vezi galerie foto (4 foto)
Nichifor Crainic
  • 22 Decembrie 1889
  • Bulbucata, Giurgiu
  • poet, profesor, ziarist
  • 15 ani
  • Jilava, Văcăreşti, Aiud
  • 20 August 1972

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Drept urmare a ieşirii cu bine din operaţiile suferite, rezerva din sanatoriu ce adăpostea disperările şi nădejdile poetului începu să se umple cu nenumăraţi vizitatori, mulţi dintre aceştia deschizându-şi, larg şi pe neaşteptate, baierele pungilor, pentru a suplini banii lipsă familiei, necesari acoperirii cheltuielilor de spitalizare şi tratament, care depăşeau cu mult salariul modest al unui profesor universitar.

Iată cum se oglindeşte în conştiinţa memorialistului noua situaţie.

“Când rămâneam singur în cameră, cu cartea de rugăciuni pe piept, mă gândeam la toate aceste lucruri. Dumnezeu lucrează prin oameni, îmi ziceam. El a îndemnat pe toţi medicii aceştia să-şi pună toată ştiinţa la contribuţie. (...) El insuflă personalul acesta al sanatoriului, care caută de mine nu ca de un client, ci ca de o rudă apropiată. El a şoptit acestor oameni să-şi deschidă dărnicia. Cu ce m-am învrednicit eu, păcătorul, de toate aceste semne ale bunătăţii cereşti?” (“Zile albe, zile negre”, Casa Editorială Gândirea, Septembrie 1991, Bucureşti, România, p. 360-361).

Toate pretenţiile la experienţe ieşite din comun – aparent fireşti pentru un intelectual, pentru un teolog, pentru sensibilitatea unui poet de talia lui – se năruie cu prilejul depăşirii momentului critic. Specialistul în mistică pricepe că cele mai înalte şi cele mai abisale trăiri ale sihăstriilor se pot reduce la viaţa noastră de zi cu zi, pentru acela care ştie să o citescă în lumina iubirii de Dumnezeu.

“N-am văzut nici raiul şi nici iadul în călătoria mea prin bezna de dincolo, dar El mi-a făcut parte să încerc iadul în suferinţele îndurate şi să gust raiul în năvala de bunătate a sufletului omenesc. Înainte de boală am trecut prin încercări zguduitoare, care mă făcuseră să văd că meritul nu e considerat, că renumele e o deşertăciune goală, că veninul aproapelui nimiceşte tot binele pe care vrei să-l faci. Cu inima rănită şi cu puţinătatea mea de om, mă dezgustasem de viaţă, de lume şi de tot” (p. 361).

Nichifor Crainic îşi pune o întrebare simplă, dar de aur. O întrebare pe care toţi suntem datori să ne-o adresăm, când se iveşte prilejul, şi nu numai să ne-o adresăm, ci să-i şi găsim răspunsul potrivit propriei noastre înălţări.

“Ce sens poate să aibă boala prin care am trecut? Dumnezeu mi-a dat-o la timp, m-a trecut o clipă prin neantul morţii, m-a purtat până la marginea misterului de dincolo, ca să-l compar cu mâhnirile mele de mai înainte şi să văd că, faţă de nemărginirea lui, ele sunt nimicuri pământeşti. Grozava suferinţă prin care am trecut le-a ars şi m-a purificat de ele” (idem).

Răspunsul stă la îndemână, aşa cum e pregătit de memorialist: sensul oricărei întreruperi a fluxului vieţii fireşti, va să zică, printre altele, a sănătăţii, despre care este vorba aici, nu e decât atenţionarea noastră că ne-am rătăcit, că ne-am depărtat de Făcătorul şi de legile Sale. Boala este o Chemare. Iată cuvintele lui Nichifor Crainic:

“Mă reîntorc din moarte din mila nesfârşită a lui Dumnezeu” şi nu prin vreun merit deosebit al meu... “Zilele pe care le voi mai trăi de acum încolo sunt un dar de la El, peste soroc, ca zilele lui Lazăt cel ridicat din mormânt. Am rămas cu sentimentul profund şi neclătinat că atât cât voi mai trăi e un plus dumnezeiesc peste cât aş fi avut de trăit” (idem).

Noi toţi cei care am fost dăruiţi de Domnul cu eliberarea din temniţe, cu cât mai mult suntem datori să gândim după acest tipar? Nu există niciunul dintre noi (în afară de cei înrăiţi fără tămadă) care să nu fi simţit moartea spirituală adulmecându-le stârvul la care i-a redus gherla. Întreruperea fluxului vieţii fireşti a fost, pentru noi, aruncarea dincolo de gratii şi, cu acel prilej, am simţit, fără înşelare, gustul morţii. Clipa morţii ne-a părut atât de evidentă încât de la ea înainte, indiferent de lungimea pedepsei ce ni s-a comunicat, ne-a revenit să reînvăţăm a trăi. Dacă fătul deprinde tehnica supravieţuirii sub soare, după naştere, în 9 luni de la concepere, noi am cucerit această tehnică în ani grei (pentru unii număraţi chiar peste douăzeci!)

Nichifor Crainic surprinde (continuând a trimite cititorul la bolnavul care şi-a învins neputinţele) deosebit de limpede şi reînvăţarea lumii, la care am fost toţi supuşi. De asemenea, el constată deosebirea dintre ‘înviaţi’ şi cei care nu-şi cunosc bucuria de a trăi, pentru că nu au fost jefuiţi de viaţă nici măcar o zi (sau dacă au fost, nu au devenit conştienţi a fi înotat prin apele morţii şi ei!)

“Mugurii castanilor se umflau cât nucile, roşcaţi-verzui, gata să plesnească. Nu puteam încă să mă ţin pe picioare: sora mă sprijinea în drumul până la geam. Pe bulevard vedeam trecători mişcându-se liberi în lumina soarelui, dar să ştii că mergi, să guşti bucuria fiecărui pas pe care îl faci! Viaţa constă din mii şi mii de astfel de bucurii mărunte, pe care le uităm din obişnuinţă. Numai cine le-a pierdut o dată poate să le descopere din nou în toată frăgezimea lor primordială. Boala, suferinţa până în vecinătatea morţii e o nouă revelaţie a vieţii proaspete de parcă acum a ieşit din mâna Creatorului” (idem).

Iar pentru nesmeriţii care îşi închipuie că sunt şi ei suferitori, deci au dreptul la înviere din această viaţă, ca cei morţi de vii pomeniţi, memorialistul trage concluzii aspre, pentru că luciditatea împiedică acoperirea adevărului cumplit: “S-a zis că suferinţa purifică. Dar suferinţa în doze mici şi repetate mai mult înveninează decât purifică. Numai suferinţa covârşitoare e un dar dumnezeiesc, care înnoieşte făptura. Numai străbătând prin dogoarea ei te apropii din nou de taina vieţii şi a lui Dumnezeu” (p. 361-362).

(Mihai Rădulescu - Chemarea lui Dumnezeu în temnițele comuniste)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii