vezi galerie foto (5 foto)
Nicolae Purcărea
"Principiul în care am fost noi crescuți a fost să fim în linia creştină, nu paraleli cu ea: rugăciunea şi poezia ne-au fost nouă flacără!"
  • 13 Decembrie 1923
  • Brașov
  • contabil
  • 20 ani
  • Brașov, Văcărești, Piteşti, Poarta Albă, Caracal, Craiova, Peninsula (Valea Neagră), Jilava, Gherla, Codlea, Culmea, Grind, Galaţi, Aiud, Lățești
  • 25 Septembrie 2015
    • Țara mea de basm. Rostuirea artei populare
    • Urlă haita... Pitești, Canal, Gherla, Jilava, Aiud

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Sunt tineri care habar nu au ce s-a întâmplat. Am rezistat cât am putut,
cum am putut, fără să ne batem cu pumnul în piept.
Asta le spun eu la tineri – nu vă mai bateţi cu pumnul în piept
până nu încasaţi două la fund de la Securitate,
după aceea să vorbiţi, să dea Dumnezeu să nu mai fie nevoie!

Primele arestări

Terminasem clasa a şaptea, eram la începutul clasei a opta când m‑au arestat. Am venit acasă, am învăţat câte ceva şi m‑am prezentat la şcoală. Dar tocmai atunci s‑a întâmplat ceva, cu 23 august ’44, cu schimbarea. M‑am îngrozit puţin, pentru că eu ştiam ce înseamnă comunismul.

Încă nu se ştia ce avea să urmeze. Pentru că lumea era destul de nepăsătoare, mai ales oamenii de‑aici, care se ocupau cu tot felul de treburi, de meserii, pentru viaţă, ca să câştige un ban, şi nu‑şi dădeau seama de ce sunt în stare ruşii. Greşeala noastră a fost că n‑am plecat cu toţii în străinătate, poate că acolo am fi avut o viaţă mai liniştită, mai aşezată, mai lipsită de primejdia comunistă.

Făceam partea din mişcarea legionară, din Frăţia de Cruce, şi ştiam de atrocităţile pe care le săvârşiseră comuniştii în Spania, de regimul din Rusia şi de atrocităţile de‑acolo, şi te îngrozeai când te gândeai că ei erau atei şi luptau împotriva Bisericii. Erau internaţionalişti. Iar pentru ei nu exista graniţă, toţi erau una.

Nu exista liceu în care să nu fie Frăţia de Cruce. Educaţia era deosebită, încercările, sacrificiul, renunţările la unele plăceri ale vieţii… Aderau mulţi copii. Eram în închisoare în jur de cinci mii de tineri – toţi erau tineri. După aceea a venit perioada anticomunistă, care‑a fost mult mai aspră. Pentru că a fi legionar era o agravantă pentru ei. Te întrebau anchetatorii: „Dar pe cutare l‑ai cunoscut? Da… Deci şi el era legionar.“

Am ignorat latura asta, mi‑am dat examenele, am dat bacalaureatul după aceea, tot la începutul lui septembrie. Apoi am fost arestat, am fost ţinut la Securitate – adică la Siguranţa statului. Am stat într‑o curte, la chestură, într‑un depozit – am stat cum am putut. Mai venea mama la mine, îmi mai aducea mâncare, iar într‑o zi mi‑a spus că în ziua următoare se dădeau examenele de admitere la facultate. Şi am rugat‑o să vină a doua zi să mă aştepte, la opt fără cinci, în faţa Academiei Comerciale, a ASE‑ului de astăzi. M‑am dus acolo, am dat examen şi m‑am întors. Când am plecat, am anunţat nişte amici că plec, şi a trebuit să mă întorc ca să ies la numărătoare, pentru că altfel fapta s‑ar fi repercutat asupra colegilor mei. M‑am întors ca şi cum nu s‑ar fi întâmplat nimic.

Aveam visuri mari, voiam să plec în Franţa, să urmez psihanaliza şi să‑mi deschid un laborator de psihologie – ca să testez aptitudinile şi atenţia, cum e obiceiul în alte ţări, pentru că înainte de a angaja un om trebuie să ştii ce poate. Şi după aceea să vin să aplic în ţară.

- Ce însemnau pentru dumneavoastră patria, neamul?

- Erau supremul argument pentru care să lupţi: patria, pentru că era o entitate. Spune în Biblie că în faţa lui Dumnezeu vor fi judecate neamurile, după aia indivizii. Iar noi trăiam cu concepţia asta. 

A trebuit să treacă ani de zile după aceea ca să aprofundăm sentimentul, să conştientizăm ce este Dumnezeu, ce este patria. Şi timpul a trecut cu gândul acesta, că o să ni se întâmple ceva. Ştiam că nu aveam să fim lăsaţi în pace. Pentru că au venit ruşii cu tancurile, au vrut să implanteze concepţia aceasta nouă în sufletul românului. Sigur că poporul a rezistat, ba mai mult, a luat atitudine.

Pentru că după 23 august s‑au format grupuri în munţi. Luptători care au renunţat la viaţa lor şi s‑au văzut implicaţi în această luptă anticomunistă. Dar comuniştii aveau forţă armată, pe când noi eram cu mâinile goale sau cu un pistol. Şi mai e un lucru foarte interesant – noi n‑am făcut o zi în viaţa noastră politică, pentru noi era o şcoală a credinţei creştineşti, căutam să ne desăvârşim ca oameni, asta făceam în Frăţia de cruce.

Manifestam o teamă, dar am ignorat‑o. Eram tineri, îndrăzneţi, şi am ignorat‑o. Am ignorat ceea ce era în sufletul nostru, ceea ce urma să se întâmple. Ne‑am văzut de activitatea noastră educativă.

Mi‑au dat drumul, iar în ianuarie '45 ne‑au arestat din nou. De data asta, ne‑au dus la Caracal. Noi, majoritatea, am simţit că era groaznic pentru că nu primeam pachet de acasă, mâncam de la cazan, era destul de aspră viaţa în lagăr, pentru că noaptea dormeam afară, fiindcă baraca era plină de ploşniţe şi păduchi, şi voiam să scăpăm de ele. Dormeam înăuntru doar când începea ploaia. Am venit acasă în septembrie, după care m‑am dus şi mi‑am continuat facultatea.

Ascuns în podul casei, căutat cu furca în fân

În ’48 însă, au venit şi m‑au căutat. Am reuşit să scap, m‑am ascuns după uşă. Au bătut la poartă doi indivizi, fratele meu era acasă şi i‑am zis: „Du‑te să vezi cine e!“ Şi au spus: „Îl căutăm pe domnul Purcărea.“ El le‑a spus: „E la şcoală, la Academie.“ Şi s‑au dus să mă caute la Academie. Mă căutaseră şi înainte, ca să mă oblige, prin metodele lor, să dau tot, inclusiv schema de organizare a organizaţiei braşovene, pentru ca după aceea să înceapă arestările. Ei, n‑a fost aşa, pentru că am înţeles, am avut intuiţia că avea să se întâmple ceva. Şi, într‑adevăr, după aceea, în 15 mai, au început arestările.

Într‑o noapte, m‑am pomenit cu cinci indivizi care au venit să mă caute, de la partid, de la închisoare, de la chestură. Era şi un poliţai cu ei. Şi am reuşit să mă ascund în fân. Tatăl meu avea cai, avea fân, iar când eram copii ne jucam de‑a hoţii şi jandarmii şi făceam tunele în fân, unde ne ascundeam. Şi bineînţeles că am revenit la joaca aceasta. Într‑o noapte au venit cinci indivizi. „Unde e? Unde e?“ M‑au căutat, dar nu m‑au găsit. Au urcat în podul de fân şi au înţepat cu furca pe ici, pe colo. Mi‑era frică nu că o să fiu găsit, ci că o să strănut, căci praful care se făcea în fân te obliga să strănuţi. În fine, am reuşit şi am rezistat, iar tata, care s‑a urcat cu ei, le‑a spus: „Nu‑i aici!“, deşi ştia că eram acolo. Am reuşit, am scăpat şi de momentul acesta.

Un an de zile am stat ascuns, în pod, pe unde puteam; am dormit şi în cimitir. Era greu. Veneam şi luam câte ceva de la părinţi şi plecam iar. Eram singur. A fost o viaţă grea. Viaţa de refugiat era grea pentru că nu ştiai în cine să ai încredere şi te fereai de toată umbra, de tot omul.

Câteodată ieşeam noaptea, aveam îndrăzneală, ieşeam noaptea să‑mi reiau legăturile. Şi într‑o noapte tot aşa, era toamnă, seară de fapt, că seară se făcea curând, am ieşit şi m‑am dus unde trebuia, iar când m‑am întors am văzut pe cineva că aştepta mai departe. Am aşteptat şi eu. Era un profesor de‑al meu, Benchea, care locuia pe unde mergeam eu. Şi el aştepta pe cineva… dar, mă rog, prudenţa, teama de‑a nu te întâlni cu cineva cunoscut, cu toate că el nu spunea nimic, ne‑a făcut să ne evităm.

Pe unde am putut am stat ascuns, iar apoi m‑am dus în munţi. Am rezistat cum am putut, pe unde am putut.

Nu vrei să vii în munți?

Şi după aceea a venit cineva la mine: „Nu vrei să vii în munţi?“ Cineva care ştia că duc o viaţă grea. Când am plecat la munte, a fost bucuria noastră. La munte am stat ce‑am stat şi am avut un moment de trădare. Trădarea era cumplită.

Am stat ascuns în ’49 câteva luni, dar cu teamă. Aveam la noi o puşcă, pe care‑o căpătasem de la cineva. Vreau să menţionez că n‑am făcut în viaţa noastră politică, nu am purtat armă, nu ştiam cum să manevrăm o armă, norocul a fost că ştiau alţii, care au fost pe front şi erau în temă.

Iar în munţi am scăpat de‑o greutate şi am dat de alta. Eram mulţi, era un alt sentiment. Dar în munţi erau tot felul de concepţii şi de oameni – erau ţărani, erau intelectuali, erau ţărănişti, liberali, cu un cuvânt, erau cu toţii anticomunişti, asta conta. Şi educaţia care se făcea era anticomunistă; nu se făcea educaţie legionară sau ţărănistă, ci anticomunistă.

Ceea ce era important era faptul că trebuia să învăţăm să ne păzim de unul şi de altul. Asta era mai greu. Eram în grupuri. În grupul nostru erau douăzeci de persoane. Dormeam într‑un adăpost improvizat, eram într‑o vale şi pe partea cealaltă era puţin ridicat, iar în malul acela am săpat un bordei care de deasupra nu se vedea. Focul nu‑l făceam decât noaptea. Dacă se uita cineva atent vedea fum, dar nu se gândeau ei că eram tocmai acolo.

Mâncam ce primeam. Nu conta mâncarea, nu ştiu de ce, dar nu conta. Erau oameni de‑ai locului care se ocupau să ne aducă de-ale gurii: un sac de mălai, un sac de cartofi, de ici, de colo. Se făcea o ciorbă lungă şi trebuia să mâncăm toţi, asta era mâncarea noastră. Dar ne bucuram de oarecare libertate. Libertatea de‑a vorbi, de‑a comunica între noi, pentru că toţi ne ştiam la fel de luptători, toţi sufeream din cauza aceluiaşi regim, pentru că pe atunci se fixau cote mari, iar ţăranii lăsau tot ce aveau şi plecau, îşi lăsau casele, tot, şi fugeau în munţi.

Dar din cauza unei trădări a trebuit să plecăm de acolo. Asta era, trădarea schimba atmosfera, ne schimba în tot ce aveam, trebuia neapărat să plecăm în altă parte, iar plecarea aceasta era greoaie. Noaptea dormeam şi după aceea, cum puteam, tot noaptea plecam cu tot calabalâcul. Aveam raniţa cu elemente personale, trebuia să cărăm tot ce era în comun, de exemplu, parii pentru un eventual adăpost sau pentru foc.

Planuri de schimbare a regimului

Aşteptam, ăsta era adevărul. Se spunea că vor fuziona toate grupurile şi se va da o lovitură puternică. Asta a fost. Şi speram să vină americanii. Conflictul între Răsărit şi Apus era evident, ne ziceam noi, dar uite că n‑a fost să fie, pentru că americanii cu englezii au jucat pe două fronturi. Iar Roosevelt a avut consilieri sovietici.

Ai noştri făceau instrucţie cu agenţii americani şi după aceea alţii dădeau informaţii. Ultimii au fost în ’53. A venit un grup de paraşutişti care s‑au lansat între Copşa Mică şi Braşov, într‑o pădure. Acolo era grupul lui Samoilă: Tănase şi alţii. I‑au lăsat. Ruşii au ştiut ora exactă unde au fost lăsaţi, au ştiut tot, şi le‑au comunicat românilor. Românii i‑au lăsat trei ani de zile să se desfăşoare, deşi ştiau de existenţa lor, i‑au lăsat să se organizeze, ca să vadă care erau oamenii cu care luau legătura, şi după aceea i‑au prins pe toţi. Sunt câteva scrieri în legătură cu procesul paraşutiştilor şi e destul de greu să‑ţi dai seama cum au putut fi prinşi. Apoi am auzit că au fost prinşi fiindcă spionajul american şi cel rus erau mână în
mână. Asta vreau să zic – americanii şi englezii ne‑au trădat şi apoi ne‑au vândut pentru cincizeci de ani, că tocmai cincizeci de ani s‑au împlinit când s‑a destrămat Uniunea Sovietică.

Până la urmă am fost prinşi şi băgaţi la puşcărie. Tot ferindu‑ne, au dat peste noi. Eram în munţii Argeşului, spre Topolov în sus, şi nu mai era mult până în Făgăraş. Dar aveam oameni care cunoşteau potecile, drumurile, şi în felul acesta am reuşit să continuăm. Până la urmă au venit cu brigadă de soldaţi şi ne‑au dibuit. Şi bineînţeles că, după ce ne‑au prins, ne‑au băgat la închisoare şi ne‑au condamnat. A fost proces mare.

- Cine v‑a trădat?

- Ciobanca, Sabin Ciobanca. L‑am prins şi în închisoare în ’42. Era un tip voluntar, mai altfel decât noi. Era la Şcoala Militară de la Timişoara, cu alţi băieţi.

Procesul

Procesul a fost la sfârşitul lui noiembrie ’49, la Craiova, pentru că Piteştiul ţinea de Craiova. Eu am avut noroc, am fost condamnat la şapte ani, aproape cea mai uşoară condamnare. Pentru că, fiind din altă parte, nu ştiam. De exemplu, o problemă gravă era cine ne alimentase.

Unul dintre noi, pe patul de moarte, fiindcă fusese ciuruit de gloanţe, a spus: „Pe noi ne‑a alimentat toată lumea.“ Şi aşa a fost, nu se ţinea cont, eram luptători ai speranţei, asta deveniserăm, toată lumea avea încredere în noi, că vom da o lovitură, că vom ataca. Însă intenţiile noastre erau mai paşnice. Arsenescu, care a fost mai belicos, fiindcă era ofiţer şi încă se credea pe frontul de luptă, era mai deschis, avea visuri mai mari. Apostol s‑a despărţit de el. Apostol era învăţător, profesor. Duminică o să‑i ridicăm o troiţă la Şuici. A fost luat din închisoare de la Craiova şi dus la Piteşti, iar de acolo l‑au ridicat, l‑au dus la Şuici, că duminica era târg acolo, şi l‑au împuşcat. Înainte l‑au bătut. Şi l‑au dat rudelor să‑l îngroape. A murit acolo, la Şuici.

Reeducarea de la Pitești

După proces, am fost dus la Piteşti, fiindcă eram student. Nu mi‑am dat seama că puteam să evit, să spun că sunt contabil sau altceva. Şi la Piteşti ne‑au pregătit cât ne‑au pregătit şi după aia ne‑au băgat în reeducare.

Reeducarea de la Piteşti a fost îngrozitoare, nici nu reuşesc să‑mi mai amintesc, pentru că au fost teribil de multe rele. Dacă n‑ar fi existat mişcarea legionară, n‑ar fi existat nici Piteştiul. S‑a pus problema aşa: că Stalin nu se temea decât de legionari, nu pentru numărul mare, ci pentru puterea de regenerare, asta l‑a înspăimântat. Unii generali au zis: „Îi trimitem în Siberia şi scăpăm de ei!“ Alţi generali au spus: „Nu, îi vom folosi în aşa fel încât să ne fie nouă de folos! Dar să creadă că ei au făcut tot.“ Piteştiul era pregătit, dar trebuiau să aştepte momentul şi omul potrivit ca să declanşeze acţiunea. Şi l‑au găsit pe Ţurcanu, care a făcut totul.

Ţurcanu era Satana întruchipată. Când se dă la tine un câine ca să te muşte, te înspăimânţi. Aşa era şi Ţurcanu. Când intra în camera noastră, aveam sentimentul că intră Satana. Avea şi o putere asupra ta, pentru că preluase rolul de mare şef, avea puteri de viaţă şi de moarte asupra ta. Şi‑a omorât prietenul cel mai bun, pe Bogdanovici, a omorât şi pe alţii, pentru că avea spatele acoperit, îi avea pe inspectorul de la Interne din minister, pe inspectorul Nemeş, pe Sepeanu. Datorită lor, făcea ce voia în închisoare. După câteva luni, ne‑au băgat în camere circa patruzeci de inşi. O parte erau reeducaţi, care notau tot şi spuneau tot, alţii, nereeducaţi. Şi a trebuit să ne împrietenim – asta a fost prima fază, a trebuit să ne împrietenim şi să ne destăinuim unul altuia. A fost foarte bine gândită toată povestea. Şi după aceea s‑a trecut la a doua fază. Demascarea exterioară – să spui tot, pe cine ai lăsat afară, pe cine mai cunoşti, toate să le expui după ce te bătea. Şi bătaia era îngrozitoare.

Dar momentul cel mai greu era să treci din ipostaza de victimă în cea de călău, să devii tu însuţi torţionar.

Era îngrozitor – trebuia să spui şi ce nu ştiai. Pentru că în timp ce ai stat în pregătire au existat destăinuiri reciproce. Şi dacă nu spuneai tu, trebuia să spună altul, şi altuia îi era frică că ai spus tu, şi spunea şi el. Cine ştie ce poveste spuneam eu şi eram întrebat: „Despre cutare ce ştii?“

Dar când am fost chemat prima dată la anchetă – în cameră se formase un comitet de patru inşi care conduceau camera, iar şeful lor te chema la raport – eu nici nu apucasem să mărturisesc ceva şi şeful a zis: „Uite banditul, nu vrea să spună!“ Şi m‑a luat la bătaie!

Te întindeau pe un prici, alții se puneau pe tine să te imobilizeze și șeful te bătea cu coada măturii sau cu o bâtă, te bătea la tălpi. Era îngrozitor. Bătaia la tălpi este îngrozitoare, pentru că te doare aici - te doare în moalele capului.

În două părți ale camerei, pe lung, de o parte și de alta erau priciuri, paturile de lemn pe care dormeai, și în fundul camerei erau două vase, un hârdău pentru necesități și altul pentru apă. Vărsau apă pe jos și te puneau să alergi. După bătaie, parc-ai fi călcat pe sticlă, era îngrozitor. Și aveai în spate un planton care te tot îndemna să alergi. A fost îngrozitor. Și după aceea ziua te puneau să stai într-un picior și să faci șmotru. Pe jos era mozaic, trebuia să freci, să faci genuflexiuni, fel de fel de mișcări care te umileau. Să te miște era bine, dar îți puneau în spate, după ce erai transpirat, un palton, și încă unul, și te încărcau, și simțeai că te sufoci.

Religia în închisoare

Până la urmă a început să se vorbească despre ateism; unii începuseră să cedeze, să fie convinși de Țurcanu.

Ultima întrebare era: „Care mai crede în Dumnezeu?”

Și dacă ridicai mâna și spuneai: „Eu mai cred”, el zicea: „Banditule, cu tine mai am de lucru!”

Asta era vorba lui Țurcanu, mai am de lucru cu tine. Dar nu i-a ajutat Dumnezeu.

Pentru că își dădea seama că încrederea în Dumnezeu era o legătură invizibilă, care te determina să nu faci una sau alta. Cei care nu mai credeau erau liberi, iar torționarii se năpusteau asupra lor: îi băteau, îi înjurau, îi schingiuiau.

- Cum ați rezistat?

- Ne rugam, pe de o parte. Voiam și să învățăm poezii, dar ce să mai înveți? Că te ținea în poziție - de exemplu, pe marginea patului, să stai în aceeași poziție și să nu privești decât drept înainte. Să nu te miști în dreapta sau stânga. Înțepeneai.

În alte cărți se spune că din situația asta nu scăpai decât cedând sau omorându-te. Dar nu puteai să te omori, că nu aveai cu ce. Pe cei care și-au ascuțit o lingură, de exemplu, sau au avut cuțit și și-au tăiat venele, ca să moară, i-a prins Țurcanu și i-a bătut de mama focului.

Dar mai era și o a treia cale - te bătea până înnebuneai. De exemplu, eu o bucată de timp n-am știut de mine. După ce m-am băgat în hârdău, am simțit că s-a rupt o coardă, mult timp n-am mai știut de mine.

După ce te considera că nu mai ai nimic de spus, te băga la demascarea interioară. Trebuia să spui ce știi de unul, de altul, de toți din cameră. Și spuneai ce știai. Bătaie îngrozitoare, animalică, ferească-l Sfântul pe cel care avea parte de așa ceva! Erai chinuit întâi sufletește și după aceea veneau celelalte.

Inventai ce să le spui, unii scorneau tot felul de lucruri și până la urmă se încurcau, erau prinși și bătuți îngrozitor. „Nu-i așa c-ai ținut șendințe legionare?” Nu țineai. Dar erau unii ademeniți, se retrăgeau în fundul camerei și mai vorbeau.

Erau unii mistici, se retrăgeau și ei - era un mistic de la Iași care era în parte călugăr, în parte laic, dar trăia cu credință mai mult decât noi.

Rugăciuni se făceau în comun, dar asta înainte de reeducare, pentru că la reeducare nu te puteai mișca din poziție. Treceai în poziție și nu puteai nici să miști un pic capul, pentru că aveai planton și imediat te lovea cu bâta în cap.

Țurcanu se plimba, avea o șubă mare care-l făcea mai voinic. Se plimba cu cheile în mână, îl schimba pe unul, pe altul. Îl socoteam Satana întruchipată. Avea o față rotundă, o frunte destul de lată, unii zic îngustă, noi o vedeam totuși lată. Era întruchiparea diavolului. Era voinic, față de noi.

Aveam mâncare proastă, slabă, ne bucuram că era caldă, era o zeamă, noroc cu turtoiul, cărămida care ne hrănea, nu era cât caietul dumneavoastră de lat, dar măcar ne hrănea, și sugeam coaja, care era neagră, așa, un deget, de groasă. Sugeam din ea.

Disperarea era permanentă. La reeducare era permanentă. Ne dădeam seama că nu mai era scăpare. Nu mai aveam speranță. Și cruce ne făceam cu limba în gură. Că dacă te prindea, aoleu, ce bătaie mâncai!

Cum am rezistat? Nici eu nu știu. Făcând pe prostul. În închisoare, unul care se crede prea deștept dă buzna. Unul mai timid, mai retras, e socotit mai ignorant, așa că eram lăsat mai mult în pace. Am adoptat tactica asta. „Nu știu, nu știu...”. Cu „nu știu” în brațe am parcurs toată închisoarea. Dar tot m-au prins.

Pentru că eu, după ce am scăpat de la Pitești, le-am spus tuturor: „Feriți-vă de studenți, sunt obligați să raporteze tot!”. Iar Țurcanu a spus: „Uite că Nae Purcărea a trecut în tabăra ailaltă. Deci n-a fost reeducat.”

O parte dintre noi am fost duși la Canal, iar o parte la Gherla, în anii `50. Și acolo era o atmosferă foarte apăsătoare, nu știai cum să te păzești, cui să spui, ce să spui.

La Canal - Poarta Albă

Și tocmai atunci a venit de la Interne un inspector, Teler: „Cine are sub zece ani să plece la Canal!”, „Care e sănătos...”. Dar ce sănătos? Eram niște schelete! Ne-au cântărit după Pitești și când am ajuns la Canal s-a uitat comandantul la noi: „Ce-i cu ăștia?” Eram niște stafii. „Bagă-i o lună de zile la grădină.”. O lună de zile am lucrat la grădina de zarzavaturi și ne-am vitaminizat. Dimineața, fără să ne vadă gardianul, ștergeam un pic ardei, ceapă, usturoi și altele, ce puteam, și înfulecam. Înfulecam așa, cu disperare. După o lună de zile, deja ne-am schimbat, în afară de vitamine era soare... Am socotit că era ceva nemaipomenit.

Gherla (1952)

Când am ajuns la Gherla, a și venit frizerul, care era informator, să mă întrebe ce zice unul, ce zice altul. I-am spus că sunt oameni necăjiți. „Ai un student, doctor”. Dar eu îl prevenisem pe ăla. „Fii atent, nu vorbi nimic!”. Și când m-a întrebat frizerul, i-am spus: „Domnule, nu știe nimic.”

După aceea, doctorul a rămas unul dintre puținii mei prieteni. Venea și-m băga o bucată de pâine, o bucată de zahăr în buzunar, după ce am ieșit de la Gherla, din izolare1. Pentru că, după ce am ieșit din izolare, la Gherla toți se fereau de mine, toți reeducații, bineînțeles. Știau că nu divulg, că nu sunt reeducat. În mod normal, erai informator. Anormal era cel care nu dădea informații. Așa am reușit să trec.

Noi eram la etaj și sub noi erau celule unde stăteau izolați TBC-iștii care mureau. Bacilul era peste tot. Or, pe noi, în situația aceea, de flămânzi, ne-au aruncat într-o celulă fără nimic, goală, în care dormeam pe jos. Era în 21 septembrie. Era bine când am intrat, dar a trecut timpul, s-a făcut noiembrie, decembrie.

După trei luni deja eram TBC-ist, am simțit că mi-e frig, că transpir, că nu mai am poftă de mâncare, simțeam că-mi slăbeau puterile, trebuia să te plimbi toată ziua ca să nu îngheți. Era un geam de sticlă cu despărțituri multe, un ochi spart, și intra frigul. Când a început frigul, nu aveam cu ce să-l acopăr. Eram determinat să mă plimb, celula era mică și pătrată. Nu am primit medicamente.

Când am ieșit m-am dus la doctor: „Uite, dau sânge!”. „Ce să-ți dau? Nu am ce!”.

Noroc că a murit Stalin, așa am reușit să ies. Ne-a grațiat Goiciu, vestitul Goiciu de la Gherla. Într-o dimineață, zice gardianul: „Faceți-vă bagajele!”Dar ce bagaje aveam? O trăistuță cu nimica toată. Niște zdrențe. Și am coborât.

Când am ieșit, Goiciu a zis: „Care puteți, mergeți la muncă”. Și m-am dus. Era Juberian, care dirija totul. Așa era sistemul: noi făceam tot și administrația veghea ca să facem bine. Noi ne organizam, aveam șefii noștri, reeducați, bineînțeles, care vegheau să meargă totul bine. Juberian a rezistat cât a rezistat și apoi a căzut.

Zice: „Nae, vezi ce-ai pățit dacă nu ți-ai văzut de treabă?”. „Nu, dumneavoastră ați vrut să ne omorâți.”. „Hai, lasă-mă!”.

Atunci m-am revoltat puțin față de el. „Unde vrei să te dau?”. „Undeva unde nu e praf, că sunt TBC-ist”. „La tinichigerie e bine?”. „Da”.

Și m-a dat la tinichigerie. Am învățat să bat tablă, să făceau niște stropitori, am învățat să fac și eu. Cum făceam norma, nu știu...

Înainte de-a termina termenul de pedeapsă în închisoare, am fost dus cu duba. Nu știam unde. M-a lăsat la Codlea, unde era depozitul Securității.

Acolo e obiceiul când te duci de la o închisoare la alta să te percheziționeze, să te dezbrace, să vadă dacă nu ai ceva. M-au ținut la carantină. Înainte, asista un ofițer, eu nu știu cine era. Și am avut, așa, o îndrăzneală - îndrăzneala unui învingător - chit că eram vai de noi. Dar el mă tot sâcâia: „Ce ești? Student?”. „Da!”. „Deci ai fost la Pitești?”. „Da!”. „Și nu mă cunoști?”. „Nu, că sub Țurcanu nu mai cunoșteai pe nimeni.”. Ăsta era Iagăru, unul dintre ofițerii politici. Zice: „Păi, acolo v-ați omorât între voi!”. Atât mi-a trebuit, a pus paie pe foc. M-am revoltat: „Cum spuneți așa ceva? Noi eram cu cheile în mână sau Țurcanu, care era omul dumneavoastră?”

Dar el a raportat la Securitate, unde s-a hotărât: „Ăsta nu-i de lăsat în libertate, e tot bandit!” Și în felul acesta m-au luat la Securitate, era acolo colonelul Iacob, m-au mai întrebat, dar soarta mea era deja pecetluită. M-am răzvrătit un pic împotriva lor. „Tot ce-ați făcut, ați făcut ca să ne omorâți!”

E o poveste frumoasă, înâlnirea cu Eugenia

În dubă erau două celule și într-una eram eu, iar în alta Eugenia. Și aud bătăi în ușă, în Morse:

„Cine-i acolo?”. Că am învățat și Morse. Spune: „Gica Fuica, merg la Lățești în domiciliu obligatoriu.”. Eu nu știam unde merg. M-au luat cu duba, iar pe mine m-au lăsat la Codlea.

Și apoi, când ajung la Lățești, în 1956, de cine dau acolo? De Gica, cu care m-am împrietenit, pentru faptul că trăiam într-o comunitate. Și dacă a fost benefic Lățeștiul, a fost pentru că era o atmosferă nemaipomenită.

La Lățești ne-am căsătorit, pentru că timpul trecea greu. Nu știam cât mai aveam de stat. Am aflat că ni se prelungise domiciliul obligatoriu.

Nunta a fost ca orice nuntă: plăcută, a fost cu tot satul. Am avut un butoiaș de vin de vreo cincizeci de litri, dar nu ne-a ajuns, a trebuit să mai caut vin. Au venit tata și fratele meu. Ne-a cununat doctorul Sonea, care era din Brașov și a fost adus în '57 la Lățești. Am rămas în legătură până a murit.

Am stat la Lățești, iar apoi Gica a fost dusă la o închisoare de femei, iar eu la Culmea.

La Lățești am stat până în '58, când ne-au arestat din nou și ne-au dus la Culmea, de frica mișcării din Ungaria. Ne-au luat și ne-au arestat pe toți - ne-au dus la Culmea, în lagăr. Acolo, li s-a spus „Ăștia sunt niște bandiți!”. În pază erau și soldați, și gardieni. Ne-au dus la munci agricole. Am revăzut-o pe Gica după 6 ani, în '64. [...]

La Aiud am stat din '60 până în '64, cinci ani. A fost o perioadă grea, pentru că se formaseră comitete care căutau să te ducă pe „drumul cel bun”.

Eliberarea

A fost ceva banal la eliberare. Spuneau că ne protejaseră de furia poporului. Dar poporul avea simpatie pentru noi, pentru că tot poporul era în lagărul acesta imens.

 Povestește Țuțea că, la eliberare, lumea era binevoitoare. La un moment dat zice: „N-am un ban să dau un telefon.”. Prințul Ghika spune: „NIci eu nu am.”. Un tânăr într-un grup, care-i auzise și care își dăduse seama după haine că erau de la pușcărie, le-a spus: „Uite, vă dau jumătate din ce am eu, vă dau dumneavoastră”. Și a dispărut. La care Țuțea: „Ăsta e linșajul pe care voia să ni-l aplice poporul”.

După ce au plecat toți din închisoare, colonelul Crăciun, la Aiud, a spus că trebuie să ne mai rețină pe o parte din noi pentru a termina o lucrare. În echipa mea era și mitropolitul Bartolomeu. Am stat până s-a terminat, iar apoi ne-au dat pachet și vorbitor. Primul vorbitor pe care l-am primit la închisoare. Și am vorbit. Gica se eliberase cu câteva luni înaintea mea și se dusese la Bârlad, la părinții ei. Ne-am luat la revedere cu credința că peste câteva luni aveam să ne revedem. Și așa a fost. Am regăsit-o într-o librărie.

Cel mai greu a fost la Pitești. Iar dintre celelalte închisori, la Jilava - pentru că într-o cameră unde puteau intra cincizeci de oameni băgau două-trei sute de oameni, erau trei rânduri de priciuri, și erai băgat pe dedesubt, pe șerpărie, iar după aceea era umezeala pe care trebuia s-o suporți, pentru că Jilava era sub pământ. Dorința multora este ca Jilava să rămână muzeu, și cred c-ar fi foarte bine.

Eu am fost cu câțiva ani în urmă acasă, fiindcă în drum spre Gherla, spre Lățești, l-am rugat pe milițiat să oprească, să-mi iau câte ceva,, și atunci am stat de vorbă cu taică-meu, am simțit lipsa mamei. Imediat s-a simțit. Pe tata l-am găsit într-o mare liniște, în liniștea singurătății. Este greu să fii bătrân. Lipsa soției îți scade orice posibilitate de-a mai dori ceva.

După eliberare

Am umblat foarte mult, n-am găsit o slujbă. De la forța de muncă m-au repartizat la o hală de aprovizionare pentru materiale de industrie și acolo am stat până am găsit ceva mai bun.

Securitatea ne-a dat drumul în '64. Mulțumesc! Dar la două-trei luni fie eram chemați, fie venea după noi un agent sau ne telefona: „Vino la camera cutare”. Ne chestiona - nimicuri, prostii -, iar ultima întrebare era cea mai dificilă: „Nu vrei să ne ajuți?”. Adică încercau să te facă informator. Ce le spuneam? Le spuneam ceva, așa, în doi peri, și ne lăsau în pace. Pentru că în același timp ne urmăreau. Aveau informatori, de exemplu, care dădeau tot felul de amănunte care nu existau. Nu ne cunoșteau viața intimă, dar le inventau.

Erai mai liber în închisoare, pentru că acolo nu aveam decât un gând: eliberarea, păstrarea demnității noastre ca oameni și verticalitatea.

După ce am văzut că nu pot să termin facultatea, mi-am adus aminte de cioplitul lingurilor. L-am învățat în '43 la închisoare de la un călugăr, de la un elev al lui Papacioc, la Alba Iulia.

Sculptura nu era o eliberare, dimpotrivă, căutam, aveam dorința ucenicului care voia să învețe - și am învățat, am lucrat. Prima dată a trebuit să fac scara aceasta ca să pot să urc în pod, la mansardă. Și ce mi-a venit mie, s-o fac în stil de pridvor. Tot ce vedeți este după îndelungă chibzuință. Am găsit formula aceasta - treaptă cu treaptă - și am cioplit stâlpii de pridvor. Necesitatea ne-a obligat și aici, ne-a obligat și am făcut scara, care era mai importantă; mi-a luat un an de zile. Apoi, colțarul, fără cuie, fără fier, numai din lemn, plus îmbinările. Apoi patul, scaunele, masa, porticul acesta. După aceea a fost nevoie să ne oprim un timp ca să fac sobele.

Poarta am făcut-o târziu, am terminat-o în '83. Porțile sunt cel mai greu de făcut, pentru că necesită cunoștințe. Poarta e făcută din două straturi, dintre care unul din brad, un fel de chenar peste care am montat ornamentele de poartă. Poarta se zice că este ferecată, bătută în cuie. Am avut noroc că meșterul la care lucram avea niște ornamente vechi, balamale, lanțuri. Elementul trebuie să fie un romb - este scos din niște șipci care vin îmbinate, trebuie să se îmbine în nuc și feder. Am reuști s-o fac. Dar nu-mi plăcea. Nu erau adunate. I-am făcut un chenar, cu un dinte de lup ca ornament, și imediat s-a schimbat.

Tinerii ar trebui să ia exemplu de la noi și să facă ceva. Adică să trezească forțele creatoare din ei.

Eu am încercat la liceu, la mine în sat, să deștept în ei acest sentiment - omul dacă vrea să fie ceva, și dacă vrea ca altul să-și scoată pălăria în fața lui, ar trebui să studieze, să învețe, să devină cineva. Și dacă face ceva, să facă nu pentru moment, să facă pentru a fi util societății. Trebuie să învețe ca să devină... Doar o forță creatoare înseamnă ceva, atât pentru el, cât și pentru etina în care trăiește.

Ce regret? Dați-mi ceva mai bun și atunci poate o să mă întreb: ce e mai bun decât să crezi în Dumnezeu și să te jertfești pentru patrie? Ce este mai bun altceva? Nu îmi pare rău... dacă așa mi-a fost destinul. Ce altceva mai bun în lumea asta, ce concepție mai bună? Omul nu e capabil să se ridice la înălțimea cerințelor. Și așa și noi am încercat, în felul în care am putut, să ajungem la un nivel spiritual.

(Nicolae Purcărea – Supraviețuitorii. Mărturii din temnițele comuniste ale României, ediție îngrijită de Anca Ștef și Raul Ștef, Editura Humanitas, București, 2014, pp. 17-29)


1. Unde a stat șapte luni, pentru că a vorbit despre Pitești (n. ed.)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii