Nu poţi vorbi de martiri fără să fi atins de o umbră de impostură. Cauza stă în uriaşa distanţă care separă stilul nostru de viaţă de pragul de suferinţă pe care îl cere sfârşitul martiric. Teoretic vorbind, fiecare din noi poate spune ceva ingenios, ba chiar ceva cu dichis retoric, în marginea temei martirajului, de pildă putem face distincţii subtile sau putem isca fine nuanţe teologice, dar pe dinăuntru, în intimitatea noastră, nu cred că cineva se pricepe cu adevărat la martiri. Eu unul mărturisesc din capul locului că nu am stofă de martir. Cu alte cuvinte, e uşor să defineşti martirul, mai greu e să intri în pielea lui, caz în care orice discuţie trebuie să plece de la recunoaşterea unui handicap: că există o incompatibilitate de fond între treapta pe care noi suntem şi rangul de atrocitate cerut de condiţia de martir.

Apoi, ne bălăcim zilnic într-un derizoriu atât de molipsitor, încât, prin contrast, abordarea unei teme sobre lasă impresia unui act patetic şi găunos. Mizeria ideologică a epocii în care trăim este că s-a ajuns ca, pentru a vorbi de martiri, să fie nevoie de curaj. Iar când e vorba de martirii români care au murit în închisorile comuniste nu-ţi mai trebuie doar curaj, ci de-a dreptul un dram de sminteală.

Spuneam că e uşor să defineşti martirul: cel care primeşte moartea în numele unei credinţe, asta însemnând că esenţa martirului e religioasă. Un laic democrat nu are înţelegere pentru martiraj, în concepţia lui martirul fiind o victimă idioată, care se chinuie degeaba, cu ochii aţintiţi la o himeră. De altminteri, opinia curentă este că martirii au fost nişte bieţi nenorociţi care au crăpat fără nici un rost şi de aceea îi putem lesne da uitării. Cu alte cuvinte, nu pierdem nimic dacă tăcem în privinţa martirilor. În realitate, dacă îi uităm pe ei, ne uităm fundamentul pe care stăm, ne uităm rădăcinile.

Religioasă fiind, esenţa unui martir nu se poate manifesta decât în interiorul unui tipar etnic. Creştineşte vorbind, etnia nu este mântuitoare, dar e obligatorie în apariţia unui martir. Din acest motiv nu există martiri universali, tot aşa cum nu există religii universale. Fiecare comunitate îşi pomeneşte propriii ei martiri şi ar fi absurd să-i ceri unui om de altă naţiune să se apropie de ai tăi cu aceeaşi grijă cu care o faci tu. Căci a vorbi despre martiri e un mod de a te întoarce la rădăcina cea mai bună a etniei tale. Etimologic vorbind, cine se sprijină pe rădăcinile etniei sale e radical (din latinescul radix â rădăcină, care a dat şi vocabula "radical"), adică are o bază pe care stă. Şi numai cine stă pe o bază are o identitate radicală pe care şi-o recunoaşte spontan. Când ştii că înaintea ta a fost un Mircea Vulcănescu, un Costache Oprişan sau un Valeriu Gafencu, pupila cu care îţi priveşti identitatea e mult mai tonică şi mult mai îndrăzneaţă. În fond, atâta onoare avem în noi, câtă amintire a martirilor şi eroilor întreţinem.

Nu se poate închipui un martir fără Dumnezeu şi fără naţia sa. Paradoxul creştinismului este că, deşi bătaia sa mântuitoare e universală, punctul lui de plecare e etnia sau naţia. E ca şi cum privind la bolta cerească n-o poţi face decât stând cu picioarele pe o matrice genetică. Din acest motiv, nu există martiri pentru cauza planetară, un soi de victime la altarul amintirii cărora să se închine toată umanitatea. Nu există martiri universali recunoscuţi de toată suflarea Pământului. În schimb, există martiri naţionali a căror putere simbolică se mărgineşte la graniţele unei ţări. De aceea, idealul convieţuirii europene este ca fiecare naţiune să respecte martirii altora, în virtutea unei politeţi de sobră ţinută curtenitoare. Ţine de o elementară politeţe să respect partea radicală a fiinţei celuilalt, adică rădăcinile lui. Din nefericire, idealul acesta nu va fi atins nicicând, drama ivindu-se în clipa în care ce-i martiric pentru mine devine duşman postum pentru altul, situaţie în care resentimentele şi discordiile sunt inevitabile. Mai mult, astăzi asistăm la o competiţie martirică, la un fel de concurenţă în materie de simboluri ale suferinţei omeneşti. Sub acest unghi, miza e ridicolă: fiecare vrea să eclipseze suferinţa altora, când ar fi destul ca fiecare s-o recunoască pe a celuilalt.

Mai mult, azi ne izbim de nişte obtuze instanţe constrângătoare, un fel de cenzori ideologici cu alură intransigentă, care ne interzic, graţie unei aroganţe pedepsitoare, să vorbim de propriii martiri în propria ţară. Aceşti cenzori ne împiedică să vorbim despre rădăcini în propria ţară, supraveghindu-ne şi explicându-ne că radicalismul e un păcat. Iar ce se întâmplă în România se întâmplă în fiecare ţară din Europa. Sunt fundaţii şi ONG-uri anume plătite pentru a preîntâmpina ca valoarea naţională adunată în pielea unui martir să fie celebrată oficial. În România, fenomenul e curent în privinţa deţinuţilor politici pe care cenzorii ideologici îi repudiază pe motiv că au fost fascişti, legionari şi nedemocraţi. Despre ei nu avem voie să vorbim decât condamnându-i, de parcă martirajul are legătură cu ideologia. Dar epoca aceasta va trece, aşa cum a trecut şi comunismul. Răbdare să avem şi lucrurile se vor îndrepta.

(Sorin Lavric - Ziarul Lumina)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii