vezi galerie foto (4 foto)
Nichifor Crainic
  • 22 Decembrie 1889
  • Bulbucata, Giurgiu
  • poet, profesor, ziarist
  • 15 ani
  • Jilava, Văcăreşti, Aiud
  • 20 August 1972

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Într-o lucrare care a stârnit oarecare valuri în opinia publică românească şi anume Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist (traducere de Mariana Petrişor, Bucureşti, 2000, 313 p.), autorul, Olivier Gillet afirmă o anumită tendinţă antidemocratică în atitudinea celei mai importante confesiuni din România. Acest lucru, care ar constitui o tradiţie de factură bizantină, este, în opinia autorului belgian, un serios handicap, care împiedică dezvoltarea pe baze democratice, europene, a societăţii româneşti.

 

Căutând, e adevărat destul de firav, unele legături între gândirea interbelică şi ideile vehiculate în anii comunismului naţional, Gillet se opreşte, în mod firesc, şi la Nichifor Crainic, pentru a demonstra legătura insolubilă dintre ortodoxie, naţionalism şi tendinţele de extremă dreapta, totalitare, idei care s-ar fi continuat nealterate şi în perioada ceauşistă.

Legătura stabilită între Biserica ortodoxă şi concepţiile naţionalist-extremiste se regăseşte destul de frecvent într-o anumită parte a opiniei publice româneşti. La fel şi rolul fundamental pe care-l joacă Nichifor Crainic în demonstrarea acestei tendinţe. Noutatea lui Gillet este afirmarea clară a caracterului perpetuu al acestui fenomen, care, chipurile, s-ar manifesta şi azi în rândurile clerului.

Faptul este complet fals. Toate acţiunile Bisericii Ortodoxe Române de după 1989 au tins spre o afirmare din ce în ce mai hotărâtă a vocaţiei democratice şi europene a României, ortodoxia naţională contribuind şi ea, cu marile ei valori, la îmbogăţirea patrimoniului comun european. Vocile care contestă acest lucru au probabil anumite interese, deoarece altfel ar fi greu de înţeles de ce ortodoxia este considerată antidemocratică iar alte confesiuni sunt privite drept mari apărătoare ale democraţiei.

Lectura cărţii lui Alain Besançon, Dilemele mântuirii. Criza Bisericii Catolice (traducere de Mona şi Sorin Antohi, Bucureşti, 2001, 233 p.), poate oferi o altă perspectivă asupra fenomenului. Autorul, pe baza unei demonstraţii riguroase, arată caracterul foarte recent al apropierii dintre Biserica Catolică şi democraţia de tip liberal, care datatează de după al doilea război mondial. Sunt de notorietate legăturile dintre Biserica romană şi Vechiul Regim, modul în care catolicismul şi Papa sunt luaţi în discuţie de autori „reacţionari” precum Joseph de Maistre, dar tendinţa a continuat şi după aceea. Besançon discută pe larg ispita antidemocratică de care a fost cuprinsă Biserica romano-catolică în secolul XIX şi prima jumătate a secolului XX şi face acest lucru nu pentru a condamna, ci pentru a înţelege de ce a fost posibil să se întâmple aşa. Autorul găseşte explicaţia în tendinţa de respingere manifestată de reprezentanţii catolicismului faţă de iluminism, liberalism, democraţie, adică acele concepţii ideologice care contestă rolul social al bisericii, reducându-l la nivelul credinţei individuale, fapt care s-a manifestat prin separarea bisericii de stat şi afirmarea deplinei libertăţi de conştiinţă. Biserica a răspuns prin închidere în sine şi afirmarea hotărâtă, în cadrul conciliului Vatican I, a dogmei infailibilităţii papale. Tendinţei anarhice, ochlocratice, din societatea modernă, catolicismul îi opunea foarte clar principiul autorităţii, afirmat până la ultimele sale consecinţe. Biserica a agreat ori a sprijinit curentele romantice, tendinţele conservatoare, partidele catolice, iar unii reprezentanţi ai săi au simpatizat cu noile curente de extremă dreapta care se manifestau în Europa în prima jumătate a secolului XX. „Pericolului liberalismului”, indiferent religios, i se adăuga cel al comunismului ateu, ambele, din perspectiva de atunci a Bisericii, fiind la fel de nocive. În aceste sens, poate fi adusă drept argument enciclica papei Pius al XI-lea din 1937, Divini redemptoris. Sunt de înţeles atunci discuţiile intense despre „a treia cale”, adică apariţia unui nou model socio-politic care să depăşească carenţele democraţiei liberale şi ale comunismului şi în care rolul valorilor creştine să fie mai mare. Din această perspectivă abordările sunt extrem de diverse şi nu se poate spune că ar exista o unitate de vedere. Besançon ţine de altfel să fie cât mai nuanţat într-o chestiune în care simplificările abuzive abundă. El nu critică pentru a demola, ci atrage atenţia asupra unor tendinţe care la un moment dat pot deveni periculoase. Tot el denunţă cealaltă ispită a bisericii, „democratică” şi demofilă, manifestată în anii din urmă, ce se caracterizează prin intenţia de a ceda la capriciile mulţimii şi a face compromisuri cu unele valori fundamentale ale credinţei. În concluzie, Biserica romano-catolică a acceptat democraţia şi liberalismul ca fiind mai dezirabile decât tendinţele totalitare, dar, în acelaşi timp, ea trebuie să nu renunţe la principiul autorităţii şi să se opună derivei inevitabile spre anarhie şi mediocritate pe care sistemul democraţiei liberale o presupune. Prin urmare, două secole de frământări şi tendinţe din cele mai diverse pot oferi azi suficiente sugestii pentru a regândi pe temelii solide, o viziune realistă despre rolul bisericii în lumea de azi. Iar autorul are grijă să facă distincţia între inevitabilele „căderi în istorie” şi miezul peren al învăţăturii lui Hristos.

Nichifor Crainic este (şi nu trebuie să obosim repetând acest lucru, chiar dacă pare banal) un om al timpului său, care discută lucrurile pornind de la ansamblul de concepte vehiculat atunci. Deşi naţionalist şi autohtonist, gândirea sa a asimilat numeroase tendinţe manifestate în alte orizonturi culturale ale Europei, dintre care deloc de neglijat sunt scrierile lui Charles Maurras, Nicolai Berdiaev, Miguel de Unamuno. Faptul nu este câtuşi de puţin contradictoriu, naţionalismul lui Crainic nefiind deloc un „păşunism” refractar la orice influenţă din afară şi nici nu cultiva ura faţă de alte neamuri. El credea în necesitatea ca fiecare naţiune să aibă posibilitatea să-şi valorifice propriul geniu, propria tradiţie, să vină cu o contribuţie specifică la patrimoniul cultural european. Acest lucru ar putea fi realizat fără a se încălca drepturile unei alte naţiuni şi consecinţa era că, aparent paradoxal, cultivând propriile valori naţionale, eşti în acelaşi timp integrat în marea cultură universală. Astfel Crainic combătea ideile unor intelectualui români contemporani conform cărora naţionalitatea era o calamitate şi împiedica pe om să aibă acces deplin la deplina „umanitate”. Discuţie nici azi terminată în orizontul culturii Europei unite, care însă tinde să dea dreptate autorului român, prin tot mai frecventa celebrare a diversităţii, care, numai aparent paradoxal, dă o identitate mai pronunţată spaţiului european.

Crainic mai spunea că un naţionalism centrat pe valori exclusiv naţionale este un naţionalism limitat şi limitativ, care nu poate intra în legătură cu alte neamuri. Este nevoie de un principiu cu vocaţie universalistă, care, bine integrat în structura spirituală a naţiunii, să fie în acelaşi timp capabil să realizeze contactul cu restul lumii. Pentru neamul românesc acest principiu este ortodoxia. Iarăşi este o observaţie valoroasă, dincolo de diversitate Europa având în comun respectarea valorilor democratice, a drepturilor omului şi civilizaţia creştină.

Raportul unitate-diversitate, iată un aspect al culturii în care observaţiile lui Crainic pot fi valoroase şi astăzi. Mai contestabile sunt opiniile sale privitoare la aplicarea în plan concret a acestor aspecte. Crainic este mult mai intolerant faţă de diversitatea interioară a naţiunilor, Europa lui apărând mai mult ca o diversitate de monoliţi. Deşi opiniile lui au fost destul de schimbătoare, totuşi se poate afirma cu certitudine că Nichifor Crainic era adeptul unui model de tip „totalitar” (în sensul primar al cuvântului) asupra statului şi societăţii, model care gravita în jurul a două concepte fundamentale: etnocraţie şi ortodoxie. Etnocraţia desemna efortul pentru promovarea valorilor naţionale pe care statul şi societatea trebuia să-l susţină şi căreia individul avea obligaţia să i se supună. Idealul căpăta în măreţie odată cu afirmarea ortodoxiei drept suprem principiu spiritual, către care toţi trebuiau să tindă. Aceste idei au fost dezvoltate în paginile Gândirii şi ale celor două volume: Ortodoxie şi etnocraţie şi Puncte cardinale în haos. Dincolo de aspectele teoretice, Crainic a fost însă preocupat să găsească justificări palpabile pentru opţiunile sale, aflându-le în transformările care se petreceau în Italia condusă de Mussolini.

În numărul 4 din aprilie 1940 a revistei Gândirea (p. 308-313), dedicat lui Nichifor Crainic cu ocazia împlinirii a 50 de ani, Mariella Coandă analiza locul special pe care patria lui Dante îl ocupa în opera lui Crainic. Motivaţia era multiplă: era vorba de Italia ca spaţiu de cultură şi depozitară a unor opere de artă unice. Apoi, de Roma era legată etnogeneza poporului român. Devenit în anii ’30 un apărător înfocat al ideii latine, mentorul Gândirii nu putea manifesta decât preţuire pentru leagănul latinităţii noastre. Și, nu în ultimul rând, activitatea lui Benito Mussolini, considerat de Crainic drept cel mai mare educator care s-a ivit de la Iisus Hristos încoace. Încă din 1932, de la vizita pe care a făcut-o la Roma, unde la întâlnit pe Il Duce, Nichifor Crainic a fost fascinat de transformările petrecute în peninsulă. De atunci, în mod constant, el a promovat în opinia publică românească ceea ce el considera una din marile revoluţii ale umanităţii.

În martie 1937, Crainic publica un articol intitulat Creştinism şi fascism (Gândirea, nr. 3, an. XVI, p. 97-103) în care, prezentând noile realităţi ale Italiei fasciste, el căuta îndreptăţiri pentru propriile sale idei. Astfel că fascismul descris este mai mult „fascismul” lui Crainic, imaginea lui Mussolini este mai mult imaginea pe care Crainic dorea să o aibă despre acesta, astfel că un istoric al fascismului italian ar trebui să fie destul de prudent în folosi textul amintit. El este însă foarte important pentru ce visa Nichifor Crainic pentru ţara sa.

Autorul începe prin a prezenta fascismul drept o „mişcare politică naţionalistă, a cărei putere năpraznică a creat în lume un stat de structură cu totul nouă, statul corporativ totalitar. El se deosebeşte atât de statul democratic, tip al veacului al XIX-lea, cât şi de statul proletar, născocit de teoria comunistă şi realizat de revoluţia bolşevică”. El se deosebeşte fundamental de celelalte două deoarece respinge „falsa teorie a claselor”, fundamentându-se pe o nouă viziune sociologică, corporatismul. „Pentru fascism, care înseamnă solidarism naţional - spune Crainic - societatea nu e constituită din clase arbitrar împărţite pe hârtie de către sociologii veacului al XIX-lea, ci o totalitate de funcţiuni organice ale vieţii colective, cărora le corespund tot atâtea categorii de muncă. Concepută mai înainte ca o stratificaţie orizontală de clase suprapuse într-o aşezare geologică, societatea apare în viziunea verticală a fascismului ca o alcătuire din părţi, ce se ridică din adânc şi converg în acelaşi centru superior, care nu este altceva decât autoritatea statului”. Se marca astfel începutul unei noi epoci, cea a etnocraţiei.

O altă noutate absolută este dată de (re)luarea în consideraţie a creştinismului drept unul din pilonii de bază ai societăţii. Crainic este încântat de afirmarea catolicismului drept religie de stat şi de faptul că statul interzice propaganda altor confesiuni sau secte pe teritoriul italian. Mai mult decât atât, creştinismul este parte integrantă a tuturor acţiunilor mişcării fasciste şi în acest sens Crainic aduce mai multe argumente.

Primele invocate sunt chiar discursurile lui Il Duce. Acesta ar fi afirmat că „fascismul e o concepţie religioasă care consideră pe om în raportul său sublim cu o lege superioară, cu o Voinţă obiectivă, ce depăşeşte insul ca atare şi-l ridică la demnitatea de membru conştient al unei societăţi spirituale”. Nefiind clar despre ce lege superioară este vorba, Crainic aduce noi precizări din alte cuvântări ale lui Mussolini: „Statul fascist nu rămâne indiferent nici în faţa faptului religios în general nici, în deosebi, în faţa acestei religiuni pozitive care e catolicismul italian”. Sau: „În statul fascist religiunea e considerată ca una din manifestările cele mai adânci ale spiritului şi, prin urmare, ea e nu numai respectată, dar apărată şi ocrotită” iar „fascismul respectă pe Dumnezeul asceţilor, al sfinţilor, al eroilor şi chiar pe Dumnezeu aşa cum îl vede şi i se roagă inima ingenuă şi primitivă a poporului”.

Pentru Nichifor Crainic devenea evident că „fascismul îmbrăţişează fără restricţie, fără modificare, religiunea catolică, adică religiunea tradiţională a poporului italian. În concepţia mussolineană, omul, conceput nu ca individualitate egoistă, ci ca personalitate morală, care dă şi primeşte, e încadrat în familie, e încadrat mai sus în organizaţia profesională, e încadrat şi mai sus în organizaţia statului şi, în sfârşit, e încadrat suprem în societatea spirituală a Bisericii creştine. Această încadrare se face în puterea legilor naturale ale statului şi a legii supranaturale a Bisericii. Dar morala statului fascist nefiind alta decât morala creştină, legile lui sunt inspirate din legea Bisericii. În realitate, rareori s-a văzut în istoria universală un stat care să oglindească în toată alcătuirea lui mai puţin aproximativ morala creştină”. Sub raport religios, fascismul devenea o restauraţie a catolicismului ca funcţie spirituală fundamentală a vieţii italiene, dar nu a cezaro-papismului medieval, lucru care pentru Crainic este de mare importanţă, doarece el considera cezarismul papal o uzurpare, idee firească pentru un ortodox.

Continuându-şi discursul, Nichifor Crainic aduce noi argumente în sprijinul ideii sale. Astfel, combaterea masoneriei şi a comunismului merge mână în mână cu semnarea celor două acorduri de la Lateran dintre papalitate şi statul italian, din 11 februarie 1929, prin care Vaticanul devenea stat independent, iar catolicismul era recunoscut drept religie oficială. Ca urmare, „în sufletul devastat de seceta liberalismului, a francmasoneriei şi a comunismului, năvălesc deacum încolo apele fecunde ale credinţei stămoşeşti, făcând să crească şi să rodească elanurile fără margini ale misticismului fascist”.

Legătura profundă dintre creştinism şi fascism este dată de sistemul social şi politic al corporatismului care, după Crainic, este un principiu creştin. „Ideea corporativă se întemeiază pe învăţătura Noului Testament despre diversitatea darurilor sau a aptitudinilor cu care oamenii sunt înzestraţi de Dumnezeu şi despre datoria fiecăruia de a valorifica prin muncă şi prin creaţie darul felurit pe care îl deţine. Fiincă această valorificare e în funcţie de binele personal, dar şi de binele colectiv totodată”. Ideile ar fi fost dezvoltate de noua sociologie catolică şi exprimate în enciclicele Rerum novarum şi Quadragesimo anno, fiind mai apoi aplicate de Mussolini. Aceste idei însă nu sunt specific catolice, aparţinând de fapt întregii doctrine creştine, deci şi ortodoxiei. Numai corporatismul ar putea depăşi sociologia claselor care nu poate stârni decât egoism şi ură. În acest punct Crainic se desparte de Berdiaev, care considera fascismul o „păgânizare a vieţii”.

Nichifor Crainic are mari cuvinte de laudă faţă de sistemul de educaţie italian pe care, cu altă ocazie, îl analizează sistematic. Elementul fundamental al acestuia ar fi „voinţa eroică de creaţie şi de sacrificiu”, care se dezvoltă printr-o raportare continuă la marile scopuri ale naţiunii, la o voinţă supremă. Pentru Crainic este limpede că în concepţia lui Mussolini această voinţă e Dumnezeu şi compară această concepţie cu mistica creştină: „a voi nu în voinţa ta, ci în voinţa celuilalt”. În concluzie, „omul mussolinian, voind în Dumnezeu, voieşte în voinţa statului” deoarece statul fascist e „o voinţă de putere, de creaţie şi de expansiune, care absoarbe în ea toate voinţele individuale, fascinate de un ideal spiritual” şi „cine ignoră doctrina creştină nu pricepe, prin analogie, concepţia despre stat şi despre educaţie a lui Benito Mussolini”.

Admirând ceea ce se petrecea în Italia, Crainic condamna cu toată vigoarea naţional-socialismul din Germania, rasist, anticreştin şi antilatin. El preconiza ca şi naţiunea română să se dezvolte pe aceleaşi coordonate ca Italia fascistă, locul catolicismului fiind luat de ortodoxie iar în rolul lui Mussolini putând intra regele Carol al II-lea.

Fără îndoială, regele a fost sedus de fascinanta viziune a lui Crainic. În anii dictaturii regale multe din elementele propagandei aminteau ideile mentorului Gândirii. Din păcate, ele erau o parodie, pe măsura nevrednicului rege, după cum nici în Italia lucrurile nu au stat deloc la modul în care le prezintă Crainic. Italia din acest articol este o proiecţie a societăţii ideale pe care o dorea scriitorul român, societate utopică, în sensul de posibilitate extrem de redusă de a fi realizată. Soluţiile propuse de Crainic ţin de speranţele creştine ale Raiului pe pământ, atât de frecvente în istoria Europei, şi de păstrarea credinţei în rolul normativ al statului în viaţa culturală şi spirituală.

Nichifor Crainic nu este câtuşi de puţin un ticălos, cum se încearcă uneori să fie prezentat. El a dorit un rol mai mare în societate pentru credinţa creştină, care să ofere un sens superior existenţei umane, gândind lucrurile pe baza ideilor epocii sale. Crainic nu a înţeles două lucruri: că e foarte greu să conciliezi naţionalismele dacă ele au domenii în care se intersectează (vezi românii, ungurii şi cazul Transilvaniei) şi că a impune cu forţa statului o spiritualitate, oricât de înaltă, înseamnă trădarea principiului libertăţii, iar un act divin e redus la funcţii pur umane. El însă rămâne un moment major al culturii româneşti interbelice şi unele aspecte din opera sa pot constitui un avertisment pentru noi cei de azi care, la fel de excesiv, în numele înţelegerii şi toleranţei, renunţăm la orice spririt critic, la afirmarea propriei identităţi şi stăm cu mâinile în sân la toate turpitudinile pe care umanitatea, lipsită tot mai mult de un ideal spiritual, şi le asumă cu o patimă demnă de o cauză mai bună. Dar se pare că omul natural, căzut în istorie, nu cunoaşte limita, iar excesul îi este cel mai credincios tovarăş.

(George Enache - Revista Rost nr. 12 din februarie 2004)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii