunoscut niciodată în viaţa mea şi nici nu am avut cu el nici un fel de relaţie”. Aici remarcăm similitudinea cu cele prezentate de Crainic în memoriile sale.

Cu toate acestea, Crainic va lua legătura cu Petru Groza, la vremea aceea vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi care îl cunoştea demult, căruia îi va cere sfatul în legătură cu prezentarea la autorităţile statului. Însuşi Groza îl va sfătui să nu se grăbească, ci să aştepte o eventuală amnistie politică, când lucrurile se vor mai potoli. Aflat la Sibiu, reuşeşte să-şi procure un buletin de populaţie cu domiciliul în comuna Gălăneşti, judeţul Rădăuţi, pe numele Ion Vladimir Spânu, identitate care îl va ajuta mult în anii pribegiei transilvane.

Cu ajutorul „unui călugăr, fost student al meu, de la Sâmbăta de Sus”, reuşeşte să plece din Sibiu. Se va refugia la mănăstirea făgărăşeană al cărei stareţ era acest „călugăr”, care indiscutabil era părintele Arsenie Boca, dar pe care Crainic nu-l nominalizează în nici un loc din Memoriile sale.

Despre şederea sa la Sâmbăta şi despre părintele Boca, Crainic vorbeşte în timpul interogatoriilor la care a fost supus între 11-14 octombrie 1955 la Bucureşti, pentru a da informaţii despre fostul stareţ al mănăstirii făgăreşene: „În iarna anului 1945, fiind în Sibiu pentru a mă feri de autorităţi, m-a vizitat Arsenie, care m-a invitat să merg la mănăstire. Am plecat la mănăstire, unde n-am putut să stau prea mult, deoarece venea lume care m-ar fi putut cunoaşte şi am plecat în satele din munţii Apuseni […].

[Arsenie] cunoştea că situaţia mea este nelămurită şi echivocă fiindcă eram la începutul anului 1945, într-o epocă de confuzii a spiritului public şi de dezorientare, când în viaţa publică nu era încă nimic cristalizat […] la el la mănăstire am stat o lună şi ceva, iar situaţia că e nelămurită o ştia din spiritul public şi din discuţiile ce le-am avut împreună. Menţionez că în acel timp nu eram urmărit oficial, nefiind nici mandat oficial de arestarea mea”. Şederea la mănăstirea făgărăşeană a fost în lunile ianuarie-martie 1945.

Activitatea lui Nichifor Crainic la Sâmbăta era diversă, el luând legătura cu preotul profesor Dumitru Stăniloae care pregătea Filocalia pentru publicare. Profitând de prezenţa lui Crainic la această mănăstire, Stăniloae l-a solicitat să revadă textele traduse ale valoroasei lucrări duhovniceşti ortodoxe, mai ales asupra aspectelor de ordin literar. „Afară de aceasta, spune Crainic în interogatoriul din 14 octombrie 1955, am tradus şi comentat cartea «Exerciţiile lui Ignaţiu de Loyola». În calitatea lui de călugăr, fiind foarte curios să cunoască această metodă de viaţă spirituală, m-a rugat să i-o traduc şi s-o comentez. Altceva n-am mai făcut în timpul acesta”.

Inclus în lotul ziariştilor, Nichifor Crainic este condamnat, în contumacie, prin Sentinţa nr. 2 din 4 iunie 1945, pronunţată de Tribunalul Poporului din Bucureşti, în virtutea Legii 312/1945, la „detenţie grea pe viaţă şi degradare civică pe timp de 10 ani, pentru crima de dezastrul ţării, prin crime de război”.

Prin procesul verbal nr. 3 întocmit în şedinţa Consiliului de Miniştri la 17 mai 1945, este aprobat actul de acuzare-violent combativ-al lui Nichifor Crainic şi Stelian Popescu. În acest document Nichifor Crainic este plasat „între propagandiştii şi agenţii de execuţie ai hitlerismului şi fascismului din România, pe prim-plan făcându-se ecoul nefastei politici a criminalului Hitler şi a acoliţilor săi”. Într-un alt punct din actul de acuzare este înfierat că a practicat „cameleonismul” politic, prin „oscilarea pe trambulina ideii naţionale între cuzişti şi legionari, ca să devină apoi antonescian, în 1941, spre a sfârşi legionar” cu scopul de a-şi găsi un „loc cât mai bun în scandaloasa şi perfida politică a crimei, urii şi jafului”. Totodată, în calitate de redactor şi codirector la „Porunca Vremii”, redactor şi director la „Calendarul”, redactor şi director la „Sfarmă Piatră” şi redactor la „Apărarea Naţională”, „a contribuind prin activitatea şi propaganda publicistică ce a desfăşurat-o la realizarea scopurilor lor politice, şi la aservirea economică a ţării în detrimentul poporului român”. Expresii propagandistice din timpul lui Hitler şi Antonescu ca „anti-democraţie”, „rasism”, „Ordinea Nouă”, „războiul sfânt” sunt detectate în publicistica crainiciană şi transformate în capete de acuzare.

Fiind uşor recunoscut, Crainic se refugiază în munţii Apuseni, până în 24 mai 1947, când se va preda. Obosit de toată această perioadă de fugă permanentă şi convins că procesul său poate fi rejudecat competent, Crainic s-a predat autorităţilor, cerându-i preotului Ioan Sămărghiţan din Cerghid, la care stătea, să-l denunţe.

Faţă de acuzaţiile care i s-au adus, Crainic va alcătui un amplu memoriu intitulat „Răspuns la actul meu de acuzare”. În acest text, Crainic respinge punct cu punct toate acuzaţiile, afirmând că: nu a fost niciodată legionar, iar cuzist fiind câteva luni în anul 1935; a luptat împotriva „partidelor politice” şi a dictaturilor, pentru demofilie, indiferent de formele vieţii politice; nu a susţinut niciodată fascismul pentru România, ci a scris „despre un regim profesional, în spiritul sociologiei creştine”; a combătut „rasismul hitlerist” şi pe „rasiştii români”, prin aceasta arătând că nu a fost antisemit, mai ales că a susţinut botezarea evreilor în credinţa creştină; dar mai ales că nu a fost „şeful ziariştilor germani spioni”, deoarece aceştia, împreună cu cei italieni au scris împotriva sa, iar Killinger a cerut înlăturarea sa de la Ministerul Propagandei. Adăugând actele sale de promovare a valorilor ruseşti şi raliere a popoarelor ortodoxe din Balcani pentru eliberarea Ardealului, Crainic concluziona că încadrarea sa în prevederile Legii 312/1945 este abuzivă şi nu se justifică.

La 27 octombrie 1947, împotriva Hotărârii nr. 2/1945, Nichifor Crainic declară contestaţie, care, „prin deciziunea criminală nr. 226 din 26 noiembrie 1947 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, Secţia IX-a a fost admisă, anulându-se hotărârea de condamnare, şi s-a fixat termen pentru o nouă judecare a procesului. Verdictul a fost amânat de peste zece ori, acuzatorii „reuşind să respingă opoziţia foarte argumentată a condamnatului abia la 15 ianuarie 1949”, când sentinţa nr. 2 este confirmată, ea rămânând definitivă, prin decizia penală nr. 89/1949. Aici trebuie să remarcăm că, pentru puţin timp, avocat lui Crainic a fost celebrul Petre Pandrea, cumnat al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care avea să fie lichidat de confraţii săi politici.

Curtea Supremă, Secţia Penală respinge, prin Decizia nr. 1077/13 aprilie 1949, recursul făcut de Nichifor Crainic contra Deciziei nr. 89/1949 a Curţii Bucureşti, Secţia Penală. Înaintând o altă cerere de revizuire, la 26 noiembrie 1949, ea va fi respinsă, ca nefondată, prin Decizia penală nr. 2916, în şedinţa publică din 29 decembrie 1949. Pe parcursul anului 1950, Crainic insistă cu trimiterea cererilor de revizuire, toate acestea soldându-se cu respingeri din partea autorităţilor îndrituite.

Patru ani mai târziu, din penitenciarul Aiud, Nichifor Crainic înaintează o cerere de graţie, care va fi respinsă de Prezidiul Marii Adunări Naţionale. În perioada decembrie 1955-ianuarie 1956 trimite noi adrese Procuraturii Generale prin care solicită rejudecarea procesului.

La 11 decembrie 1956, prin adresa nr. 19.575, înaintează o cerere de revizuire Tribunalului Capitalei, potrivit Decretului 421/1955, dar aceasta a fost respinsă la 1 iulie 1957. Prin nota Procuraturii Generale din 8 februarie 1956 către Ministerul Afacerilor Interne se stipulează faptul că, Nichifor Crainic nu se încadrează în prevederile Decretului 421/1955 - prin care se avea în vedere „că cei care au făcut parte din guvernele fasciste în perioada 6 septembrie 1940-23 august 1944, nu beneficiază de prevederile prezentului decret” - deoarece a făcut parte din „guvernul antonescian fascist în perioada ianuarie-mai 1941”, deţinând funcţia de ministru al Propagandei.

La 15 mai 1958 Tribunalul Capitalei, Colegiul IV înştiinţa penitenciarul Aiud că deţinutului Ion Nichifor Crainic, prin Decizia penală nr. 885 din 13 mai 1958, i-a fost respinsă „ca nefondată cererea de revizuire înaintată la 3 martie 1958, spre judecare, acestui Colegiu”.

Crainic, în timpul detenţiei sale a trecut pe la Ministerul de Interne (mai-iulie 1947), Văcăreşti (iulie 1947), Jilava şi Aiud, unde a stat cel mai mult. În mai multe rânduri a solicitat corespondenţă cu fiica sa, diverse lucruri şi medicamente de strictă necesitate, însă a fost refuzat. Ginerele său, Alexandru Cojan, spune că la Aiud a stat în „condiţii de exterminare. Pachetele cu îmbrăcăminte şi alimente pe care i le trimiteam ni se înapoiau sau dispăreau la vorbitor. Nu ni se aproba să-l vedem. Era complet izolat de familie şi ţinut în condiţiile cele mai inumane”. De altfel, însuşi Crainic relatează în memoriile sale regimul de exterminare prin care a trecut, bolile care l-au chinuit, foamea pe care a îndurat-o şi cruntele bătăi pe care le primea de la gardieni şi cei reeducaţi.

Tot în timpul detenţiei a fost anchetat pentru alte cazuri penale, cum a fost cel al părintelui Arsenie Boca, între 11-14 octombrie 1955 la Bucureşti sau la penitenciarul Aiud, în aprilie 1956, în acest ultim caz, împreună cu Ion Dumitrecu Borşa.

Prin Decretul 293/ 18 aprilie 1962 al Consiliului de Stat al RPR, fiind graţiat de restul pedepsei, la data de 24 aprilie 1962 Nichifor Crainic a fost pus în libertate de către Ministerul Afacerilor Interne, U.M. 0123/0, cu biletul nr. 361/1962. Alexandru Cojan mărturiseşte despre Crainic că după eliberarea din închisoare, acesta nu povestea nimic, „singura reflecţie din acea perioadă era: «Am cunoscut iadul»”.

După eliberare, între 1962 şi 1968, când se pensionează, Nichifor Crainic profesează în domeniul ziaristicii, fiind redactor la „Glasul Patriei”, ziar difuzat în afara graniţelor pentru românii din exil şi a cărui redacţie era formată din foşti deţinuţi ai închisorilor comuniste. Se stinge din viaţă în ziua de 20 august 1972 la Casa Scriitorilor de la Palatul Mogoşoaia.

Personaj controversat, suscitând varii interpretări - de la acuzaţii pătimaş-umilitoare şi degradante până la recunoaşteri internaţionale - profesorul, scriitorul, şi teologul Nichifor Crainic se înscrie, prin complexitatea planurilor gândirii şi acţiunilor sale, în panteonul marilor personalităţi culturale.

Evaluarea dimensiunii gândirii teologice ortodoxe a lui Nichifor Crainic îl determina, în anul 1940, pe Dumitru Stăniloae să-l socotească „cel dintâi teolog român în epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strâmt şi ocolit al specialiştilor, prezentând-o într-o formă impunătoare atenţiunii generale a lumii intelectuale”. Acuzaţiilor privind scriitura militantă „prohitleristă” în timpul războiului, Nichifor Crainic le dă o replică discretă şi explicită şi în Memorile sale: „Când interesele noastre coincid cu cele germane, vom fi alături de Berlin. Jocul acesta între extreme este esenţa întregii noastre diplomaţii de-a lungul istoriei naţionale. Nu te da cu totul nimănui - iată comandamentul îndelungii experienţe istorice româneşti! Prin urmare, nu politica de unilateralitate dezastruoasă, ci politica de mlădioasă abilitate între Scyla şi Charybda”.

(Camelia Duică și Adrian Nicolae Petcu - Revista Rost nr. 12 din februarie 2004)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii