Iubiți frați și surori întru Domnul, la 7 ani de la adormirea Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele nostru duhovnicesc, simt să mă rog lui…și pentru el.

Deopotrivă: să mă rog lui cu îndrăzneala iubirii și a filiației duhovnicești, familiaritatea cu el crescând de la o zi la alta și devenind tot mai cuvioasă, mai inexprimabilă și să mă rog pentru iertarea sa, cu parastas și pomenire.

Par de necrezut și pentru mine pașii interiori pe care i-am făcut unul față de altul. În primul rând, el față de mine…Și modul cum m-a ridicat spre inima, conștiința, spre perspectiva lui atât de abisalășicuprinzătoare în același timp.

Însă cel mai mult în aceste zile sfinte, pe lângă duioasa și bucuroasa sa prezență în viața noastră, mă stăpânește tristețea anonimatului său postum.

În timpul comunismului era un nimeni pentru că fusese închis, pe nedrept, în pușcărie și pentru că viața duhovnicească sau „misticismul” (înțeles ca cel mai nociv lucru pentru sistemul politic ateu) nu valorau nimic.

După revoluție a fost un nimeni pentru că nu a fost publicat și nici mediatizat. Și dacă a fost publicat nu a fost publicat la nivel național ci provincial.

Acum, după adormirea sa, și după ce am editat deja 7 volume online, în mod gratuit, din cele 10, cu operele sale și despre el, anonimatul său continuă să fie foarte viguros.

Însă nu pentru că sfințenia și experiența sa mistică sunt „discutabile”, ci pentru că sfințenia și experiența sa mistică sunt prea mari pentru a fi înțelese.

Și asta arată că marii Sfinți ai Bisericii trec și în timpul vieții, și după aceea, printr-un anonimat și printr-ominimalizare enorme până devin, la un moment dat, prin vulgarizarea lor, asimilabili.

Numai că vulgarizarea marilor Sfinți teologi și mistici înseamnă reducerea lor la câteva fraze și la o validare a lor de către anumite personalități duhovnicești, în loc ca persoana și opera lor să dinamizeze Biserica, la modul exploziv, prin cercetarea și aprofundarea lor.

Tăcerea însă din jurul Dumnezeiescului Ilie ține însă și de numărul foarte mic de oameni care l-au cunoscut, întru câtva, în ipostaza sa de om duhovnicesc.

El este un Sfânt mistic mirean, un mirean isihast cu viață ascetică trăită în familie, cu un singur ucenic (în persoana mea) care îl popularizează și îl explică întru câtva și căruia i-a dăruit întreaga sa operă, pentru că smerenia lui abisală a fost foarte discretă cu detaliile despre viața și experiența sa.

Numai că acest prea discret om al lui Dumnezeu vorbește în mod extins despre stări dumnezeiești atât de rareîncât nevoitori ortodocși care au trăit, ca el, luni întregi în vedere extatică sunt foarte rari în istoria Bisericii.

Pe de o parte, sunt trist, pentru că nu se cunoaște sau nu se înțelege, că acest om îmbrăcat în discreție și tăcere e cel mai mare isihast și mistic ortodox al secolului trecut și că el este român dar, pe de altă parte, înțeleg că măreția sfințeniei lui e atât de neașteptată și de bulversantă încât îi poate descumpăni și pemari oameni duhovnicești.

Și voi încerca să explic de ce ne poate descumpăni Fericitul Ilie, cel pe care îl pomenim astăzi.

Pentru că nu avem Sfinți recenți pe lângă care să îl situăm și să îl înțelegem, întru câtva, prin similitudini.

Ne-ar trebui Părinți ca Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Simeon Noul Teolog sau Sfântul Maxim Cavsocalivitul, cu perioade extatice ample, adică cu zile și săptămâni de viețuire în lumina dumnezeiască șiîn vederi extatice pentru ca să înțelegem unicitatea și raritatea lui.

Pentru că Dumnezeiescul Ilie a plecat cu rugăciunea inimii de la zero, fără să știe nimic despre pericoleleși minunile ei, ci doar textul rugăciunii și cum să o spună în ritmul respirației, era în pușcărie, era mirean, nu făcuse studii teologice și a ajuns după ani întregi de lupte cu demonii la vederi extatice din ce în ce mai mari și mai ample și la trăirea în slava lui Dumnezeu în mod continuu.

Adică nu extaze de începători, fulgerătoare, care te iau pe nepregătite ci clipă de clipă trăia în lumina lui Dumnezeu, în Împărăția Sa, rugându-se împreună cu Sfinții și cu Îngerii, primind descoperiri uluitoare și văzând modul în care va fi transfigurată întreaga creație la a doua venire a Domnului.

Și asta îi poate descumpăni pe cei care s-au nevoit ani întregi în viața preoțească sau monahală, care au studii teologice aprofundate dar care îți pot vorbi doar despre bucuria duhovnicească la rugăciune sau despre simțirea curățirii lor de păcate, adică despre stadiile incipiente ale vieții duhovnicești.

Și așa cum ni se pare incredibilă mâncarea Sfintei Maria Egipteanca în pustiu sau viața acelui Sfânt ieromonah (am un lapsus acum), care câțiva zeci de ani a trăit numai cu Sfânta Euharistie, tot la fel pot părea spusele meleacelora care l-au avut profesor de engleză sau l-au văzut pe stradă dar n-au intuit nimic despre viața lui mistică.

Însă în cei 10 ani ai mei de prietenie sfântă cu el am simțit din plin ce înseamnă să stai lângă un munte sau lângă un soare și să nu ai replică în fața harului rugăciunilor sale.

Când dorea să înțeleg ceva (și nu cred că am înțeles ceva la înălțimea pe care și-o dorea) era de ajuns să spună de două-trei ori, în sine, rugăciunea inimii…Pentru că, în scurt timp, fără ca să te atenționeze cu ceva sau fără să te aștepți…simțeai cum te străpungea harul lui Dumnezeu ieșind din el ca un foc dumnezeiesc, ca o bucurie incredibilă, ca o luminare dumnezeiască, care fixa în tine înțelegerile pe care ți le explica dar care te făcea și să fii în stare de veselie dialogică.

Când mă rog luirevine ceva din veselia aceasta dialogică extraordinară pe care am experiat-o lângă el și pe care o recunosc ca pe o stare cunoscută, familiară.

Însă am și bucuria, uneori, ca să îl simt atât de prezent în mine și lângă mine încât nu mai poți să te îndoiești de prezența sa. Pentru că se face cunoscut în modul în care mi s-a făcut cunoscut pe pământ dar cu o subtilitate și frumusețe și feciorie și mai mari, și mai accentuate.

Un Sfânt prea paradoxal…într-o lume înăbușitoare din punct de vedere ideologic.

Și caietele sale și tălmăcirile sale și mărturiile mele și alte altora, aprofundările teologice ale tuturor vor dovedi și mai mult paradoxurile sale.

Deși a ajuns la vederi extatice enorme în pușcărie a consimțit, din iubire și atenție pentru familia sa, ca să nu devină monah dar a trăit ascetic în viața de familie.

A tăcut negrăit despre sine și viața sa.

Nu a căutat publicitatea.

Nu a dorit să facă rău nimănui.

Însă a fost avid de tot ce înseamnă teologie, filosofie, știință, poezie, cultură, politică, economie, istorie…făcând o sinteză colosală, foarte puțin scrisă însă (boala de parkinson l-a afectat foarte mult în ceea ce privește scrisul și apoi, a doua boală enormă, a fost orbirea totală), din tot ceea ce a acumulat.

De aceea m-a învățat, de la sine, să integrez tot ceea ce cunosc și trăiesc în experiența mea duhovnicească, să nu am apetență pentru extremisme, să am proiecte teologice și culturale mari și laborioase, care să constituie nevoința mea de zi cu zi și să prețuiesc oamenii în așa de mare măsură încât să nu îi mint în așteptările lor vitale, profunde.

Iar dacă uneori spunem (și pe drept cuvânt): Dumnezeu nu se lasă mințit, în toată viața și experiența Fericitului Ilie observăm tocmai acest lucru: el s-a dăruit cu totul, s-a nevoit cu totul…și Dumnezeu și-a împlinit făgăduințele în el.

Așa că, dacă ne smintim întru el sau considerăm că nu se poate ajunge și azi la experiențe dumnezeiești copleșitoare, viața lui, a celui neștiut și minimalizat ne spune contrariul: întotdeauna se poate, pentru că trebuie să te nevoiești cu toată ființa ta, în mod real și Dumnezeu răspunde în mod real și prea frumos, marii tale iubiri. Amin!

(Pr. Dorin Octavian Picioruș)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii